Dan Mihăescu

Povestea ce urmează s-a petrecut prin anii’70, la Braşov, la o ediţie a Festivalului Internţional « Cerbul de aur ». Acest festival avea pulsul inimii lui Tudor Vornicu, directorul de programe al TVR şi apoi, mulţi ani şef la Divertisment, atât de faimos încât circula un banc, anume că TVR înseamnă Tudor Vornicu şi restul. La Braşov, Tudor se ocupa de toate, de la contrac- tele vedetelor până la aranjamentele florale, care trebuia să-i aştepte în camere pe invitaţi. Numai el ştia cum să se poarte şi cu ce atenţii să-i primească pe celebrii cântăreţi străini, mari vedete internaţionale, pentru ca aceştia să accepte tarifele mizerabile pe care le oferea televiziunea noastră.
Într-un an cu mulţi şi mari artişti,Vornicu a reuşit să procure la la un C.A.P. un boulean, numai bun de tăiat şi un butoiaş cu ţuică. A aranjat cu cei de la restaurantul « Coliba haiducului » din Poiană, să facă boul la frigare, în curte şi tot acolo să fiarbă ţuica cu mirodenii. Eram în martie, zăpada nu se topise de tot. O echipă, din care făceam şi eu parte, a primit misiunea să aleagă mai mulţi oaspeţi, dintre cei nemulţumiţi de onorarii, să-i încarce într-un autocar al O.N.T.-ului şi să-i plimbe în Poiană. Vornicu aranjase ca pe drum, la o răscruce, să ne « atace », sărind din copaci « haiducii » de la « Şura dacilor », nişte flăcăi bărboşi, înarmaţi cu flinte. O bandă de « duri » care să ne conducă, sub escortă, cu mâinile ridicate, până la « Colibă »,unde să fim pedepsiţi cu ţuică fiartă şi carne friptă la proţap. Başca, nişte lăutari care să încingă atmosfera. Toate au decurs după acest scenariu, numai până când ne-a depăşit un alt autocar al O.N.T. Nimeni din grupul nostru n-a bănuit catastrofa. Curând am ajuns la răscrucea unde urma să fim « atacaţi ». Operatorii noştri, puşi în temă, s-au pregătit să filmeze cu camera ascunsă. Degeaba, că nu ne ataca nimeni. Şoferul autocarului (şi el complice) a simulat o pană şi a tras pe dreapta, să aşteptăm, discret bandiţii la drumul mare, atât de nepunctuali. Degeaba, nici un bandit, nici un hold up. După vreun sfert de ceas, am pornit spre « Colibă », unde am găsit autocarul care ne depăşise pe drum, cu nişte turişti sovietici, care petreceau de minune.Am aflat cu stupoare că « tâlharii » tocmiţi de noi au încurcat autocarele şi i-au atacat pe ruşi. N-a fost prea vesel, fiindcă vreo doi dintre ei, băieţii lor cu ochi albaştri, au scos la vedere pistoale adevărate. A fost gata să iasă încăierare. Conducătorii lor de grup ameninţau cu un protest drastic al Ambasadei sovietice de la Bucureşti. Asta ne trebuia nouă !
Pentru a-i convinge că a fost o farsă regizată de televiziunea română, la care s-au greşit « adrisanţii », ruşii au fost conduşi la « Colibă ». Ospătarii, instruiţi de Vornicu, să acţioneze la fix, i-au îmbiat cu mâncare şi băutură, lăutarii s-au pornit şi ţin-te chef !
A trebuit să explicăm artiştilor veniţi cu noi, toată încurcătura, Cliff
Richard, care se afla printre ei, s-a amuzat cel mai tare şi i-a contaminat şi pe ceilalţi. S-au mulţumit cu nişte brânză, chifle şi apă minerală. La întoarcere, noi, oamenii televitiunii, l-am evitat cu mare grijă pe Tudor Vornicu, aflând că el s-a jurat să ne spânzure în Poiană, de cei mai înalţi copaci. Parcă, ce ? Ne-a prins ?…

O spun din prima, astăzi vom cleveti despre un actor, pe cât de mare pe atât de iubit : Jean Constantin zis Laleaua neagră, zis Jean von Medgidia, zis Marele Blond, cunoscut în Constanţa la fel ca statuia lui Ovidiu şi în România, legitimat cu nişte sute de filme, spectacole de teatru, apariţii TV şi o basculantă de premii. A fost adus pe lume, împreună cu 9 fraţi şi surori, de Dumitru Jean, un conductor arhitect de construcţii civile şi o grecoaică puioasă, Caliopi. El se dă ţigan, dar minte !!! Odată mi-a zis în glumă : »Să ştii că tata a fost arhitect, dar a avut ca hoby, ţambalul ! » De –ale lui Jean.
