Arhiva pentru noiembrie, 2009

Actorii de cinci stele, astazi: Gheorghe Dinica!
Vreau să vă fac complici, prieteni, la o chemare pe care s-o adresăm, cu dragoste, acestui neasemuit actor: „Întoarce-te, Gheorghe!” Acum, într-un timp de grea suferinţă pentru el, s-a închis nemilos fereastra dinspre viaţă a lui Dinică. Dar în ultimele zile, se pare că ea se redeschide, puţin, câte puţin, pentru ca maestrul să rămână cu noi, în lumea asta multă, cu oameni puţini.Fac parte din aceeaşi generaţie cu el şi sunt convins că, de s-ar fi născut în Anglia, s-ar fi numit Peter O’Tole!
I-am căutat prietenia, am obţinut-o, am fost împreună în nenumărate ocazii faste, întotdeauna era un semn bun dacă-l întâlneai, o bucurie să te afli în preajma lui, ştiind cum să se poarte, ca tu să te simţi egalul lui. Acest actor uriaş, care a urcat pe scenă mai des decât toţi actorii unui teatru mare,la un loc, care a jucat roluri grele în peste 80 de filme şi care a făcut atâtea alte lucruri frumoase, pentru noi semenii lui.
Popularizarea, faima, gloria artiştilor contemporani se face mai cu seamă, prin apariţia pe micul ecran. Deşi îl imploram, Gheorghe a evitat televiziunea. A participat, prin 1968, la o singură emisiune a mea, cu rol într-o dramatizare după o schiţă a lui O.Henry şi apoi, după mulţi ani, a jucat o scenetă a mea, la TVR, alături de un alt mare prieten, Marin Moraru.
Ne-am întâlnit de multe ori acasă la Titi Rucăreanu, unde lunea, zi liberă la teatre, venea mai toată floarea cea vestită a artiştilor noştri. De cele mai multe ori, Dinică era şi el prezent.Are un haz greu de imaginat, cu replică spontană şi imprevizibilă. Exemplificare. Seară de iarnă, eram mulţi acasă la Titi Rucăreanu, se tăifăsuia şi doritorii gustau vin sec de Medgidia, păstrat într-o canistră din plastic verde. A venit şi Gheorghe, a întrebat ce se bea, i s-a spus şi a cerut şi el un pahar. Într-o debara unde păstra vinul, Titi mai ţinea şi o altă canistră cu kerosen, pentru o lampă de încălzit, în zilele cu frig ceauşist. Gazda i-a cerut unei fete care îl ajuta să-şi trateze oaspeţii, să-i ofere maestrului un pahar cu vin. Gheorghe a închinat cu noi, a luat o gură şi a exclamat puternic: „E kerosen!” Jenat, Rucăreanu a ţipat la fata aceea, cerându-i să-i dea imediat maestrului un pahar curat, în care să fie vin, nu altceva. Dinică a protestat imediat: „Nu,nu, mulţumesc. Nu schimb, rămân pe kerosen!”
Am zis întotdeauna, că atunci când a venit Gheorghe pe lume, a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti. Creaţiile lui, unicat, în teatru şi film, se cunosc. Astăzi, aici, vreau să-l descriu aşa cum era între prieteni. Odată, mi-a fost dat să-i ascult o amplă disertaţie, glumeaţă, fireşte, despre rolul bicarbonatului de sodiu, în istoria omenirii. Să vedeţi cu câtă fantezie şi cât de spontan, improvizează omul acesta. Părea un dascăl universitar, la catedră, expunând un subiect pe care îl stăpâneşte remarcabil. După un pertinent expozeu introductiv, despre repartiţia bicarbonatului pe zone geo-politice, a trecut la indicii de folosire, în starea post machitorie, pe naţionalităţi, evidenţiind continentele cu consum precar, mediu sau în exces. A subliniat şi rolul acestei pulberi, binefăcătoare, în viaţa unor mari personalităţi, la luarea unor hotărâri capitale, din istoria nouă şi veche, efectele benefice sau abstinenţa tragică, la momentul necesar. Au urmat exemple fără număr, fermecătoare prin ineditul lor, sau cutremurătoare prin realism. Iată câteva: Josephine de Beauharnais (devenită madam Bonaparte), după o seară cu cu vinuri dulci (pe care meseriaşii le evită), vinuri în culori albe, gălbui, verzui, roze, roşii şi negre, deci multe, i s-a văitat de arsuri locotenentului Hipolyte Charles, mai tânăr cu 9 ani decât dumneaei şi subaltern al soţului plecat la oaste. Acest brav militar a ajutat-o cum s-a priceput şi astfel, împăratul, în loc să fie încoronat, a fost încornorat. Iată cum a fost tradus, un om atât de mare şi tare, fiindcă n-a păstrat în domiciliul conjugal o amărâtă de linguriţă de bicarbonat. Tragedia avea să se repete (pe alt plan) la Waterloo, când Napoleon a fost învins de Welington. Acesta din urmă, s-a făcut mangă, seara, cu whisky şi dimineaţa s-a protejat cu bicarbonatul aferent. Napoleon a băut coniac şi n-a luat, dimineaţa, praful binefăcător. Rezultatele s-au văzut. Iată cum se scrie istoria!
