Arhiva pentru octombrie, 2009

BUNĂ ZIUA ! Din motive independente de voinţa mea, am absentat de la locul acesta, unde îmi spun poveştile, pentru voi. Promit să nu se mai întâmple. Astăzi vă propun să aflaţi cum mai glumesc câteodată, ei artiştii, când stau …

La un pahar de vorbă…
Trecând zilele trecute pe bulevardul Bălcescu, prin dreptul restau- rantului “Pescarul” mi-am amintit că blocul acela a aparţinut unui notoriu politician român, din perioada interbelică, numit Garoflid, mare proprietar de vii, din care se recolta celebra « Grasă Garoflid », foarte căutată şi băută în epocă. Pe locul restaurantului « Pescarul » era magazinul său de vinuri, de unde se aprovizionau bodegile din jur : « Răcaru » , « Terasa rustică » , « Zori de zi » . Printre altele, aici găseai crap la proţap şi pui de ţară, la frigare. Eu n-am apucat, eram mic, dar ştiu de la maestrul Ion Lucian, care stă în zonă. Apropo de domnul Lucian, nenea Miki este unul dintre actorii căruia eu nu-i spun bună ziua. Ci : sărut mâna ! Fiindcă este un actor de Oscar, latifundiar de talent şi boier din născare.
Mai târziu, când am devenit om de televiziune, am poposit şi eu prin locantele rămase în funcţie. Perioada este cea de după vodevilul din decembrie ’89. Astăzi vreau să vă povestesc, despre nişte vorbe cu sclipici, spuse la masă de mai mulţi artişti prieteni.
De la maestrul Fănuş Neagu, am aflat că viaţa e ca o frapieră : te uiţi cum se topeşte gheaţa !
Îi voi cita pe aceşti artişti minunaţi şi vorbele lor, zburătoare, aşa cum trec ei acum, prin amintirile mele :
Cristina Stamate: Dragă, nu ştiu cum îl apreciaţi voi, dar eu m-am avut bine cu domnul Ion Iliescu. L-am ascuns în ’78, când îl căuta Securitatea, l-am ascuns în ’90, când îl căutau minerii şi o să-l ascund ori de câte ori, o să fie nevoie…
Jean Constantin « Marele blond » : Ce timpuri ciudate, băieţi. Înainte mâncam iaurt, ca să strângem bani de maşină. Acum vindem maşina, ca să strângem bani de iaurt.
Ştefan Bănică, seniorul »Laleaua neagră », la inaugurarea unui local de fiţe, cu o cupă de şampanie în mână : Dacă ne vede cineva de la ziare, o să scrie că noi am început deja şampania agricolă de primăvară !
Dem Rădulescu « Bibanu » (apropo de politicieni): Nu ştiu ce să zic. Cu ăia era rău, cu ăştia nu e bine!
Ion Lucian „Nenea Miki”: La noi, tenisul a devenit sport de protocol. Se joacă la cel mai înalt nivel. Partide de dublu, marele şmen. Pardon, marele şlem!
Alexandru Arşinel „Sandu”: Mă gândeam că, noi ăştia, satiricii, suntem totuşi iubiţi. După moarte…
Dorel Vişan: (apropo de seniorii din parlament): Se zice că cine n-are bătrâni, să-i cumpere. Ăştia sunt cumpăraţi, toţi!
Sebastian Papaiani ”Bică”: Eu dacă aşi fi sculptor, i-aş face o statuie Loredanei Groza. Bust, să zică lumea: „Mă, ce bust frumos, are bustul ăsta!”!
Ernest Maftei „Bădia”: Voi aţi observat, flăcăi, câte fete mici, nu mai vor să fie fete mari?
Mihai Maximilian „Puişor”(scriitor, către mine): Dane, te invidiez că ai avut succes la balerine. Te-am văzut cu balerine de clasic, de modern, de salon…De caracter, nu!
Nicu Constantin „Optinova”: Cum e mă, proverbul ăla cu cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge? Eu aşi vrea să mă scol direct departe!
Rodica Popescu-Bitănescu: Auziţi,dragă, am fost la un dentist şi m-a prevenit că trebuie să-mi facă o extracţie foarte dureroasă. I-am zis că mai repede suport să fac un copil, iar el mi-a cerut să mă hotărăsc rapid, ca să ştie cum să aşeze scaunul!
Ştefan Tapalagă: Un mare cunoscător mi-a spus că nu există vin prost, decât la primul pahar.
Radu Beligan: După 60 de ani, când vezi o femeie goală, ţi-e frică să nu răcească.
Florin Piersic (în replică): Şi la 70 de ani, te poţi duce la femei. Dacă e ocupat la bărbaţi…
Dr.Petre Bărbulescu „Conţi” umorist: Nevastă-mea e neagră se supărare, că am lipsit o noapte de acasă. Noaptea de marţi spre sâmbătă…
Horia Şerbănescu „Nea Horică”: Ca să trăiţi mult, trebuie să muriţi de râs, în fiecare zi!
Radu Zaharescu (după ce i s-a furat maşina): Poliţia era pe când nu se vedea, azi o vedem şi nu e!
Doina Andronache „Doiniţa” (fosta mea soţie, prezentându-mă actualului ei soţ): Faceţi cunoştinţă, fostul meu soţ, actualul meu soţ şi la viitorul mă mai gândesc!
Mircea Crişan „Grasu” (după ce a transfugit în RFG, la Radio Europa Liberă) M-am întâlnit la Munchen cu maestrul emerit al sportului Mihai Flamaropol. Mare antrenor. El m-a învăţat şi pe mine cum să fug, ca să pot să respir!
Vasile Muraru (povestind cum a fost invitat Nae Lăzărescu, în cabi-
na piloţilor, în avionul de Tel Aviv): A fost acolo, un dialog între un zburător şi o zburătoare!
Vasile Veselovschi (despre o cântăreaţă care mă tot sâcâia s-o iau într-o emisiune): Să ştii, Dane, că fata are o voce cu care poate să tacă, foarte frumos!
Nae Lăzărescu: Ce îmi place mie la televizor, e că una vezi şi alta auzi!
George Ivaşcu: Domne’, la femei e exact ca la locurile de parcare. Alea bune sunt ocupate, alea libere, sunt proaste.
Marin Moraru: Eu nu pot să sufăr când aud colegi ai mei, actori, văitându-se că din această profesie nu te poţi îmbogăţi. Ba da, la Holly- wood!
Vasilica Tastaman (după ce a revenit din Suedia): Eu recunosc, că atunci, când m-am măritat prima oară, n-am fost fată mare. Acuma sunt!
Dumitru Rucăreanu „Titică”: Berea e bună dimineaţa, ca mama!”
Horaţiu Mălăele: „Mălă”: Singurul avantaj al burlacului e că poate să se dea noaptea jos din pat, pe ambele părţi!
Am lăsat anume la final seara în care, la restaurantul „Da Vinci”, Ştefan Iordache a recitat cum numai el ştia s-o facă, o „Laudă apei” după Armand Gouffe:

