Bătrana – monolog de Dan Mihăescu, umoristul de serviciu!
14 Ian
(interpreta cu înfăţişare modestă, de pensionară obişnuită)
-Noroc că mi-am luat umbrela, că poate plouă şi eu, cu reumatismele mele…Înainte, mai beam câte o cafeluţă, să mă încălzesc, dar nu mai am voie. Nu mă lasă cel mare…Sorin! E doctor.Are clinică privată.Mare, mamă,cu şase etaje.Clădirea lui. Patru băieţi am. Toţi patru titraţi, Medicină, Ştiinţe politice, că mijlociul e senator. Îl ştiţi, domnul lider Viorel. E mereu la televizor. Alt băiat, Fănică e aviator. Are compania lui de elicoptere. Nici ăla mic, n-o duce rău. E procuror. Eu îi zic procurator, că şi-a procurat de toate.Cel mai tare-i place să se dea cu iahtul lui. Ce vreţi? os de marinar, că străbunicul lui a fost plutaş pe Bistriţa. Patru băieţi, patru îngeri, mamă!
Eeee, n-a mai apucat săracul Pompilică, bărbatul meu, să-i vadă oameni făcuţi. Acu’ vin de la cel mic. Magistratul. Avea invitaţi la masă. Ce lume era acolo, vă minunaţi. Numai barosani. Premierul Piticot, Buzăriţa lui Prezidentu’, Blonda lu’ Cocoş, Miss Roberţica, Monica Riţa, Nicolaiciuc
de la chefere, cu o pălărie mare, sub acoperire, Omar Haissan, cu barbă, ochelari negri şi păr roşu, moguli peste moguli şi oligarhi a întâia. Erau şi şefele alea simpatice şi gureşe, de la justiţie, care-i apără pe toţi ai lor, ca cloşca cu puii de aur.…N-am intrat. Eu, femeie bătrână şi îmbrăcată aşa… retro? Se enervează, că nu sunt pusă la patru ace. De ce să se enerveze, n-are destule pe capul lui dinamovibil? Credeţi că m-a lăsat să plec aşa? Mi-a dat un pacheţel. O felie de pâine prăjită, cu unt. Nici n-am mâncat-o, parcă pot să muşc? Ăla mare, doctorul mi-a promis că mă trimite, în urgenţă, la cel mai tare dentist privat. Cu care e prieten, la toartă. De doi ani vrea să vorbească cu el şi n-a avut timp, săracul, că trag pacienţii şi de ăsta al meu, ca politrucii de buget…Mâine sunt la Fănică, aviatorul. Ce bine a nimerit-o! Are o nevastă frumoasă, s-o pui în ramă, ca pe Mona Lisa. Şi ce grijă are de el. Îmi vine să râd, că marţea trecută nici nu m-a lăsat să intru-n casă. “Doarme Ştef” aşa mi-a spus. E zâna lui bună. Ştia că nu l-am văzut de trei luni şi tot nu m-a lăsat. “Doarme Ştef!” Puiul, mamei…Cât o fi ceasul? Două? Mă mai învârt niţel pe aici, până la şase. Şi pe la opt, iau troleibuzul. Vreau să trec pe la Viorel. Nu l-am mai văzut de la ziua lui. Anul trecut. În duminica aia când a plouat cu băşici. Îmi era şi milă de ăla care mi-a adus pensia. Dar a picat la ţanc. Aşa cum ploua, m-am dus şi i-am luat o agendă de birou. Legată în piele roşie, cu repertoire. Destul de scumpişoară. Mamă, ce vreţi…Am pus-o sub haină, să nu se ude şi m-am dus la el. Mi-a deschis Sulfina, cealaltă noră. Cum m-a văzut, mi-a spus să aştept în vestibul, că-l cheamă imediat pe Viorel. Ce vestibul au, de vreo cinşpe’ ori mai mare ca
garsoniera mea. Şi peste tot, statuete, cristaluri, porţelanuri, haine scumpe,
2
flori, peste flori. Nici nu aveai unde să te aşezi. Am stat în picioare. A venit băiatul meu şi i-am dat cadoul. I-a plăcut extraordinar. Mi-a spus:”Stai, un pic, mamă!” S-a dus în casă şi s-a întors cu un pahar de vin…Hm.Ce vin! Şi acum îl mai simt. Se uita la mine cu ochii lui blânzi şi mi-a spus:”Du-te, mamă, că plouă şi să nu răceşti!”…Parcă n-avea dreptate? Eram leoarcă!
