Arhiva pentru iulie, 2010

Lumea fara Madalina
va fi mai săracă în cântece cu viaţă lungă şi în fete frumoase. A plecat pe drumul fără întoarcere, încă o artistă tânără, talentată din plin, dăruită cu de toate. S-a despărţit de noi, de toţi, cu un gest absurd şi insuportabil. O stea aprinsă orbitor, aici, pe pământ, a ales, misterios, să se facă stea veşnică pe cerul de deasupra noastră.
Am devenit prieteni de familie, prin 1992, cu vizite reciproce acasă, cu sărbători şi petreceri comune, am filmat cu ea momente de succes, cu sute de reluări la TVR. Eram Redactor Şef la Divertisment şi Muzică Uşoară, realizator de programe, ea era o vedetă de 5 stele. Cine nu ştie cîntecul „Fată dragă” ascultat de o familie la televizor şi imaginându-şi fiecare cum ar vrea să-l cânte Mădălina pentru el. Bunicul, ţăran la origine, se vedea jucând cu frumoasa cântăreaţa, pe această melodie, cântată în ritm de învârtită, mama o vedea, cu ochii minţii, pe Mădălina într-un decor somptuos, cântând melodia ca pe un lied, tatăl, chefliu, o prefera solistă la un taraf de lăutari, la o petrecere nebună, fiul s-o acompanieze la un rock sălbatic şi fiica, să-i preia melodia, asociindu-se cu Michael Jackson.
Am dat toate aceste detalii ca să menţionez talentul actoricesc al Mădălinei, care a trebuit să construiască viabil, toate personajele ca şi performanţa muzicală, de a interpreta cântecul în formule atât de variate.
Au fost alături de ea, actriţele Sorina Dan şi Corina Dănilă, actorii Horia Şerbănescu, Alexandru Lulescu şi Cristi Rotaru, la tele-revelionul din 1993.
Am filmat-o şi în alte emisiuni importante, profesionistă de fiecare dată, emotivă, prietenoasă, concentrată pentru perfecţiune.
La 1 ianuarie 1994, am devenit Redactorul Şef al unei reviste magazin, „Indiscret”care avea pe copertă precizarea că este interzisă persoanelor nefericite. Era acolo chipul Mădălinei, poate ca o invitaţie la a fi fericit. La mijlocul revistei am publicat un poster cu tabloul ei şi în cuprinsul revistei i-am acordat şase pagini, aşa cum se cuvenea unei vedete de prim plan. În revistă a existat şi un text olograf, intitulat de Mădălina: „Câteva cuvinte despre…mine!” Scria, spre final: „Speranţe: îmi doresc ca cei care mă iubesc să fie alături de mine, la bine şi la rău!” Şi totuşi, de neînţeles, în prima zi a anului ei 43, n-a mai vrut să fie alături de noi, cei care am iubit-o întotdeauna pentru totdeauna! Cu ce inimă să spui acum: „Adio, Mădălina?”
Dan Mihăescu

Dragi copii, mici şi mari, colaborez la o revistă cu ştaif, unde mi-am propus să scriu o mini istorie a localurilor din Bucureştiul de odinioară. Şi mi-am zis că n-ar fi rău să vă spun şi vouă cum se trăia cândva, în acest oraş devenit astăzi o pubelă cu şase sectoare. Dacă mai vreţi asemena poveşti, mai am. Dacă nu mai vreţi, găsim altceva. Ia să vedem…
A venit vara, încă una, vinul e mai bun rece şi din cauza asta vă propun astăzi o călătorie, imaginară, fireşte, prin grădinile restaurant ale Bucureştiului nostalgic. Erau multe, frumoase şi îmbelşugate. O să încerc să le amintesc pe cele mai cu moţ, în numărul de faţă al revistei şi poate în cel viitor. Pe lângă poveştile auzite în timp, de la meseni de vază ai cetăţii, am mai dat iama prin cărţile unor istorici ai Bucureştiului şi printr-o alta cu multe evocări, pe drumul de la hanul Şerban Vodă la hotel Intercontinental.