Plouă, plouă în sfârşit!
Şi apoi via cea stricată
O să fie îndreptată,
Căci pogonul e stropit.
Să cântăm cu bucurie
Apa, ce-i un dar divin,
Căci prin ea vom bea din vie
Vinul nou şi vechiul vin.

Tot din apă s-au făcut
Şi potopul, o ştim bine,
Dar îndată după sine
Oare via n-a crescut?

Asta, lumea toată o ştie,
Să uităm deci orice chin
Şi să bem cu bucurie
Vinul nou şi vechiul vin.

Dar ştiţi ce? Eu mă usuc
Cântând apa cea curată,
Ia-mi daţi cana plină-ndată,
Cu licoare de butuc
Şi cu toţi să cântăm imnul:
„Vivat apa-n veci, amin!
Căci ea face să bem vinul,
Vinul nou şi vechiul vin…”

Punct! Ce mai pot spune eu, altceva, într-un asemena anturaj?…

Deseori îmi este dor de voi şi sunt sincer când spun asta. Eu nu mint decât când e absolută nevoie şi acum nu e! Lucrez de zor cu Bendeac, la emisiunea lui, care, dacă nu ne iese nu avem nici o scuză. Pe Mişu, tocmai l-am promovat de la poziţia de prieten stagiar, la titular, asta însemnând că are dreptul să locuiască pe o stradă dintr-o zonă centrală a sufletului meu.