Dincolo de zecile de materiale scrise pentru el şi zecile de emisiuni în care l-am distribuit, mă leagă de Jean, numit şi Cornel între intimi, o prietenie veche ca şi viaţa noastră. El a ajuns octogenar, dar cu un drag de viaţă ca la vârsta BAC-ului.
Într-o iarnă vrăjmaşă, la Constanţa, în faţa statuii îngheţate a lui Ovidiu, artistul mi-a recitat versuri din « Iarna la Tomis », cuprinsă în « Tristele » poetului : »În umbra cea de viţă un strugur nu s-ascunde/Nu fierbe mustul în căzile adânci… » Şi am băut o palincă , ca să combatem frigul.
Marele comedian s-a născut unde trebuie. Între viile de la Medgidia, Nicu- liţel, Sarica, Nazarcea, Babadag şi Murfatlar. Cu câte înzestrări artistice are, jur că individul poate prezida oricând o Federaţie Internaţională a Comediei.
Şi în viaţa de toate zilele, Jean are un haz nebun. Multe dintre poantele lui au devenit folclor, nu se mai ştie dacă toate îi aparţin şi nici nu mai are impor-
tanţă. Să vă zic câteva dintre ele. După un turneu în fosta URSS, el jucând în cuplu cu regretatul Gelu Manolache, l-am întrebat ce şi-a adus din marea ţară vecină ?« S-au luat lucruri frumoase ! » mi-a răspuns el. »Ce, dragă ? » « Mi-a luat mie ceasul, i-a luat lui Gelu, fâşul. S-au luat lucruri frumoase ».
Alt turneu, tot la sovietici, pe vremea când « Stalin şi poporul rus, multe rele ne-au adus ». La plecare, actorii noştri au fost conduşi la aeroport de tovarăşi de la partid, NKVD şi invers. Luându-şi rămas bun, gazdele au zis ca de obicei : »Mai poftiţi pe la noi » Jean a vorbit de pe scara avionului : « Vă poftim să veniţi şi voi, la noi, în România, dar nu toţi ! »
Într-o seară de vară, o vioară cânta…pe terasa hotelului « Perla » din Mamaia. La o masă, consumau, după o filmare, Amza, Bănică, Bibanul şi Jean. O ţigancă bătrână i-a îmbiat cu flori : « Flori, băieţi, luaţi, băieţi ! » A fost gonită de ceilalţi, dar Jean a scos o bacnotă de 25 de lei, bani mari pe atunci şi i-a dat femeii, fără să primească florile. « Ce faci, mă, ai înnebunit ? » au sărit ceilalţi. « E mama ! » a replicat Jean, mucalit. Nu era măsa, dar glume a meritat 25 de lei şi, iată, a făcut istorie.
Mai vreţi ? Mai am ! În anii lumină, trăiţi pe întuneric, pe scena Teatrului « Fantasio » (astăzi desfinţat în pofida vechimii şi notorietăţi sale, de către autorităţi imbecile) se monta un spectacol festiv în cinstea genialului nostru conducător, Ceaşcă, stejarul de la Scorniceşti şi cel mai iubit fiu. Pe fundalul scenei, trona după tipic, un tablou uriaş al « genialului ». Jean era şi el prin sală şi la un moment dat, s-a produs un scurt circuit şi s-a stins brusc lumina. Pe întuneric, regizorul a urlat cu groaza în suflet : « Alooo ! De unde s-.a stins lumina ? » Jean a arătat spre fundal şi a răspuns calm : « De la tablou ! »
Prin 1976, am scos o carte de umor, împreună cu un coleg şi prieten bun : Grigore Pop, tot redactor la TVR. Printre filele cărţii, mai toţi marii comici ne-au scris câte un cuvânt de apreciere sau glume despre noi. Invitat şi Jean a declarat şi s-a consemnat : « Dacă era să-mi spun verbal o părere despre autorii cărţii, aş fi făcut-o cu plăcere. Dar aşa…în scris, refuz, de teamă să nu le cadă în mână ! » Declaraţia a fost însoţită de o caricatură semnată Clenciu, pe care am păstrat-o.