Printre cele mai vechi, datând dinaintea Unirii Principatelor, a fost grădina Bellu, pe locul cimitirului de astăzi. Loc de bună şi lungă petrecere cu plăcinte îndesate cu brânză sau carne, ghiudemuri picante, ţâri şi pastramă de capră, sărată, toate menite să întreţină setea, potolită avântat cu oale umplute din prietenosul vin rece de Cotnari, băut şi lăudat prin Europa, încă din Evul Mediu.
Baronul Barbu Bellu, proprietarul a fost Preşedintele Tribunalului Ilfov, apoi Ministrul Justiţiei. Omul care la 1889 a adus în ţară primul automobil. (Peugeot).
Exista la grădina Bellu obiceiul, nu ştiu de ce, ca la sfârşitul petrecerii să se dea de pământ, cu oala din care s-a băut vinul. Dimineaţa grădina era plină de cioburi. Spre marea supărare a chefliilor, un primar destoinic, domnul C.A.Rosetti, a cumpărat grădina în folosul primăriei şi a făcut acolo cimitirul. A fost înjurat copios în epocă şi un birtaş cu idei, a deschis crâşmă vizavi de poarta cimitirului, numită haios : « Mai bine aici ca peste drum ».
În zonă, la concurenţă mai existau cârciumile « La salcia pletoasă », « La Tache Zbanghiul » şi « La Nae Sacâz zis Sperie-Peşte ». După mai multe ore de căutări şi un pahar potrivit de Riesling sec, am găsit cartea lui Alexandru Predescu , « Dâmboviţa apă dulce ». În calitate de martor ocular, el descrie grădina lui Nae Sacâz zis Sperie-Peşte : »Când se îmbulzeau muşterii în grădină, ori pe podişcă, scotea Sacâz baboii din hârdaie, îi clătea (atenţie !) într-o căldare cu vin şi-i arunca vii pe grătar. Pe pirostrii fierbeau într-una ceaunele cu mămăligă, şi apoi să nu te fi lins pe buze după saramura cu mujdei şi mămăligă, iar vinul de doi fanţi ocaua, să nu-ţi fi părut licoarea zeilor ? !

În zilele de lucru catadicseau să urce până aici caleşti ori birje muscăleşti, adunând boieri şi negustori pofticioşi de peşte, pastramă şi cârnaţi, de strună lăutărească. De mujdei iute, de vin acrişor şi de plăcinte cu carne, nu chiar aşa de pipărate ca vorbele ce se rosteau în faţa cucoanelor simandicoase care
cocoţate pe şandramaua lui Nae Sacâz, aruncau ifosele şi sulimanul creşterii
din pension drept hrană peştilor, ce nu căzuseră încă victimele momelilor
cârciumăreşti. Numai la zilele de sărbătoare, când năpădeau aci mahalalele, poarta lui Sperie Peşte, din Podul lui Şerban Vodă, se văduvea de şirul trăsurilor, Şi până târziu în adâncul nopţilor, răsuna peste apele negre cânte-
cele tabacilor, cavafilor şi cărămidarilor, care nu se jucau nici cu munca, nici cu petrecerea, ştiind că amândouă sunt rânduite omului să-i împlinească viaţa. Aceasta era cârciuma lui Nae Sacâz zis Sperie Peşte.
Pe lângă grădinile din oraş, despre care vom istorisi, un pic mai încolo, bucureştenii aveau locuri de petrecere la iarbă verde, pe la mănăstirile din apropiere, Căldăruşani, Pasărea, Snagov Ciorogârla, Ţigăneşti, Cernica…Pentru transport se uneau familiile sau grupurile de prieteni, să coste mai puţin. Se mergea cu trăsurile de Herasca, după numele mahalalei din vecinătatea bisericii Sfânta Vineri. Aceste trăsuri erau un fel de vagoa- ne pe roţi. Apăruseră şi tramvaiele cu cai, dar acestea nu făceau drumuri în afară de oraş, Mai târziu, un anume Toma Blându, a pus în circulaţie omni- buzele cu cai, tramcarele, cu tarif fix de 10 bani. Pentru cursele mai lungi se mergea la tocmeală. Erau mijloace de transport pentru nevoiaşi, muncitori, mici meseriaşi, argaţi, spălătorese, femei la toate, conţopişti sărmani şi ei cu chef de viaţă.