Mi se mai întâmplă ceva, plăcut. O doamnă profesoară, tânără, frumoasă, inteligentă şi cultă, cu studii în Elveţia, pe numele ei Ani Muscă, vrea să scrie o carte interviu, cu Dan Mihăescu, despre Dan Mihăescu. O viaţă într-un interviu.

Doamna aceasta, din proprie iniţiativă şi cu credit de la bancă, a scris (spre ruşinea instituţiei pe care a condus-o şi a noastră, care i-am fost colegi) o carte despre celebrul Tudor Vornicu, cel care a făcut ca sigla TVR, să fie tradusă ca: Tudor Vornicu şi restul…

Una din întrebările din interviu, s-a referit la prima mea dragoste, din adolescenţă, demult tare, cam la vremea când Mihai Viteazul se pregătea pentru bătălia de la Călugăreni.

Cineva care mă citeşte pe blog, m-a îndemnat să vă spun povestea şi vouă, care îmi sunteţi prieteni. Iată întrebarea şi răspunsurile care i-au urmat:

-O întrebare necesară, ar fi şi despre prima dragoste?

-Acum, când mă întrebi o revăd cu ochii minţii pe Maria, copiliţa care mi-a înmulţit -întâia oară în viaţă- bătăile inimii.Erau ani de liceu. În serile de primăvară behăiam pe la poarta ei, până răguşeam, un cântecel la modă atunci:”Să-mi dai surâsul, Maria, surâsul tău drag, Maria…”

Tot de Maria se leagă şi amintirea primei mele întâlniri sentimentale. Locul a fost ales la colţul străzii, în dreptul sifonăriei lui Nicu Buric. Tocmai citisem un roman captivant în care o contesă întârzia mereu la dineuri din pricina unor migrene îngrozitoare. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul „migrenă”, dar mi se părea super. La fel de mult îmi plăceau şi „Guadelupa”, „Guadalquivir”, „Machu Picchu”,”Rododendron”. Sunt cuvinte din astea gustoase, pe care le plimbi prin cerul gurii, ca pe un bob de strugure tămâios.

M-am pregătit atent pentru întâlnirea cu Maria, mergând până acolo încât am împrumutat de la un băiat mai mare o cravată cu elastic şi am ales să întârzii intenţionat sfertul academic, ca să pot spune că întârzierea s-a datorat unei „migrene îngrozitoare”. După părerea mea, la auzul acestor vorbe, Maria ar fi trebuit să rămână mută de admiraţie.
Ajuns la locul întâlnirii, am văzut că îşi făcuse nişte bucle lucioase, cu sirop de zahăr tos, fiindcă nu se inventase fixativul. Eu n-am apucat să-i explic de ce am întârziat, fiindcă s-a repezit la mine şi m-a tras cu putere de
cravată, întinzându-i elasticul la maximum.Când i-a dat drumul, cravata m-a plesnit peste omuşor şi, înecându-mă, n-am reuşit să spun că am întârziat din pricina migrenei alceleia îngrozitoare. După ce mi-a aruncat în faţă cornetul de floricele, din care mânca, a întors spatele şi a plecat.

Nicu Buric se zgâia pe geamul sifonăriei sale şi se strâmba de râs. Măgar!

Pană la urmă, cu Maria n-a ieşit nimic, am rămas prieteni buni până când s-a măritat. Am fost cavaler de onoare la nunta ei. O nuntă ratată din cauza unei prostii. Maria era îmbrăcată cu o rochie de mireasă închiriată de la magazinul „Bella” din Piaţa Sf. Gheorghe, pe care, din greşeală a ars-o cu lumânarea. Maică-sa, care plătise chiria şi n-avea alţi bani să achite rochia distrusă, a chemat-o pe mireasă în bucătărie şi a păruit-o, stricându-i coafura şi cununa de lămâiţă.

De la Maria eu am învăţat cum se bea apă de lună. Pui un pahar cu apă proaspătă pe pervazul ferestrei, într-o seară cu lună plină şi când luna se oglindeşte în apa din pahar, o bei pe nerăsuflate. Are un gust nemaipomenit şi aduce noroc în dragoste.

