Arhiva pentru ianuarie, 2010

(interpreta cu înfăţişare modestă, de pensionară obişnuită)
-Noroc că mi-am luat umbrela, că poate plouă şi eu, cu reumatismele mele…Înainte, mai beam câte o cafeluţă, să mă încălzesc, dar nu mai am voie. Nu mă lasă cel mare…Sorin! E doctor.Are clinică privată.Mare, mamă,cu şase etaje.Clădirea lui. Patru băieţi am. Toţi patru titraţi, Medicină, Ştiinţe politice, că mijlociul e senator. Îl ştiţi, domnul lider Viorel. E mereu la televizor. Alt băiat, Fănică e aviator. Are compania lui de elicoptere. Nici ăla mic, n-o duce rău. E procuror. Eu îi zic procurator, că şi-a procurat de toate.Cel mai tare-i place să se dea cu iahtul lui. Ce vreţi? os de marinar, că străbunicul lui a fost plutaş pe Bistriţa. Patru băieţi, patru îngeri, mamă!
Eeee, n-a mai apucat săracul Pompilică, bărbatul meu, să-i vadă oameni făcuţi. Acu’ vin de la cel mic. Magistratul. Avea invitaţi la masă. Ce lume era acolo, vă minunaţi. Numai barosani. Premierul Piticot, Buzăriţa lui Prezidentu’, Blonda lu’ Cocoş, Miss Roberţica, Monica Riţa, Nicolaiciuc
de la chefere, cu o pălărie mare, sub acoperire, Omar Haissan, cu barbă, ochelari negri şi păr roşu, moguli peste moguli şi oligarhi a întâia. Erau şi şefele alea simpatice şi gureşe, de la justiţie, care-i apără pe toţi ai lor, ca cloşca cu puii de aur.…N-am intrat. Eu, femeie bătrână şi îmbrăcată aşa… retro? Se enervează, că nu sunt pusă la patru ace. De ce să se enerveze, n-are destule pe capul lui dinamovibil? Credeţi că m-a lăsat să plec aşa? Mi-a dat un pacheţel. O felie de pâine prăjită, cu unt. Nici n-am mâncat-o, parcă pot să muşc? Ăla mare, doctorul mi-a promis că mă trimite, în urgenţă, la cel mai tare dentist privat. Cu care e prieten, la toartă. De doi ani vrea să vorbească cu el şi n-a avut timp, săracul, că trag pacienţii şi de ăsta al meu, ca politrucii de buget…Mâine sunt la Fănică, aviatorul. Ce bine a nimerit-o! Are o nevastă frumoasă, s-o pui în ramă, ca pe Mona Lisa. Şi ce grijă are de el. Îmi vine să râd, că marţea trecută nici nu m-a lăsat să intru-n casă. “Doarme Ştef” aşa mi-a spus. E zâna lui bună. Ştia că nu l-am văzut de trei luni şi tot nu m-a lăsat. “Doarme Ştef!” Puiul, mamei…Cât o fi ceasul? Două? Mă mai învârt niţel pe aici, până la şase. Şi pe la opt, iau troleibuzul. Vreau să trec pe la Viorel. Nu l-am mai văzut de la ziua lui. Anul trecut. În duminica aia când a plouat cu băşici. Îmi era şi milă de ăla care mi-a adus pensia. Dar a picat la ţanc. Aşa cum ploua, m-am dus şi i-am luat o agendă de birou. Legată în piele roşie, cu repertoire. Destul de scumpişoară. Mamă, ce vreţi…Am pus-o sub haină, să nu se ude şi m-am dus la el. Mi-a deschis Sulfina, cealaltă noră. Cum m-a văzut, mi-a spus să aştept în vestibul, că-l cheamă imediat pe Viorel. Ce vestibul au, de vreo cinşpe’ ori mai mare ca
garsoniera mea. Şi peste tot, statuete, cristaluri, porţelanuri, haine scumpe,
2
flori, peste flori. Nici nu aveai unde să te aşezi. Am stat în picioare. A venit băiatul meu şi i-am dat cadoul. I-a plăcut extraordinar. Mi-a spus:”Stai, un pic, mamă!” S-a dus în casă şi s-a întors cu un pahar de vin…Hm.Ce vin! Şi acum îl mai simt. Se uita la mine cu ochii lui blânzi şi mi-a spus:”Du-te, mamă, că plouă şi să nu răceşti!”…Parcă n-avea dreptate? Eram leoarcă!
