Cu gandul la Toma cel mare!
21 Iul
Mai mulţi dintre voi, tinerii mei prieteni, m-au îndemnat să scriu despre colaborarea cu Toma Caragiu. N-am motive să refuz, numai că, în faţa hârtiei albe, la gândul că trebuie să scriu despre prietenia mea irepetabilă, cu marele actor, pixul se face ţurţure de gheaţă. Îmi apare chipul lui pe coala imaculată, îi citesc zâmbetul mirat, cumva ironic şi îi presimt o exprimare de genul: dacă ai o apăsare, deschide ventilul şi să auzim vorbele!
Cine a fost el, ce însemnat, mă tem că n-am destul har s-o spun. Tomiţă mi s-a părut întotdeauna o pasăre măiastră, ce zboară mai sus de locul până unde poate ridica braţele, un om ca mine. Dar pot să mă fălesc faţă de voi, că ne-am dăruit reciproc cele mai bune sentimente, că ne-am însoţit o vreme paşii pe străzi pavate cu gândurile noastre, că am lucrat mult pentru el, ocrotit de prietenia lui atât de fără asemănare.
Prin 1966, mie, redactor de divertisment la Televiziune şi lui Grigore Pop -având aceiaşi funcţie la Radio- ni s-a părut că se crapă un pic, uşa prin care să-şi facă loc şi o dâră de satiră pe lângă umorul “cu înlocuitori” ce se practica în epocă. Ne-am hotărât să comitem nişte monoloage satirice, mai îndrăzneţe şi ne-am pomenit că n-avem omul care să le pună în circulaţie, girate cu talentul şi personalitatea lui. Până în ziua când a apărut la televizor un actor de la Ploieşti, cu înzestrări care se potriveau perfect cu intenţiile noastre. L-am abordat, propunându-i să facem “echipă”. Ne-a măsurat cu ochi-cântar şi a fost de părere să discutăm cu textele pe masă.
Primul monolog pe care i l-am propus, a fost “N-ai pe cineva, undeva?”, prezentat într-un spectacol cu public de la Sala Radio.Mai am textul. Înregistrarea s-a şters, ca atâtea alte materiale de arhivă, cu valoare inestimabilă. După evenimentele din decembrie 1989. Cauzele: neglijenţă, inconştienţă, haos, furt şi lipsa oricăror sancţiuni pentru cei care au făcut să dispară ase- menea pelicule cu valoare de tezaur.
Dat fiind succesul pe care l-a avut Toma cu acest material, au urmat “Ai nai, pleci, n-ai nai, stai!” şi celebra “Şopârliţă”. Am şi acum manuscrisul pe care un fost vicepreşedinte al televiziunii a notat că materialul este cumplit de vulgar şi cerea, pur şi simplu, să fiu dat afară. O vreme nu am mai semnat pe micul ecran, şi Tudor Vornicu mi-a cerut să filmez materialul, într-o noapte, discret şi să-l ţin în sertar pentru timpuri mai bune.
De fapt în acel material a supărat foarte tare cenzura, termeni ca “şopârla dosaris”, “şopârlele de sus în jos, mai periculoase decât cele de jos în sus”, turnătoriile la organe, exemplificate cu păţania celui căruia i s-a anulat paşaportul, fiindcă a împrumutat de la biblioteca de cartier, volumul:”Unde fugim de acasă”, cea despre actorul ales pentru rolul principal din piesa “Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, tocmai el care avea platfus, tovarăşi. Ca să nu mai vorbim despre faptul că era prima oară, când se pomenea public despre postul de radio “Europa liberă”. Au rămas în folclor zicerile despre şopârle şi “şopârliţa liberă”. Ca şi multe altele de mai târziu ca: “ N-am găsit altă rimă”, “Shopul scuză mijloacele”, “Aşa e în tenis” etc.
Mai târziu, când apariţiile lui Toma pe micul ecran, au devenit adevărate bombe cu ceas, ni s-a alăturat, mie şi lui Grigore, colegul Octavian Sava.