Deci, povestea cu Maria a fost o semi-idilă, fără urmări. Dragostea cu implicare fizică, sexul, a venit mai târziu, dar nu cred că ai vrea să-ţi povestesc…

-Dacă povestea e cu acordul părinţilor, vreau.

Mă împrietenisem în liceu cu un coleg mai mărişor decât mine (era o diferenţă de un an între noi), Dincă T. Florea. Eu fiind înarmat cu noţiuni
puţine şi confuze despre sex, Dincă T. Florea m-a fascinat. În fiecare zi mă înghesuia în câte un colţ şi îmi povestea aventurile amoroase cu fete de pe strada lui. Toate frumoase, toate disponibile, toate contaminate de viciile (splendide) ale vechii societăţi burgheze, în descompunere. Mănoasă stradă!

Mi s-a destăinuit că ai lui i-au dat voie să-şi amenajeze o „căsuţă de vară”, într-o magazie aflată în fundul curţii, lângă poarta din spate. A căptuşit magazia cu rogojini, a mobilat-o cum a putut, a dus acolo cărţi din colecţia „Femei celebre”, ţigări subţiri „Intim-Club”, şerbet, halva, pricomigdale, caisată şi o cutie cu mici podoabe din argint (sustrasă din patrimoniul matern) după care fetele de toate vârstele, se dau în vânt.

Părinţii lui erau toată ziua la prăvălie – aveau un chioşc cu zarzavaturi – iar el profita de absenţa lor şi făcea dragoste în voie. În fiecare zi cu altă fată, fiindcă se plictisea instantaneu. Numele lor, o încântare: Meropy, Azaleea, Carola, Roberta…

I-am cerut unele amănunte tehnice, dar m-a refuzat, atrăgându-mi atenţia că el posedă caracter şi discreţie cu ghiotura şi în consecinţă tace şi…face.

Mă înverzeam de ciudă că eu nu avusesem, încă, de-a face cu nici o fată şi în disperare de cauză m-am hotărât să-l mint. El îmi spunea o poveste, hop şi eu cu alta. Nu m-a pus la îndoială şi abia aşteptam amândoi şedinţa zilnică, pentru a ne trâmbiţa izbânzile erotice.

Într-o zi mi-a declarat că s-a cam săturat de mucoasele din cartier şi are chef de ceva mai special. Îi ajunseseră la ureche nişte vorbuliţe şoptite despre unele case de rendez-vous prima-întâi. De exemplu, pe Mavrogheni, în Sf. Gheorghe. Ne-am decis pentru această locaţie. Problema banilor a rezolvat-o Dincă T. Florea, prin sustragere din încasările zarzavageriei părinteşti. Eu îl admiram sincer pe tatăl lui. M-am aflat în prăvălie, odată, când a venit un inspector de la fisc. Negustorul i-a întins mâna, au schimbat câteva vorbe amabile şi musafirul a plecat mai vesel decât a venit. Dincă T. Florea mi-a destăinuit că taică-su i-a pasat inspectorului, concomitent cu strângerea de mână, o bancnotă împăturită. Mie mi s-a părut o stratagemă uluitoare.

Escapada noastră la fete a fost programată într-o zi, pe la ceasurile şase spre seară. Nu ne puteam permite o oră mai târzie, ambii fiind implicaţi cu părinţii personali, în desele conflicte dintre generaţii.

Doamne, ce de emoţii şi ce de manevre până să pot pleca de acasă îmbrăcat mai acătării şi parfumat cu Chanel 5, sustras din rezerva mamei.

Ne-am întâlnit la ceas, la „Universitate” şi am avut de făcut doar câţiva paşi până pe Mavrogheni. O stradă cu câteva case etajate. Am luat cadenţa de promenadă, încercând să părem nişte domni blazaţi, amatori indecişi de plăceri previzibile, îndelung exersate. În realitate pălisem amândoi şi ne străluceau pe frunţi broboane de sudoare. Am străbătut strada de la un capăt la altul, eu încercând să-mi acopăr cu poalele paltonului tremurul perfid al genunchilor. Pustiu pe stradă, era prea devreme pentru obişnuiţii locului.

