Mai mulţi dintre voi, tinerii mei prieteni, m-au îndemnat să scriu despre colaborarea cu Toma Caragiu. N-am motive să refuz, numai că, în faţa hârtiei albe, la gândul că trebuie să scriu despre prietenia mea irepetabilă, cu marele actor, pixul se face ţurţure de gheaţă. Îmi apare chipul lui pe coala imaculată, îi citesc zâmbetul mirat, cumva ironic şi îi presimt o exprimare de genul: dacă ai o apăsare, deschide ventilul şi să auzim vorbele!
Cine a fost el, ce însemnat, mă tem că n-am destul har s-o spun. Tomiţă mi s-a părut întotdeauna o pasăre măiastră, ce zboară mai sus de locul până unde poate ridica braţele, un om ca mine. Dar pot să mă fălesc faţă de voi, că ne-am dăruit reciproc cele mai bune sentimente, că ne-am însoţit o vreme paşii pe străzi pavate cu gândurile noastre, că am lucrat mult pentru el, ocrotit de prietenia lui atât de fără asemănare.
Prin 1966, mie, redactor de divertisment la Televiziune şi lui Grigore Pop -având aceiaşi funcţie la Radio- ni s-a părut că se crapă un pic, uşa prin care să-şi facă loc şi o dâră de satiră pe lângă umorul “cu înlocuitori” ce se practica în epocă. Ne-am hotărât să comitem nişte monoloage satirice, mai îndrăzneţe şi ne-am pomenit că n-avem omul care să le pună în circulaţie, girate cu talentul şi personalitatea lui. Până în ziua când a apărut la televizor un actor de la Ploieşti, cu înzestrări care se potriveau perfect cu intenţiile noastre. L-am abordat, propunându-i să facem “echipă”. Ne-a măsurat cu ochi-cântar şi a fost de părere să discutăm cu textele pe masă.
Primul monolog pe care i l-am propus, a fost “N-ai pe cineva, undeva?”, prezentat într-un spectacol cu public de la Sala Radio.Mai am textul. Înregistrarea s-a şters, ca atâtea alte materiale de arhivă, cu valoare inestimabilă. După evenimentele din decembrie 1989. Cauzele: neglijenţă, inconştienţă, haos, furt şi lipsa oricăror sancţiuni pentru cei care au făcut să dispară ase- menea pelicule cu valoare de tezaur.
Dat fiind succesul pe care l-a avut Toma cu acest material, au urmat “Ai nai, pleci, n-ai nai, stai!” şi celebra “Şopârliţă”. Am şi acum manuscrisul pe care un fost vicepreşedinte al televiziunii a notat că materialul este cumplit de vulgar şi cerea, pur şi simplu, să fiu dat afară. O vreme nu am mai semnat pe micul ecran, şi Tudor Vornicu mi-a cerut să filmez materialul, într-o noapte, discret şi să-l ţin în sertar pentru timpuri mai bune.
De fapt în acel material a supărat foarte tare cenzura, termeni ca “şopârla dosaris”, “şopârlele de sus în jos, mai periculoase decât cele de jos în sus”, turnătoriile la organe, exemplificate cu păţania celui căruia i s-a anulat paşaportul, fiindcă a împrumutat de la biblioteca de cartier, volumul:”Unde fugim de acasă”, cea despre actorul ales pentru rolul principal din piesa “Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, tocmai el care avea platfus, tovarăşi. Ca să nu mai vorbim despre faptul că era prima oară, când se pomenea public despre postul de radio “Europa liberă”. Au rămas în folclor zicerile despre şopârle şi “şopârliţa liberă”. Ca şi multe altele de mai târziu ca: “ N-am găsit altă rimă”, “Shopul scuză mijloacele”, “Aşa e în tenis” etc.
Mai târziu, când apariţiile lui Toma pe micul ecran, au devenit adevărate bombe cu ceas, ni s-a alăturat, mie şi lui Grigore, colegul Octavian Sava.