Dorinţa lui Toma a fost ca eu să-i regizez toate aceste apariţii de senzaţie la TVR. Nu vroia să filmeze decât de trei ori pe an. O dată primăvara, apoi prin vară şi la revelion. Îmi spunea: “În loc să zică lumea iar ăsta? mai bine să se întrebe de ce apar aşa de rar”. Cu excepţia câtorva momente, mai mult sau mai puţin vesele, am fost regizorul lui preferat, pentru divertisment de televiziune. Mi-a explicat, că eu fiind şi autor ştiu exact cum trebuie să interpreteze el. Apogeul a fost atins cu showul “Toate glumele duc la…Toma!”, în care am, distribuit alături de el, pe Anda Călugăreanu, Aura Urziceanu, Marina Voica, Paula Rădulescu, Marieta Luca, Mariela Petrescu, Mircea Diaconu, Paul Sava, Marius Pepino, Mişu Stoenescu, Niculescu-Cadet şi 40 de balerini, în coregrafia lui Cornel Patrichi, toate înregistrările muzicale fiind asigurate de Titus Munteanu. Ar fi nedrept să n-o amintesc pe cea care a stat întotdeauna cu mine, la pupitrul regiei de emisie, pe Sanda Balaban, pe scenograful Zamfir Pasula, operatorii Ortansa Lebădaru, Ştefan Mărăscu, Nicolae Modreanu, maestrul de sunet Dan Cristian şi mulţi alţii, cărora le cer iertare că nu i-am menţionat aici.
Se lucra greu cu Tomiţă,într-o instituţie precar dotată, aproape artizana- lă.El venea cu textul aşezat temeinic pe rafturile inteligenţei sale excepţionale, nuanţat, cu virgule derutante, pauze insinuante, paranteze surprinzătoare, aluzii însoţite cu grimase de mare fineţe, sublinieri ale textului cu o mişcare a sprâncenelor, cu priviri elocvente, cu dozarea uluitoare a cuvintelor. Şi atunci, era normal să pretindă la filmare linişte desăvârşită, profesionalism, respect pentru munca actorului. Când cineva se abătea de la regulă, îl auzeam strigând: “Mihăescu, ţine de ei!”
Din nefericire, multe din creaţiile sale s-au şters, benzile fiind necesare, în anii lumină, trăiţi pe întuneric, să ducă în eternitate “Omagiul ţării, conducătorului iubit”. S-a şters sceneta “Căldură mare”, jucată magistral împreună cu Marin Moraru, nu mai sunt monoloagele “N-ai pe cineva, undeva”, “Un alpinist convins”, “Iepuraşul Socrate”, “Toma şi sfinţii”, “Şarpele Costică”, “Schimbul de locuinţă” şi altele”. Au fost şi monoloage respinse la data filmării lor şi difuzate abia după decembrie ’89, ca de exemplu “Toma trapezist, la circ”.
În 1988, am fost îndepărat din instituţie, spunându-se de către un ştab cretin, că nu mai este nevoie de umorişti. Pentru că benzile cu emisiuni de divertisment se ştergeau în mod iresponsabil, cu scuza că nu mai există valută pentru importarea unor benzi originale, Tudor Vornicu mi-a asigurat, în secret, un spaţiu de montaj, în care să copiez momentele care au mai rămas cu Toma. Am montat, noaptea, o bandă de 108 minute. Ca să nu fie ştearsă, am scris mare, cu carioca pe cutie:”Vizita de lucru a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în judeţul Alba”. După vodevilul din decembrie ’89, foştii mei colegi au dat năvală să şteargă emisiunile pupincuriste, pe care erau semnaţi. Banda cu Toma era în mare pericol. Vornicu nu mai trăia, doar eu şi o monteuză ştiam de conţinutul real al benzii cu “vizita de lucru”. Am dat fuga la televiziune şi am salvat-o.
În legătură cu popularitatea lui Toma Caragiu (astăzi ar fi numit, pe drept, megastar, că “vedete” sunt pârâte acum, toate jagardelele), mi s-a părut semnificativă, o întâmplare măruntă. El nu conducea, mă lua de multe ori noaptea să-l plimb cu maşina mea şi dacă treceam de 40 la oră, se enerva şi imediat îl auzeam: “Ce faci,mă, eşti la raliu?” Odată ne-am oprit, în zori, pe lângă Ploieşti, la o brutărie din şosea.”Te cinstesc cu pâine caldă!” mi-a zis Toma. În faţa brutăriei mai trăseserră nişte căruţe amărâte, de ţigani nomazi, pe care nu-i puteai bănui că stau toată ziua lângă radio sau televizor şi nici că se înghesuie la filmele româneşti. Şi totuşi, când maestrul a apărut în drum, s-a auzit în cor: “Uite-l, bă, pe nea Tomiţă!”