De copil nici nu v-am spus. Am o nepoţică…Fetiţa lui Fănică…(se caută în buzunar) Jennifer. O păpuşă! Staţi s-o vedeţi (arată o fotografie) Am furat-o din casă, ei nici nu ştiu…Cât credeţi că are? Cinci ani? Aş! Trei anişori şi patru luni. Mor după ea. O văd în fiecare zi. În parc, când o plimbă bona. Are bonă, profesoară de engleză, profesoară de pian. O plimbă câte una, pe rând şi ele nici nu ştiu că eu stau pitită după câte un pom şi mă uit la aia mică. Şi mă uit…Şi mă uit…Nu mai m-aş dezlipi de acolo. Odată, m-a văzut…Ştiţi cum mi-a zis…(o imită amuzată) “Uite Cotrofelniţa!” Auzi, Cotrofelniţa, mânca-o-ar mama mare, s-o mănânce…O fi şase?…Ştiu eu?…Să mă mai duc la Sorin? Poate doarme…Sau poate are musafiri…Mai bine mă duc acasă…Bună seara!

Cel mai tare om din…glume!
În aceste zile de sărbători confuze, am stat mai mult pe acasă şi călătorind cu gândul, prin anii din urmă am dat de acest monolog tipărit într-o carte a mea şi pe care l-am filmat cu Toma Caragiu în anul 1975. La vizionare, tovarăşul Diţi Marinescu, şeful secţiei de presă a C.C.al P.C.R. a interzis apariţia marelui actor la TVR şi mie (ca şi colegului Grigore Pop), ne-a interzis să mai scriem pentru TVR, Radio sau ziare şi reviste. S-a dispus ştergerea benzii cu acest material şi să nu fie plătiţi nici actorul, nici autorii.
Important este că la noi,la români s-a păstrat această frumoasă tradiţie, să-i
hinghereşti pe satirici, cu mânie proletară. Dar să mă întorc la monologul, pe care l-am ascuns pe o bandă, în pofida preţioasei indicaţii şi a fost difuzat abia după vodevilul din decembrie ’89. Tomiţă purta un costum adecvat trapezului pe care l-am urcat eu, ca viziune regizorală, de unde rostea monologul acesta :
-Dragi prieteni ai circului ! Astă seară, premieră mondială. Eu sunt asul trapeziştilor, faima zburătorilor…Voi executa un număr senzaţional, cel mai triplu salt mortal…Dar nu acum, imediat, că prinzătorul meu e în pauza de masă. Până vine, să vă ţin un pic de vorbă…
Să vă povestesc câte ceva din culisele arenei…O să vă întrebaţi, desigur, cum am devenit eu zburător. Foarte simplu : angajat prin concurs. Ştiţi cum se fac unele concursuri de astea ! Afară-i candidatul şi înăuntru-i angajatul ! Adevărul e că am avut şi eu un prieten în comisie, unul care lucrează în circ pe post de Hopa-Mitică…Frumoasă meserie : nu se sparge, nu se strică şi-n picioare se ridică !
Pe mine însă, amicul m-a ajutat. Cu întrebări ajutătoare, dacă am facultatea de înghiţit flăcări, dacă am făcut vreodată jonglerii ?! Cu ce ? Cu cât ? Dacă am suferit vreo depunere în cuşcă, dacă vorbesc vreo limbă străină şi cu cine ? Când şi de ce s-a deghizat tata în femeie cu barbă, cine mă mai cunoaşte din perioada când dormeam pe cuie…
Prietenul ăsta al meu mi-a cerut şi o probă la alegere. La alegerea lui. Să înghit o sabie. O să ziceţi că nu e mare lucru, s-au mai văzut înghiţitori de săbii. Da, sigur că s-au mai văzut. Numai că a trebuit să înghit o sabie de doi metri şi eu nu am decât un metru optzeci. Important e că am câştigat concursul şi am fost repartizat la menajerie, după ce am adus adeverinţă că nu am pierdut niciodată vreun leu.