Şi dacă, după tot ce am scris frumos despre el în această revistă, nu vine cu o canistră de vin de Dobrogea, mă duc peste el şi îi cânt ca la vodevilul din decembrie ’89 : »Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până când nu pui, Jenică, nişte vin pe masă ! »

În cadrul activităţilor iniţiate cândva de „Interviziune”, prin anii’83 am reprezentat TVR la o vizionare de filme organizată la Bratislava. Înaintea plecării am fost instruit ce şi cât să vorbesc acolo şi evaluând interdicţiile, am ajuns la concluzia că ar fi trebuit să fiu oligofren din naştere. Mi s-a comunicat că diurna îmi va fi asigurată de colegii cehoslovaci (convenţie reciprocă) şi am avut la mine doar adeverinţa pentru un schimb de cei 250 de lei. Un fleac! Acolo, surpriză: nu mi-a asigurat nimeni nici o diurnă, pentru că în vara acelui an, Ceauşescu îi obligase şi pe turiştii ţărilor din Est, să cumpere benzina pe dolari.
Necazurile au început încă din gara de destinaţie. (Avionul era mai scump şi nu se deconta decât trenul). Ploua cu băşici, nu m-a aşteptat nimeni la gară şi după îndelungi tratative, am convins un şofer de taxi să mă ducă la hotelul la care aveam rezervare,plătindu-l cu o sticlă de vodcă rusească şi un salam „Bacău”, cu etichetă de „Sibiu”. A doua zi, în sala de vizionare am făcut cunoştinţă cu delegaţiile ţărilor „frăţeşti”, delegaţii care avea între 10 şi 40 de membri. Directorul general al televiziunii gazdă, ne-a adresat un salut tradus în limbile engleză şi germană.Fiind imun la ambele, m-am lipit de un polonez care ştia franceză. Când vorbitorul a pomenit de televiziunea română, în sală s-a produs ilaritate. Polonezul mi-a tradus că a fost salutată, în sfârşit, dar nu în ultimul rând şi cea mai numeroasă delegaţie, cea a televiziunii române, compusă din…mine!
Doi redegişti din spate, auzindu-ne vorbind franţuzeşte au comentat în aceiaşi limbă, referindu-se la mine:
-Cred că ăsta e singurul salariat al televiziunii române…
-Se poate, că ei fac programe pentru un singur om…(era pe timpul nebuniei cu emisiunile omagiale dedicate în exces lui Ceaşcă).
Fireşte, m-am făcut că plouă. După ceremonia de primire, o doamnă de la oficiul de relaţii externe al gazdelor, ne-a invitat la un tur al oraşului cu autocarul, anunţându-ne că vom dejuna la un restaurant pescăresc de pe malul Dunării. Când am ajuns la acest restaurant, m-am aşezat la masă cu cehoaica de la „relaţii”, polonezul şi o unguroaică zglobie, la care nu te puteai uita, fără să-ţi treacă prostii prin cap. Ea m-a învăţat să fac tartine cu ficat de morun, să desfac scoicile cu dexteritate, să aleg soiul de vin alb, care se asortează cel mai bine cu păstrăvii. Era sublim şi nu ştiam cum să mulţumesc colegilor cehoslovaci, pentru invitaţie. Care invitaţie?Că a urmat catastrofa. A venit o bestie de chelner cu o notă de plată şi polonezul a propus s-o achităm noi doi, fiindcă nu-i frumos să lăsăm cele două doamne să bage mâna în poşetă.L-am rugat pe polonez să plătească el, urmând să mă achit la hotel. Aveam ascunse 100 de mărci. Dacă mi-le găseau în ţară, făceam puşcărie. După aceea am făcut o foame cumplită. Nu aveam asigurat decât micul dejun, furam chifle de acolo şi cumpărasem cu 5 coroane, un pahar mare cu cea mai ieftină marmeladă.