Spre deosebire de alte „case”, aici meseriaşele nu te acostau din uşă. Intrai în vestibul (aveam informaţii amănunţite), te dezbrăca de palton un gealat, chipurile valetul şi te poftea în holul de recepţie. Lumină difuză, fetele stăteau tolănite pe canapele, bând cafele şi arătând tot ce aveau mai ispititor. Clientul, după ce le inventaria, cu privirea, îşi făcea loc lângă cea aleasă şi era servit cu un pahărel cu lichior. Păhărelul rămânea nebăut, fiindcă „aleasa” te invita – mintenaş – la dans. Se dansa cel mai adesea „Amapola”, un tangou pe care îl adora patroana. În timpul dansului se evaluau tactil rotunjimile femeii, se adjudeca preţul şi pe la jumătatea cântecului se pornea, braţ la braţ, spre o cameră, pe o scară îngustă şi însângerată de un bec roşu, chior.

Noi n-am intrat în imobil, să verificăm toate aceste informaţii primite de la nişte băieţi mai mari ca noi. Ne-a întrerupt plimbarea o arătare de gen femenin, urâtă ca ceasul rău (dacă o mânca lupul o vărsa), care ne-a descusut despre motivele prezenţei noastre prin partea locului şi despre banii pe care îi aveam la purtător. Am fost întrebaţi dacă am mai fost la „fete”, ceea ce ni s-a părut o insultă gravă. I-am explicat ca uneia slabă de minte, că suntem aşi în materie şi ea ne-a poftit obraznică, să-i dovedim. Am acceptat numai dintr-un sentiment umanitar.

Ne-a dus undeva, pe un gang şi ne-a parcat într-o cameră mizeră de baie. Peste cadă erau aşezate scânduri acoperite cu un pled soios. Femeia ne-a cerut imediat banii, exprimându-se vulgar că trebuie să plătim înainte, ca la…,şi a plecat să se dezbrace într-o încăpere alăturată. Urma să bată în perete, semnalul pentru a se duce la ea primul dintre noi.

Rămaşi singuri, mi s-a precipitat respiraţia şi m-am lipit înfricoşat de Dincă T. Florea. L-am simţit că tremură şi că îi clănţăne dinţii în mod discret. Nu de frig! Articulând cu greu cuvintele, i-am propus să se ducă el primul, fiind mai în vârstă cu un an, mai bine clădit şi cu un palmares net superior mie. Surprinzător, a început să se smiorcăie, mărturisindu-mi printre suspine, că el nu a făcut dragoste niciodată. M-a minţit până atunci, ca un fanfaron, ca un obsedat, ca un ticălos.

Plânsul lui s-a dovedit contagios. Cu obrajii scăldaţi în lacrimi, l-am anunţat că mă aflu în aceiaşi situaţie.Ne-am luat în braţe, cu omenească înţelegere şi am plâns stereo, eliberator, înfrăţiţi de un sfânt adevăr dureros.

Am fost descoperiţi în acestă jalnică stare de către o babă masivă,cât „Liceul Cantemir”, care s-a interesat– răcnind – dacă ne trezim la un parastas? Ne-a acuzat că ne-am aciuit acolo ca să furăm. I-am explicat despre doamna care ne-a încasat banii, asigurând-o că renunţăm la tranzacţie, fără nici o pretenţie. Nu mai aşteptăm bătăile în perete, nici alte bătăi, noi plecăm. Am fost lăudaţi pentru inteligenţă şi informaţi că „doamna noastră” este o bătrână prostituată, „o alcoolistă”, care, iată, şi-a bătut joc de doi tâmpiţi cu caş la gură, ea dispărând ca o „animală” în ceaţă. Am fost invitaţi, prin îmbrâncire, să părăsim acea încăpere, amenajată sumar pentru situaţii de aglomeraţie.

Când am povestit altor băieţi, despre vizita noastră în strada Mavrogheni, bineînţeles că atât eu cât şi Dincă T. Florea, am avut grijă ca totul să semene cu orgiile super-rafinate din palatele luxoase ale strămoşilor noştri romani.

Tempi passati, cum ar zice un împărat german, trăitor în secolul 18…