Mai mulţi oameni de litere şi de pahar, evocă în amintirile lor Grădina « Şapte nuci » zisă şi « Grădina de sub Mitropolie », care astăzi ar fi împlinit fix 136 de ani. Vedeţi ce vechime are românul la mâncare şi băutură ? Aici veneau mulţi oameni politici, se făceau chefuri până-n zori de zi, se beau vinuri de Drăgăşani. Pe lângă toate preparatele cu carne şi peşte de toate felurile, aici se serveau în exclusivitate pogăcele cu unt, cele cu caş, cu jumări sau pogăcele sărate cu cartofi. Şi la desert, tot în exclusivitate, « Mere în halat » sau « Taci şi înghite »
Merele erau servite în aluat de clătite, copt pe ambele părţi în untură încinsă. « Taci şi înghite » era o prăjitură delicioasă cu griş, zeamă de lămâie, rom, unt, marmeladă de casă, compoziţie păstrată o zi la rece şi coaptă a doua zi. Se servea în pătrate pudrate cu zahăr vanilat.
Un vechi confrate umorist, N.T. Orăşanu a comis o satiră, în care veştejea moravurile politice de atunci şi de acum. Se referea la un agent electoral vestit, un anume Popa Tache şi suna cam aşa :
« Popă Tache und-te duci,
Numa-n halat şi papuci?
-Mă duc, taică-n mahalale
Ca s-adun la haimanale,
Zidăraşi şi dulgheraşi,
Că sunt buni de ciomăgaşi.
Popa Tache cântă
Rezemat de bâtă,
Bătăuşii-i ţine
Isonul pe vine.
Pe la « Zece mese »
Păruieli mai dese
Pe la « Şapte nuci »
Bătăi cu măciuci… »
Acest umorist, N.T. Orăşanu a rămas în istoria gastronomică a românilor, fiind omul care a inventat micii. S-a întâmplat într-o seară din 1912, pe strada Covaci nr. 3, în restaurantul lui Iordache Ionescu “La trei frunze de viţă”, vestit pentru cârnaţii la grătar şi vin din Basarabia. Oraşanu venit pentru cârnaţii faimoşi ai lui Iordache, a fost refuzat, patronul regretând că nu mai are maţe de cârnaţi. «Compoziţia o ai ? » s-a interesat scriitorul . Compoziţia, cu toate ingredientele exista şi el a cerut să se rotunjească în palmă nişte cârnaţi mici, aşa fără înveliş şi să fie puşi pe grătar. Inovaţia a rămas celebră până, dar şi în zilele noastre. Aşa s-au născut mititeii.
Acest Orăşanu, într-o revistă « Nichipercea » îl ataca mereu, violent, pe Vodă Cuza. Imediat cum apărea articolul critic, autorul trimitea la închisoarea Văcăreşti salteaua, aşternuturi, pătură şi perne. Directorul penitenciarului refuza să le primească, zicând că n-are ordin. Orăşanu îl asigura că va veni şi ordinul curând şi…venea. Adică, arestarea şi trimiterea la Văcăreşti. De unde se vede că noi umoriştii, satiricii, am fost iubiţi în toate timpurile şi mai ales după moarte.
Stimaţi prieteni ai vinului, vă invit să continuăm slalomul prin grădinile Bucureştiului de odinioară, în numărul viitor al acestei reviste ispititoare.
Închei cu o cugetare excepţională a lui Păstorel : « Ferice de cei ce pot bea de trei mii de lei şi se îmbată numai de o sută ».
P.S. Ce păcat că s-a pierdut manuscrisului Tratatului despre vinuri, coniacuri şi tehnica degustării acestora , al lui Păstorel Teodoreanu. Era nevoie de acest tratat, pentru că, tot de la Păstorel ştim, că numărul băutorilor ordinari e atât de mare, încât aproape toate gospodinele sunt convinse că varza acră şi castraveţii muraţi sunt bucatele vinului.