Pe el îl mai lua noaptea, la plimbare cu maşina, un Mercedes de lux, Ion Gheorghe Maurer, prim ministru la vremea aceea. Îi plăcea să conducă şi să aibă alături actori pe care îi admira. Într-o seară, Tomiţă mi-a propus să merg cu ei, fiindcă “şeful mare” vroia să-l cunoască pe autorul şi regizorul lui Toma, de la TVR. Am mers către Ploieşti şi pe la Snagov ne-a oprit un miliţian. A venit la geamul şoferului, cu “Vă rog, actele la control!” Maurer a scos buletinul, carnetul şi a aprins o plafonieră. Caltaboiul a deschis buletinul şi a citit cu voce tare: “Ion Gheorghe Ma…(s-a sufocat) Ion Gheorghe Ma…măăăă! Mamă! Mă scuzaţi tovarăşe prim ministru!”
Să mai amintesc o păţanie cu Tomiţă. L-am convins să meargă la Vaslui, pentru premiera filmului “Actorul şi sălbaticii”, în care el îl interpreta pe Constantin Tănase, moldovean de prin partea locului. Pentru acest film, eu şi Grigore Pop scrisesem actul final, sceneta cu Hitler la pomul de Crăciun.
Toma s-a lăsat greu, dar l-am ademenit jurându-mă fals, că de la bufetul judeţenei de partid, putem cumpăra, cu preţuri minime, ţigări “Dunhill”, care-i plăceau lui şi whisky “Chivas Regal”, care ne plăcea nouă. Cantităţi nelimitate. Ajunşi la bufetul partidului, o cantină obişnuită (nici vorbă de ţigări sau băuturi străine), în faţa unei ciorbe acre de cartofi, cu care am fost trataţi, Toma m-a întrebat maliţios: “Mă, tu eşti sigur că n-am greşit bufetul?” “Nu,am protestat eu. Cred că am greşit partidul!” A râs şi mi-a zis: “Te-ai scos!”
Altă dată, m-au cutremurat nişte vorbe rostite la supărare, de genialul actor. Avusem vizionare, la nivel înalt, cu nişte materiale ale lui şi vroia să ştie observaţiile şefilor. M-am temut să i le spun la telefon, a luat un taxi şi ne-am întâlnit pe străduţa, de la intrarea dinspre Dorobanţi. I-am spus ce s-a criticat dur şi ce s-a scos. El se uita în sus, spre turnul televiziunii şi părea că nu mă ascultă. Când am tăcut, cu o tristeţe pe care nu i-o ştiam, mi-a spus:”Ascultându-te, am avut senzaţia că la noi, Hristos a fost răstignit pe o antenă de televiziune…”
Să afirm că lumea era mai frumoasă cu Tomiţă, ar fi un truism. Într-un interviu, în care am vorbit despre el şi alţi mari actori români de comedie, prematur şi nedrept dispăruţi, am emis părerea că Dumnezeu ia uneori, de pe pământ, nişte oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, pentru a înlocui cu ei stelele care au obosit. Cred că aşa ceva s-a întâmplat şi cu prietenul meu, Toma Caragiu.
Într-o seară din luna februarie 1977, l-am invitat la “Capşa”, să serbăm apariţia unei cărţi de umor, în care am inclus şi două materiale scrise pentru el. Mi-a spus printre altele, că ţine la mine, că sunt talentat şi muncitor. Am dat-o pe glumă: “Mersi, Tomiţă, ce bei, ce mănânci?” Am adăugat apoi, că avem o singură fotografie împreună, de la filmarea cu “Şarpele Costică”, apărută într-o revistă, năclăită cu tuş tipografic. N-am şi eu o poză, ca lumea,o dovadă, că sunt prietenul lui, pe care s-o arăt la lume şi să mă dau foarte important. Cu un aer grav, autentic, nu jucat, a scos staniolul de la pachetul de ţigări “Dunhill” de pe masă şi a scris: “Dacă posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog să fii amabil, să arăţi hârtia aceasta. T.Caragiu”.