Unguroaica mi-a propus să mergem seara la un bar, numai noi doi şi am tot amânat-o cu lacrimi în ochi şi cu tensiunea la nivel de congestie cerebra- lă.Oricum, am creezut că nu puteam merge în prima seară, fiindcă am fost invitaţi la etajul 28 al telecentrului, unde se afla un restaurant de lux. M-am dat rănit, am invocat o criză groaznică de ulcer şi am fost rugat să urc măcar pentru cinci minute. Am urcat şi am văzut mese aranjate pentru un dineu de protocol. Nu ştiu când a avut timp, unguroaica se schimbe,mai nou era cu mini şi avea nişte picioare, de mi-am zis în sinea mea: păcat că are numai două! Locurile erau marcate cu cărţi de vizită, cu numele fiecăruia dintre noi. Pe cea cu numele meu, unguroaiaca a mutat-o repede la o altă masă, lângă ea. Curând a început dezmăţul. Whisky, coniac, vodcă, Martini, Campari, tartine cu icre negre, roşii, pate fois grace, specialităţi de vânat, salate exotice, specialităţi ale bucătăriei slovace, produse fine de patiserie, dulciuri felurite, brânzeturi franţuzeşti, fructe, vinuri rare. Nu m-am atins de nimic, de groaza notei de plată care avea să vină. Am refuzat tot ce mi s-a oferit, cu priviri sticloase, de neînţeles pentru chelnerii care ne serveau şi partenera mea, unguroaica. Mă uitam dispreţuitor la toţi ceilalţi, care băgau în ei ca într-un malaxor. Când s-a ajuns la cafele, fursecuri, fistic, migdale, caju şi şampanie, directorul general al televiziunii gazdă, a cerut un moment de linişte, a ridicat o cupă şi ne-a mulţumit tuturor că am acceptat să fim invitaţii lui, în seara aceea. Am crezut că mor pe loc! Eu am apucat doar o ceaşcă de cafea şi trei alune, rămase în farfuriuţa unguroaicei, care îi dădea zor cu barul, m-a sărutat aluziv pe obraz şi a lipit de piciorul meu, pe sub masă, picorul ei superb. M-am ţinut tare şi cred că fata a putut să jure că sunt, ori gay, ori un impotent de cursă lungă.
Am evitat-o în zilele următoare, am răbdat de foame cu stoicism şi serile mă uitam la televizor, în hotel, fără să înţeleg o boabă din limba cehă. La întoarcere, la vama româneacă, un vameş surprins foarte, că nu mi-am adus măcar nişte ţigări străine şi cafea, m-a tratat cu o ţigară Kent şi mi-a pus în valiză o pungă de cafea „Alvorado”. Jur!
Cât despre unguroaică, bine că nu m-am încurcat cu ea. Atunci, în 1983 avea vreo 28-30 de ani şi cu 27, câţi au trecut până acum, în 2010, fac…Ce să caut eu cu baba asta?…

Pentru sărbătorile Pascale de acum, m-am gândit să vă amintesc o scenetă jucată la TVR, de către Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru, în aprilie 1995, în emisiunea mea „Nu trageţi în iepuraş”. Atunci, ca şi acum piaţa era sufocată de produse străineze, venite să înlocuiască meniurile noastre tradiţionale la Sărbătoarea Paştelui. Satira mea viza şi faptul, că multe din aceste produse nu aveau şi prospecte în limba română. Hai să vedem dacă umorul acestui text, scris de mine, mai este actual. Deci, se întâlneau pe stradă doi prieteni, încărcaţi cu pungi şi pachete. La unul dintre ei, prin ochiurile unei plase se vedeau nişte ouă. Începe următorul dialog:
-Bună, Gogule! Ia uite ce surpriză!
-Te pup, Costică. Mă, ce bine arăţi. Nu te întreb cum o duci, că te văd încărcat de produse.
-Normal. Pentru masa de Paşte. Am fost la cumpărături. E un magazin bun, aici la colţ: „Suliman general Store”. Uite o bancă liberă. Hai, să ne aşezăm, că îţi arăt.