Dorinţa lui Toma a fost ca eu să-i regizez toate aceste apariţii de senzaţie la TVR. Nu vroia să filmeze decât de trei ori pe an. O dată primăvara, apoi prin vară şi la revelion. Îmi spunea: “În loc să zică lumea iar ăsta? mai bine să se întrebe de ce apar aşa de rar”. Cu excepţia câtorva momente, mai mult sau mai puţin vesele, am fost regizorul lui preferat, pentru divertisment de televiziune. Mi-a explicat, că eu fiind şi autor ştiu exact cum trebuie să interpreteze el. Apogeul a fost atins cu showul “Toate glumele duc la…Toma!”, în care am, distribuit alături de el, pe Anda Călugăreanu, Aura Urziceanu, Marina Voica, Paula Rădulescu, Marieta Luca, Mariela Petrescu, Mircea Diaconu, Paul Sava, Marius Pepino, Mişu Stoenescu, Niculescu-Cadet şi 40 de balerini, în coregrafia lui Cornel Patrichi, toate înregistrările muzicale fiind asigurate de Titus Munteanu. Ar fi nedrept să n-o amintesc pe cea care a stat întotdeauna cu mine, la pupitrul regiei de emisie, pe Sanda Balaban, pe scenograful Zamfir Pasula, operatorii Ortansa Lebădaru, Ştefan Mărăscu, Nicolae Modreanu, maestrul de sunet Dan Cristian şi mulţi alţii, cărora le cer iertare că nu i-am menţionat aici.
Se lucra greu cu Tomiţă,într-o instituţie precar dotată, aproape artizana- lă.El venea cu textul aşezat temeinic pe rafturile inteligenţei sale excepţionale, nuanţat, cu virgule derutante, pauze insinuante, paranteze surprinzătoare, aluzii însoţite cu grimase de mare fineţe, sublinieri ale textului cu o mişcare a sprâncenelor, cu priviri elocvente, cu dozarea uluitoare a cuvintelor. Şi atunci, era normal să pretindă la filmare linişte desăvârşită, profesionalism, respect pentru munca actorului. Când cineva se abătea de la regulă, îl auzeam strigând: “Mihăescu, ţine de ei!”
Din nefericire, multe din creaţiile sale s-au şters, benzile fiind necesare, în anii lumină, trăiţi pe întuneric, să ducă în eternitate “Omagiul ţării, conducătorului iubit”. S-a şters sceneta “Căldură mare”, jucată magistral împreună cu Marin Moraru, nu mai sunt monoloagele “N-ai pe cineva, undeva”, “Un alpinist convins”, “Iepuraşul Socrate”, “Toma şi sfinţii”, “Şarpele Costică”, “Schimbul de locuinţă” şi altele”. Au fost şi monoloage respinse la data filmării lor şi difuzate abia după decembrie ’89, ca de exemplu “Toma trapezist, la circ”.
În 1988, am fost îndepărat din instituţie, spunându-se de către un ştab cretin, că nu mai este nevoie de umorişti. Pentru că benzile cu emisiuni de divertisment se ştergeau în mod iresponsabil, cu scuza că nu mai există valută pentru importarea unor benzi originale, Tudor Vornicu mi-a asigurat, în secret, un spaţiu de montaj, în care să copiez momentele care au mai rămas cu Toma. Am montat, noaptea, o bandă de 108 minute. Ca să nu fie ştearsă, am scris mare, cu carioca pe cutie:”Vizita de lucru a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în judeţul Alba”. După vodevilul din decembrie ’89, foştii mei colegi au dat năvală să şteargă emisiunile pupincuriste, pe care erau semnaţi. Banda cu Toma era în mare pericol. Vornicu nu mai trăia, doar eu şi o monteuză ştiam de conţinutul real al benzii cu “vizita de lucru”. Am dat fuga la televiziune şi am salvat-o.
În legătură cu popularitatea lui Toma Caragiu (astăzi ar fi numit, pe drept, megastar, că “vedete” sunt pârâte acum, toate jagardelele), mi s-a părut semnificativă, o întâmplare măruntă. El nu conducea, mă lua de multe ori noaptea să-l plimb cu maşina mea şi dacă treceam de 40 la oră, se enerva şi imediat îl auzeam: “Ce faci,mă, eşti la raliu?” Odată ne-am oprit, în zori, pe lângă Ploieşti, la o brutărie din şosea.”Te cinstesc cu pâine caldă!” mi-a zis Toma. În faţa brutăriei mai trăseserră nişte căruţe amărâte, de ţigani nomazi, pe care nu-i puteai bănui că stau toată ziua lângă radio sau televizor şi nici că se înghesuie la filmele româneşti. Şi totuşi, când maestrul a apărut în drum, s-a auzit în cor: “Uite-l, bă, pe nea Tomiţă!”