La menajerie am văzut tot felul de năravuri. De pildă, am văzut un leu bătrân, care vorba unui mare umorist, şi-a mâncat dresorul şi de atunci a rămas muritor de foame.Cei mai simpatici mi s-au părut iepurii. Ştiţi că la origine ei au fost nişte fiinţe pline de curaj, dar şi l-au pierdut în clipa când s-au inventat vânătorii. Ce nu înţeleg eu la iepuri, e că îşi doresc tot timpul să
aibă un morcov. Eu, nu !
Apropo de iepuri, mi-am adus aminte de o fabulă : cică într-o zi leul, a ţinut o şedinţă şi l-a numit pe iepuraş cel mai puternic animal după el. Iepuraşul şi-a luat rolul în serios şi a început ba să-l tragă pe lup de coadă, ba să-l muşte pe urs de ureche. Bineînţeles că n-a păţit nimic.Şi lupul şi ursul ştiau că iepuraşul este cel mai puternic animal după leu. Până într-o zi, când s-a dus la tigru şi l-a tras de mustăţi. Tigrul s-a întors, i-a ars o labă şi l-a omorât pe loc.
Morala: Tigrul nu luase la cunoştinţă că iepurele este cel mai puternic animal, după leu.
Mă rog, poveştile astea cu animale sunt mai mult pentru copii.
La menajerie nu am făcut prea mulţi purici pentru că într-o zi l-am criticat pe dresorul şef care a aprobat mutarea puricilor dresaţi, dintr-o cutie de chibrituri, într-un pavilion cu trei etaje.Când l-a scărpinat controlul financiar se bătea cu pumnii în piept că el e rudă cu aprodul Purice. Şi acum se bate cu pumnii în cap.
Dresorul şef nu mi-a purtat pică, ba chiar, într-o şedinţă, m-a propus maestru coregraf la trupa de elefanţi.
Am reuşit să-i învăţ un vals, dar unul dintre ei, Jumbo era foarte leneş. I-am explicat că publicul plăteşte ca să-l vadă dansând. Mi-a răspuns obraznic: cică publicul plăteşte şi pentru alţi elefanţi care nu fac nimic. Din ăia care nu pun fildeşul la muncă.
După ce i-am îmblânzit pe elefanţi, am fost promovat îmblânzitor de şerpi. De fapt, de şarpe. Că unul singur am mai găsit. L-am întrebat unde sunt colegii lui de breaslă şi mi-a spus:
-Ssss !
-Ce sss ? Parcă eu nu ştiu că unul s-a transformat în poşetă la…
-Sssss !
-Altul, portvizit la…
-Ssss !
-Nici un sss ! Parcă eu nu ştiu că pentru ăştia de aici s-a făcut proces verbal de scăzământ : art. 2 – coeficient mare de uzură – şi contabilul şef a fost plecat trei luni să aducă alţii din import.
-Sss ! Ssss ! Ssssss !
-Ce sss ? Dacă şi eu sss ! Şi tu sss !, te văd mapă la…ssss !
În prima şedinţă l-am criticat pe contabilul şef şi nu mi-a purtat pică. Ba din contră, m-a propus pe un post foarte sus, pe trapez.
Ei şi aşa am devenit zburător, acum ştiţi tot…Dar a trecut pauza de masă şi ar trebui să execut saltul mortal, numai că, în timp ce vorbeam cu dumneavoastră, prietenul meu a desfiinţat din schemă, postul de…prinzător !
Nota autorului : cineva, cândva, mi-a dat de înţeles, aici pe blog, că mai îmi vitriolez materialele, faţă de variantele vechi, că după război, mulţi viteji se arată etc. Precizez că acest monolog poate fi găsit, literă cu literă, în cartea « Călătorului îi şade bine cu…gluma ! » tipărită în 1976.
Matrialul filmat cu Toma şi difuzat la TVR, abia după 1990, e şi mai dur. Şi poate vă imaginaţi că nu am avut necazuri în epocă ?