L-am sărutat, drept mulţumire şi i-am spus că până la posteritatea lui, e cale lungă. Machedonii trăiesc mult. A rămas grav şi mi-a explicat: ”S-ar putea să plec repede, Dane. Simt eu aşa!” După două săptămâni, la cutremurul catastrofal din 4 martie, Tomiţă a plecat de tot, şi-a asumat posteritatea, s-a stabilit în nemurire. De fiecare dată când mă uit la biletul scris de el, văd totul multiplicat ca printr-o prismă de cristal, cu irizări confuze, ca printr-o prismă de cristal, sau ca prin lacrimă.
wow!
am citit cu o bucurie dulce amara acest post…ce favoare sa aflu aceste lucruri! ma simt ca un copil care se uita pe gaura cheii sau pe crapatura usii dinspre camera plina cu jucarii…
eram mica pe vremea aceea dar tot imi amintesc anumite emisiuni, nume si situatii
e un privilegiu sa va citesc si o favoare sa va pot scrie 2 rinduri de multumire.
va rugam, continuati!
Va multumesc ca imi faceti zilele asa de frumoase!!
maestre,postul asta mi-a infiorat toata fiinta!
iata ca o prietenie nu tine cat viata pe pamant,ci e capabila sa-nvinga chiar si moartea!
foarte frumos:)
M-am cutremurat!Datorita dumneavoastra o zi intreaga am ascultat Toma Caragiu.Exceptional.Nu va mai exista un actor de talia lui niciodata(poate Bendeac daca persevereaza:D).Sunteti un om binecuvantat ca ati avut sansa sa aveti astfel de prieteni.Sanatate, sa ne mai descretiti fruntile si sa mai tragem cu ochiul la posturile dumnavoastra in timpul serviciului.
Foarte adevarat ce spune-ti despre Toma Caragiu a fost si v-a ramane unul dintre cei mai mari actori ai Romaniei si cand ma uit la filmele in care a jucat,interpretat(nici nu stiu cum sa zic)dumnealui,imi dau seama ca nu o se mai faca ,cred,niciodata filme ca acelea.
JOS PALARIA !!!
Mai mult de atat nu pot sa spun despre acest monstru sacru… si dumneavoastra, domnule Mihaescu, cred ca sunteti un om privilegiat prin faptul ca l-ati cunoscut atat de bine…
M-ati facut putin curios cu privire la scenetele pe care le-ati amintit; eu credeam ca am cam tot ce a aparut cu Toma, insa observ cu stupoare ca dumneavoastra ati amintit mult mai multe.
Hraniti-ne in continuare cu povestiri de genul acesta!!!
E bine ca are cine sa spuna astfel de vorbe frumoase despre el. Dumnezeu sa-l odihneasca!
La inceputul textului mi-au dat lacrimi usoare… spre sfarsit am plans in hohote… Pacat! Lumea asta devine din ce in ce mai trista, mai lipsita de valoare… Sunteti norocos ca ati avut aproape un asemenea om! Ne bucuram ca ne impartasiti aceste experiente…
Domnule Dan va multmumim ca ne-ati impartit din amintirile dumneavoastra, sa va dea Dumnezeu sanatate
Despre Domnul Toma nu pot sa spun decat ca regret enorm de mult ca nu mai este printre noi, probabil ca si lui Dumnezeu ii place umorul la fel de mult ca si noua, altfel nu-mi explic de ce ii ia uneori pe cei mai buni dintre noi mai devreme decat trebuie.
Sanatate definitiva
Va invidiez sincer ca l-ati cunoscut direct si ca ati lucrat cu marele Caragiu. A fost o colaborare perfecta text-interpretare. Textele alea au fost atat de bine spuse cu specificul lui Toma incat nu vor mai putea fi interpretate de altcineva vreodata. A fost exact ca imbinarea perfecta a martiplanului cu rotoplasticul badibusal la dispozitivul antifofezabil, stiti la ce ma refer, coclenderul cu care stevioteaza matriterii plozoniturile. Deci asa ceva mai rar
foarte frumoase cuvintele dvs…ma tem ca v-ati intristat prea mult spre final
(“Spune-mi ce prieteni ai, ca sa-ti spun cine esti…” – o zicala oportuna)
am vazut ca la TVR se difuzeaza seara secvente cu Maestrul Toma…din pacate de multe ori ajung prea tarziu acasa…
numai bine!