Sigur, exemplele au fost mult mai numeroase, dar înaintând spre o aproximativă contemporanietate, maestrul a pomenit şi marea bătălie de la Stalingrad. În această crâncenă încleştare, Hitler a demarat cu şanse minime faţă de duşmanul său, Stalin. Acesta fuma pipă (tutun gruzin, tare, negru), pe care îl însoţea cu vodcuţă albă, dură şi rece, ca viscolul siberian. Dar -atenţie- nu uita să ia niciodată, dimineaţa, o lingură adâncă din praful salvator, adus din Georgia natală. Hitler n-a fost un mare băutor, cel mult o bere, două şi nu lua bicarbonat. Nici nu ştia să deosebească un praf de un alt praf. Dovadă, ultima lui zi de viaţă, când a luat împreună cu proaspăta-i soţie, cianură de potasiu, în loc de bicarbonat de sodiu. Argumente la fel de erudite şi exhaustive, s-au derulat până în acest prezent al neliniştilor noastre. Îmi pare rău că memoria mea, cu mare uzură, nu mai reţine întreg parcursul acestei conferinţe deosebite. De fapt, nici la agapa cu pricina, conferinţa, disertaţia această magică, n-a ajuns la final, din pricina apariţiei a doi lăutari, mototoliţi, rufoşi, ca descarceraţi de la un accident de tramvai. Aceştia s-au repezit la marele actor:”Sărut mâna, maistre şi numai respect! Lasă-ne să-ţi cântăm, moca, fără nici o sponsorizare, tot ce vrea muşchii matale. De drag! Le ştim pe toate alea lumeşti, de se face inima ca ciunga de mestecat”. Repertoriul a fost anunţat alternativ, de cei doi artişti independenţi:”Sanatoare, sanatoare, multă lume-n tine moare”, “Trece trenul printre munţi, încărcat cu deţinuţi”, „Vinde-ţi rochia şi un mantou, să mă scoţi de la bulău”, „Portofele, portofele, ai rămas fără lovele”, „Vino, fată, în deal la Cruce, să vezi duba cum mă duce”, „Într-o casă de paiantă, am iubit o bagaboantă”, „Dau cu şpriţu’, dau cu şpriţu’, până m-apucă sughiţu’”, „Mamă, decât mă făceai, mai bine un pom sădeai…”
Ăl mai voinic, dintre lăutari, l-a îmbiat pe maestru: „Zi, împărate, ce preferansuri ai, ce să-ţi cântăm?”
-Mozart! a răspuns Dinică, demn şi hotărât!
Pesemne, ştiţi şi dumneavoastră, că sunt oameni veniţi pe lume, ca să o facă mai frumoasă.Şi Gheorghe Dinică este unul dintre ei! Dacă vreodată îl veţi auzi cântând „Sunt vagabondul vieţii mele”, să ştiţi că spune adevărul!
Vă rog, ca noi cei care îl iubim, să cerem, de grabă, în rugăciunile noastre: „Doamne, îl vrem înapoi. Ajută-l şi ajută-ne…”