-Hai…Ce ai luat? Miel, drob, brânză nouă, ceapă verde, ridichi, vin pelin…
-Aş! Am luat, dragă, ce se poartă peste hotare, fie la catolici, la mulsulmani, la mozaici, la budişti, de toate pentru toţi…
-Ce, că sunt curios?
-Ei, ca şi tine, una, alta. Scrie pe ele, dar nu sunt traduse. Mi le-a explicat Suliman. De exemplu, în punguliţa asta am ceamciugele.
-Ce sunt alea?
-Zicea Suliman că sunt un fel de coricove sărate. Pe turceşte.
-Eu iau de la nişte libanezi. „Internaţional Bâldâbâc” Nici la ăştia nu scrie în româneşte, dar au marfă bună.
-Ce ai acolo, în cutia aia?
-Chitranteuri. Proaspete.
-Ai, lasă-mă.
-Parol. Dacă le serveşti cu garnitură de milogaşperiţe calde, se topesc în gură.
-Pe mine m-a învăţat Suliman să fac salată de bezabenghiuri, dar acum n-avea.
-Cum le zice?
-Bezabenghiuri. Se găsesc greu, că trebuie culese cât au ţucumbărul verde.
-Asta ar mai lipsi să le mâncăm cu ţucumbărul veşted. Ai încercat la Piaţa Matache?…Eu mi-am luat de acolo, pentru desert, nişte safalasuri de Islanda. Le fac cu sos de clivoace şi fofeze amărui.
-Mie mi-e frică să încerc. Am ulcer.
-Poţi lua cocranţuri tibetane. Fac bine şi la ulcer şi în altă parte. Mai jos.
Conţin badibus roşu, un fel de ţelină de a noastră.
-Suliman mi-a spus că săptămâna viitoare aduce clipasoale de Mediterana.
-Le ştiu. Sunt mult mai gustoase decât fiţiduranţii de Rin.
-Depinde. Nevastă-mea vrea să facă, că doar suntem creştini, şi nişte macrogombeuri cu sirop de moglide. Dacă pui alături şi nişte fligorete de Madeira, te lingi pe degete.
-Fii atent. E un albanez în piaţa Obor, care are mangofile şi vaizuze de Pireu.
-Eu ştiu? Mai m-a păcălit un chinez cu sparangoţine de 150 de mii kilu.
-Cum arătau?
-Ca nişte pricipele cubaneze, cu tirimogodină de Cairo deasupra.
-Domne’, nici nu ştii ce mi-am dorit să învăţ o limbă străină şi uite că s-a îndeplinit.
-Şi încă cum! Nu vezi cum trecem prin limbile astea exotice, ca prin gropile din Ferentari.
-Lasă că e bine. Prea ne îndopam la Paşte cu ouă, cu borş de miel, fripturi, drob, pască cu brânză şi nuci…
-Uite că se poate să mâncăm şi noi de sărbători nişte lesburuce în suc propriu şi cloţaride glazurate, ca boierii.
-Slavă Domnului! Şi flaghelerturi nemţeşti şi vaviloaie africane.
-Şi câte şi mai câte mâncăm.
Mie nu mi-e de la ce mâncăm şi de la ce trebuie să înghiţim, de la pungaşii ăştia din capul mesei. Arză-i-ar un foc!
-Şi pe ăştia şi pe ăia de la alegerile viitoare…Doamne iartă-ne, că nu-i frumos în Săptămâna Mare. Vezi, mă, că de când stăm acilea, ouăle tale au făcut pui.
-Ia uite, formidabil. Şi erau ouă de carapopircăniţă. Ia şi tu un pui. E bun cu faioace la cuptor.
-Mersi. Să fie primit. După Paşte te chem şi eu la o tocăniţă de crocodochiochişte, o nebunie. Sărbătorile cu bine.
-Ciao! Paşte fericit…
000

Asta a fost sceneta şi la rândul meu, vă atrag atenţia că e păcat mare să înjuraţi de Paşte. Eu vă rog insistent să fiţi fericiţi la aceste sărbători, sănătoşi, bogaţi, ceasul bun să vă ocrotească toate speranţele. Acum, la anul
şi la mulţi ani! Sau, vorba lui Bendeac: vă pup, vă respect şi vă iubesc!