Superb! Din pacate, eu m-am nascut mult dupa ce domnul Caragiu a plecat sa inlocuiasca o stea, insa, cu ajutorul parintilor mei, am reusit sa ma bucur si eu de acest mare om. Talent in cea mai pura forma, atat pot sa spun despre dumnealui, iar despre dumneavoastra, pot sa spun doar ca in spatele unui mare om nu se putea afla decat altul la fel de mare! Felicitari pentru ca va puteti lauda cu asa o prietenie si multumim ca putem si noi sa ne laudam cu atentia (sa indraznesc sa spun prietenia?) pe care ne-o acordati dumneavoastra! Multa sanatate si numai bine!
Foarte interesante amanuntele legate de Toma Caragiu, mai ales povestea cu staniolul si cu presimtirea lui…
Ati scris superb!
Nu eram pe lume pe vremea aia, dar bunicul meu, Dumnezeu sa-l ohidneasca, cand eram micuta, imi spunea din memorie din monoloagele lui Toma Caragiu, ma amuzam mereu.
Genial…!
Foarte bun postul , foarte interesante povestirile si intamplarile traite alaturi de un mare actor ( poate cel mai mare ) si anume Toma Caragiu ! Va invidiez !
Cu multa stima si respect !
Adevarate vedete…Sa ne traiesti nea’ Dane!
Aveti mare mare grija de acea bucata de staniol.
Sunteti foarte modest, insa aveti la fel de mult merit pentru acele opere de arta ca si domnule Caragiu.
Citind aceste randuri am lacrimat putin. Pentru trecut, pentru ce lasam dupa noi dar, mai ales, pentru golul din sufletul dumneavoastra.
Delia
Fara cuvinte…
Va respect mult maestre,foarte bun postul.Multa sanatate.
incredibil…
Toma Caragiu a fost un om extraordinar…poate ca a fost mai bine ca a plecat atunci la cutremur…
sunt actori,dupa care vor plange generatii…
Va multumim mult pentru aceasta postare!
Foarte frumos, va multumesc ca impartasiti cu noi aceste amintiri
woow fara cuvinte genial
Eu nu “l-am prins” pe Toma Caragiu.M-am nascut in ’95…Dar prin intermediul dumneavoastra am reusit sa-l cunosc putin (de ajuns,a inceput sa ma intereseze si cred ca devin din ce in ce mai pregatita sa repet cuvintele colegilor mei mai mari de comentarii).E posibil sa-l fi intalnit in cer,inainte sa vin eu pe lume,dar nu mai tin minte
.Daca nu erati dumneavoastra,probabil nu mai ajungeam sa-l cunosc pe domnul Toma.Si daca nu era Mihai Bendeac,nu cred ca ajungeam sa va cunosc nici pe dumneavoastra.Deci,multumesc Mihai Bendeac,Dan Mihaescu,Toma Caragiu.Poate par prea comoda,dar imi place sa cunosc vremurile in care au trait ai mei,ce vedeau in cele 2 ore de televizor,stand numai in fata aparatului pe care il stiu eu mai bine-calculatorul…Sunt si eu ca si ceilalti copii,ce sa-i faci?Nu ma judecati,colegi mai mari…Am dat de un univers interesant si vreau sa-l descopar mai departe.Multumesc.
Intr-adevar, o prietenie frumoasa ati avut cu Marele nostru actor Toma Caragiu…imi imaginez cat de greu v-a fost sa rememorati acele intamplari si aventuri petrecute alaturi de un foarte bun prieten al dumneavoastra…
Va Salut si Va RESPECT!!!
Nu am cuvinte pentru ce ați scris.
Unde sunt oamenii de altădată? Unde au disparut talentele? Unde, ma tot intreb cand or sa revina…
o zi buna
Multumim frumos pt acest articol!!..Mai vrem,mai vrem!!!!!..
Wow! am ramas fara cuvinte si cu lacrimi in ochi…
Imi vin atat de multe lucruri in cap, pe care nici nu stiu cum sa le exprim si cred ca cel mai bun lucru este tacerea, pentru ca nici un cuvant nu ar putea egala maretia lui Toma Caragiu si minunata si adevarata dumneavoastra prietenie.
Stand pe scaun, la serviciu, in cladirea TVR-ului, ma gandesc ca ati trecut pe aici de multe ori impreuna. Am citit post-ul cu lacrimi in ochi. Multumesc!