Pe el îl mai lua noaptea, la plimbare cu maşina, un Mercedes de lux, Ion Gheorghe Maurer, prim ministru la vremea aceea. Îi plăcea să conducă şi să aibă alături actori pe care îi admira. Într-o seară, Tomiţă mi-a propus să merg cu ei, fiindcă “şeful mare” vroia să-l cunoască pe autorul şi regizorul lui Toma, de la TVR. Am mers către Ploieşti şi pe la Snagov ne-a oprit un miliţian. A venit la geamul şoferului, cu “Vă rog, actele la control!” Maurer a scos buletinul, carnetul şi a aprins o plafonieră. Caltaboiul a deschis buletinul şi a citit cu voce tare: “Ion Gheorghe Ma…(s-a sufocat) Ion Gheorghe Ma…măăăă! Mamă! Mă scuzaţi tovarăşe prim ministru!”
Să mai amintesc o păţanie cu Tomiţă. L-am convins să meargă la Vaslui, pentru premiera filmului “Actorul şi sălbaticii”, în care el îl interpreta pe Constantin Tănase, moldovean de prin partea locului. Pentru acest film, eu şi Grigore Pop scrisesem actul final, sceneta cu Hitler la pomul de Crăciun.
Toma s-a lăsat greu, dar l-am ademenit jurându-mă fals, că de la bufetul judeţenei de partid, putem cumpăra, cu preţuri minime, ţigări “Dunhill”, care-i plăceau lui şi whisky “Chivas Regal”, care ne plăcea nouă. Cantităţi nelimitate. Ajunşi la bufetul partidului, o cantină obişnuită (nici vorbă de ţigări sau băuturi străine), în faţa unei ciorbe acre de cartofi, cu care am fost trataţi, Toma m-a întrebat maliţios: “Mă, tu eşti sigur că n-am greşit bufetul?” “Nu,am protestat eu. Cred că am greşit partidul!” A râs şi mi-a zis: “Te-ai scos!”
Altă dată, m-au cutremurat nişte vorbe rostite la supărare, de genialul actor. Avusem vizionare, la nivel înalt, cu nişte materiale ale lui şi vroia să ştie observaţiile şefilor. M-am temut să i le spun la telefon, a luat un taxi şi ne-am întâlnit pe străduţa, de la intrarea dinspre Dorobanţi. I-am spus ce s-a criticat dur şi ce s-a scos. El se uita în sus, spre turnul televiziunii şi părea că nu mă ascultă. Când am tăcut, cu o tristeţe pe care nu i-o ştiam, mi-a spus:”Ascultându-te, am avut senzaţia că la noi, Hristos a fost răstignit pe o antenă de televiziune…”
Să afirm că lumea era mai frumoasă cu Tomiţă, ar fi un truism. Într-un interviu, în care am vorbit despre el şi alţi mari actori români de comedie, prematur şi nedrept dispăruţi, am emis părerea că Dumnezeu ia uneori, de pe pământ, nişte oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, pentru a înlocui cu ei stelele care au obosit. Cred că aşa ceva s-a întâmplat şi cu prietenul meu, Toma Caragiu.
Într-o seară din luna februarie 1977, l-am invitat la “Capşa”, să serbăm apariţia unei cărţi de umor, în care am inclus şi două materiale scrise pentru el. Mi-a spus printre altele, că ţine la mine, că sunt talentat şi muncitor. Am dat-o pe glumă: “Mersi, Tomiţă, ce bei, ce mănânci?” Am adăugat apoi, că avem o singură fotografie împreună, de la filmarea cu “Şarpele Costică”, apărută într-o revistă, năclăită cu tuş tipografic. N-am şi eu o poză, ca lumea,o dovadă, că sunt prietenul lui, pe care s-o arăt la lume şi să mă dau foarte important. Cu un aer grav, autentic, nu jucat, a scos staniolul de la pachetul de ţigări “Dunhill” de pe masă şi a scris: “Dacă posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog să fii amabil, să arăţi hârtia aceasta. T.Caragiu”.
L-am sărutat, drept mulţumire şi i-am spus că până la posteritatea lui, e cale lungă. Machedonii trăiesc mult. A rămas grav şi mi-a explicat: ”S-ar putea să plec repede, Dane. Simt eu aşa!” După două săptămâni, la cutremurul catastrofal din 4 martie, Tomiţă a plecat de tot, şi-a asumat posteritatea, s-a stabilit în nemurire. De fiecare dată când mă uit la biletul scris de el, văd totul multiplicat ca printr-o prismă de cristal, cu irizări confuze, ca printr-o prismă de cristal, sau ca prin lacrimă.
Comentarii Recente