De copil nici nu v-am spus. Am o nepoţică…Fetiţa lui Fănică…(se caută în buzunar) Jennifer. O păpuşă! Staţi s-o vedeţi (arată o fotografie) Am furat-o din casă, ei nici nu ştiu…Cât credeţi că are? Cinci ani? Aş! Trei anişori şi patru luni. Mor după ea. O văd în fiecare zi. În parc, când o plimbă bona. Are bonă, profesoară de engleză, profesoară de pian. O plimbă câte una, pe rând şi ele nici nu ştiu că eu stau pitită după câte un pom şi mă uit la aia mică. Şi mă uit…Şi mă uit…Nu mai m-aş dezlipi de acolo. Odată, m-a văzut…Ştiţi cum mi-a zis…(o imită amuzată) “Uite Cotrofelniţa!” Auzi, Cotrofelniţa, mânca-o-ar mama mare, s-o mănânce…O fi şase?…Ştiu eu?…Să mă mai duc la Sorin? Poate doarme…Sau poate are musafiri…Mai bine mă duc acasă…Bună seara!
M-a intristat aceasta sceneta…
Diseara, ma duc sa o pup pe mama si sa o intreb daca are nevoie de ceva…
Doamne! Nici macar nu pot exlica, cu atat mai putin descrie ce am simtit cand am citit acest monolog. Fenomenal!
Superb,superb…..superb ….trist,haz de necaz …dar…EXCELENT.Multumesc Maestre!!…Mai vrem
Cat talent aveti maestre! Si ce sensibilitate! Cata emotie, cat adevar, cata tristete… Am citit totul cu nodul in gat. Din pacate, toti ne schimbam cand dam de bani. Si ce e mai grav, uitam chiar pe cei mai importanti oameni din viata noatra. Parintii nostri , saraci. Ce bine ca eu nu sunt asa.Multumesc si sa aveti un an bun, bun, asa cum meritati!
De mult nu m-a mai emotionat un articol asa de tare! Sunteti uluitor. Va place Eminescu? Astazi e 15 ian si ma gandeam ca poate va inspirat si geniul lui… Saru’mana maestre!
M-ati emotionat tare! Am plans. Jur! Apoi, m-am gandit cat de nerecunoscatori suntem noi ,oamenii! sunteti cel mai tare! si nu doar faceti oamenii sa rada, dar ii faceti si sa planga! Sa aveti multa sanatate si la multi ani, maestre!
extraordinar de trist,domnule Mihaescu..
Bravo, maestre! Mai scuturati-ne nitel, sa ne venim in fire!
cu siguranta lasa de gandit.cine are urechi sa auda
superb, genial! subscriu la cele spuse mai sus, nu mai stiu ce sa fac dupa ce am citit acest monolog, sa rad, sa plang?! in orice caz, mi-a mers direct la inima…
Fara cuvinte maestre! Nu stii ce sa faci , sa razi sau sa plangi? Parca mai degraba sa plangi! Asa e lumea noastra! Multumesc.
Un umor amar in monologul asta…
e o realitate crunta.si ati reusit un lucru care nu mi s-a mai intamplat niciodata.sa rad printre lacrimi…
un articol emotionant..
Frumos.Si trist…si frumos..
Ce pacat ca lucrurile trebuie sa fie asa pentru multi parinti…Ti se rupe sufletul cand ii vezi:au incredere in tot ceea ce le zic copii lor,se lasa mintiti,unii se lasa batuti si injurati,izgoniti din casele lor..intotdeauna cred orice le spun copii si ii lauda cu mandrie la toti cunoscutii pentru orice asa zisa reusita majora,care de multe ori e o minciuna.
Viata e ciudata! Si este pacat ca se intampla asa…
Desi sunt sigura ca “monologul” este o infatisare a realitatii pe care cineva o traieste in momentul asta..mi-as dori din suflet sa nu fie.
Si sper ca niciodata in viata parintii mei sa nu treaca prin asta.
E ciudat cum puteti atinge cate o coarda sensibila in sufletul multora, numai prin cateva cuvinte.
Felicitari,Dle Mihaescu!
Si ajutati-ne in continuare sa vedem adevarul,ajutati-ne sa deschidem ochii..pe mine..pe altii…
As rade daca nu mi-ar veni sa plang!
Foarte sensibil….si adevarat!
Numai bune, domnule Mihaiescu!