Scrisoare deschisa catre statul roman
5 Iul
Ante-scriptum – Acest post este scris de Margica, un Margica din ce in ce mai revoltat. De fapt, este un post comun fiindca el s-a nascut (postul, nu Margica!) in urma unei discutii pe care am purtat-o vineri seara. Totul a plecat de la un eveniment pe care mi l-a povestit: vreo 20 de manelisti au tinut-o o noapte intreaga cu manele si si galagie in fata blocului in care locuieste. La un moment dat, s-a dus sa le atraga atentia. Din fericire a scapat cu viata dar i-a trecut glontul pe la ureche. Asta e Romania lui 2010… Fiecare din aia 20 fac cate 3-4 copii. Margica abia acum, la 30 de ani, a facut unul. Conform unui calcul simplu, matematic, fetita lui se va confrunta cu 80 de manelisti care vor face petrecere cu manele in fata blocului…
Sunt de acord cu opinia lui ca in Romania nu se pot indrepta lucrurile decat cu biciul. Mi-a mai povestit o chestie senzationala. Pe vremea cand locuia in Londra a vazut o scena uluitoare: un roman beat isi batea joc de un politist lovindu-l peste ceafa si injurandu-l. Politistul a transmis ceva prin statie si, in maxim 10 minute, doi negrii cat dulapul, de la Serviciul de emigrari, au coborat dintr-o duba, au scos cate un baston de cauciuc si l-au batut pe romanas pana l-au lasat lat de fata cu toata lumea. Dup-aia, l-au tarat in duba si au plecat cu el. Corect? CORECT!!!!
In concluzie, cititi postul urmator. Asteptam parerea voastra. Aveti grija de voi!
Pusca. Pistol. Executii publice. Inchisoare. Amenzi pe care sa le platesti intr-o viata. Drepturi suspendate. Maini taiate. Gloante in rotule pentru paralizie. Batai cu sange in miezul zilei in plina strada pentru a fi exemplu pentru ceilalti.
Asta ar trebui sa fie statul si politia romana. Un exemplu dictatorial pentru a corecta si cizela o anumita parte (din pacate din ce in ce mai mare) a populatiei noastre.
Oamenii cu cap au parasit de mult comunitatile construite de comunisti. Comunistii anulau prin dictatura aceasta “smecherie” instalata treptat dupa revolutie. Nu existau smecherasi. Pentru ca le era frica sa existe. Pentru ca daca existau, venea militia sau securitatea (in functie de nivelul de smecherie asumat) si te bagau intr-un beci, cu o lampa in fata, sau fara lampa, si te bateau pana iti disparea si ultima farama de smecherie.
Si atunci, se faceau comunitati. Adica blocuri. In care vecinii se ajutau, se respectau, isi vorbeau civilizat, se imprieteneau, faceau schimb de casete video si se strangeau la ceaiuri, si cand se imbatau sau nu, spuneau bancuri despre Ceausescu. Dar existau comunitati. Si ele supravietuiau. Pentru ca, in general, comunitatile erau construite pentru oameni care proveneau din aceleasi paturi social intelectuale. Erau facute blocuri pentru muncitori, erau repartizati intelectualii, erau tot felul de strategii pentru a incerca pastrarea unitatii nationale. Falsa, pentru ca lumea suferea din multe puncte de vedere, dar exista.
Acum, oamenii cu putere materiala, si care au ceva fundal intelectual, si-au dat seama ca nu pot suporta grobianismul vecinului mitocan si prost-crescut cu Q7 (no offence pentru aceasta masina minunata, poate fi la fel de bine, un X5 sau un ML), care asculta manele toata ziua, cu un sonor bine stabilit, care pune in dificultate comunicarea intregii strazi, si care atunci cand este abordat politicos si rugat sa dea muzica mai incet, raspunde pe un ton ragusit, eventual cu dezacorduri si ferm convins ca strada ii apratine, “ Ce vrei ba? Vrei sa-ti trag una?” “ Nu.” Vine raspunsul. “ Vreau, daca se poate, sa dati muzica mai incet” . “Vrei sa te tund?” “ Nu”. Raspund din nou. “Vreau sa dati muzica mai incet. Se poate?” “ Du-te ba d-aicia, ca-ti trag una…”…., oamenii cu ceva in cap si ceva in buzunar s-au retras in singuratatea unei curti, cu o pusca in casa, si sunt gata sa-si apere propietatea.
Si atunci ma intreb ca un o broasca care se uita la o bariera ce ar trebui sa fac. Sa ma intorc pe calcaie, folosind o veche strategie stradala si sa ma intorc apoi cu un croseu, sa merg pana sus, sa iau ranga de dupa usa si sa aplic cateva lovituri in zona craniului, sau sa scot pistolul si sa-i gauresc rotulele pentru a-l linisti pentru toata viata. Pur si simplu ar trebui sa apelez la politie. Asta si fac. Pentru ca asa se obisnuieste intr-o societate civilizata. Politia era in coltul strazii. Si apelez la ei. Cu chipiurile pe varful capului, obositi de stransul cojilor de seminte din masina, si batand cu varful pantofului pe asfalt ritmul manelei ce rasuna de la vecinul, imi raspund stergandu-se de transpiratie si luand apararea mitocanilor “lasa-l ca a facut si el 24 de ani”…
Multumesc. Romania.
Si noi? Astia care nu ne permitem sa ne retragem in curti prin Baneasa, sau prin Pipera, noi ce facem? Noi cei multi care ne-am tocit creierii prin scoli, noi cei multi care suntem impozitati, noi cei multi care suportam tot ce ne ofera si mai ales ce nu ne ofera statul roman, noi ce facem? Noi cum suportam asta? Macar pe vremea comunistilor, aveam militia. Si concediile oferite prin intreprindere. Si mancam guvizi si hamsii la mare. Si nu ne era frica decat de stat.
Acum nu le mai este frica de nimic. Lor. Noua, ne e frica de scuipatii lor, si ne e frica sa reactionam. Pentru ca trebuie pus la punct cu o ranga de fier in mijlocul strazii ca sa nu mai deschida gura in viata lui in acest fel fata de oameni. Numai ca tot ei au relatii prin politie. Politia care nu face nimic cand ii vede. Si dupa ce il executi te alegi in loc de laude cu un dosar penal, pentru ca ti-ai aparat demnitatea.
Numai o dictatura ne poate scoate din mizeria in care suntem. Numai un limbaj pe intelesul oamenilor carora te adresezi poate avea efect. Pentru un mitocan sec la creier, orice tip de campanie in mass-media, orice tip de relatie care implica litere sau sunete pe care trebuie sa le inteleaga, orice tip de simbol care ar trebui sa il sensibilizeze, totul este o prostie si sunt bani aruncati de stat. Banii astia ar trebui investiti in caini, bastoane, tomfe electrice, si antrenamente pentru politisti, care sa bage spaima in mitocani, care sa invete sa apere cetateanul, care sa invete sa faca omul de rand sa se simta in siguranta intr-o tara in care traiul a devenit un chin.
Cu multa revolta si cu regrete pentru un sistem in care nimeni nu era mai presus de lege,
Eu, un cetatean al acestei tari.
Emanuel Parvu-Margica
Comentarii Recente