Foarte profund.
La sfarsit imi venea sa plang.
Pasarelele ciripesc…cirip cirip..mmmmmm e minunat! Maestre, ati “ciripit” minunat pentru noi in acest post! Va multumesc din suflet!
Aveam 15 ani in 1977,si nu puteam sa cred ca nu mai este Domnul Toma Caragiu!Cum n-am putut sa cred ca nu mai exista nici Domnul Amza Pellea!
Tin minte ca in noptile de Revelion stateam ca pe ace si asteptam cu sufletul la gura momentele cu dansii.
Emotionant articolul!
Va doresc sanatate si asteptam cat mai multe povestiri.
Multumesc
Buna dimineata, intr-un fel!
Sa va spun maestre, e prea putin. Sa va strig maiastre, ar insemna prea multa intimitate. Ma limitez la a ma adresa prin stimate domn!
De ceva vreme, trag si eu cu ochiul pe aci. Citesc si las fiecare litera sa se duca direct in inima sau in creier, dupa caz. Scrierea despre Toma Caragiu insa, a mers direct la inima. Ma gandesc asa: impreuna cu Bendeacul si cu Gabi ati inceput a construi o scara. Sau a reconstrui, sa fiu mai exact. A valorilor. Incep a se contura scriituri de mare valoare. Apar oameni de si cu valoare. Incep sa apara reperele. Incepem a avea la ce ne raporta…
O vorba a prezentei lumi corporatiste ar spune asa: keep on doing this great job! Io-s mai neaos asa ca va doresc muta sanatate si putere de munca
aplauze! am ramas mut si ma gandesc cum ar fi fost sa fi trait pe vremea aia….
Cat de frumos! M-ati impresionat la lacrimi! Multumim ca existati!
Genial!
Cand eram micuta stateam treaza de revelion doar sa vad scenetele cu marii actori de atunci… eu i-am mai prins doar pe stela, arsinel,anda calugareanu(o iubeam, cu emisiunea ei ‘omide’ de mai tarziu) vedeam reluari cu Toma, aia cu bradul mi se parea geniala… omul era luminat. probabil acum ne vegheaza din Lumina si se intristeaza cand vede ce actori avem acum… marea majoritate…Omul avea har, ce mai…
Mi-e dor de revelioanele de demult… sunt satula de manelo-revelioanele de acum…Astept urmatoarea scriere.
Sanatate maxima !
In acele vremuri, spuneam monologurile lui Toma Caragiu pe nerasuflate, ca pe poezii. Au patruns in suflet si au ramas definitiv. Stiam ca in spatele lui e un OM deosebit care-i scrie monologurile. Scot “palaria” in fata dvoastra, domnule Dan Mihaescu.
Tot e bine ca macar s-au pastrat inregistrarile audio la “N-ai pe cineva” si “Un alpinist convins”. Dar, fara imaginea lui Toma, hazul e doar pe jumatate.
Neea Dan de ce ne scrieti asa rar???
Felicitari pentru post, este induiosator.
Nascuta in ’84, prind aripi cand ma detasez de lumea din care simt ca nu fac parte si-i urmaresc pe ei, geniile anilor trecuti. Dintre toti, insa, Tomita ma cuprinde, ma ameteste si ma face sa-l aplaud, de cate ori il revad.
Si-l aplaud, singura, cu ochii la un ecran si stiu ca se bucura chiar daca grimasa lui nu-mi da de veste. Face o pauza, eu casc gura, ca, mai apoi, sa ridice sprancenele in stilu-i caracteristic si ma trezesc aplaudandu-l iar.
Tomita are o eleganta aparte, o tinuta care impune respect si admiratie. Este actorul caruia cuvintele nu-i sunt necesare, pentru ca limbajul non-verbal te surprinde. Alaturi de textele impertinente acelor vremuri, dar geniale mai ales ca esenta, acest om este o legenda. Si, chiar daca a trecut in nefiinta omul Toma Caragiu, legenda Toma Caragiu nu-si are sfarsit si ne fericeste ori de cate ori ii simtim lipsa. Este preferatul meu!
Am o singura lacrima : tinerii prezentului nu apreciaza valorile trecutului si le integreaza, in comunism, dandu-le conotatii negative. Fara a le cunoaste, macar…
splendid…
Mi-a placut foarte mult.