Având avantajul unui trecut cu mulţi ani la bază şi peste 50 în câmpul televiziunii, m-am gândit să vă spun niscaiva poveşti, vesele şi triste, cu personalităţi (autentice) ale acestei naţiuni, pe care le-am cunoscut, am colaborat sau am fost prieteni. Unii s-au şters ca o lacrimă de pe faţa acestei planete albastre, alţii au rămas printre noi, toţi vrednici de a fi pomeniţi pentru eternitate şi pentru voi, cei tineri. Vă iau călători printre amintirile mele şi dacă nu va fi interesantă călătoria, puteţi coborî la prima staţie. Începem cu o poveste ca-n romanele poliţiste. Prin anii 1960-70, noi cei de la varietăţile TVR şi de la Redacţia de muzică uşoară a Radioului, aveam un prieten bolnav de muzică uşoară, excelent informat în domeniu, talentat chitarist (amator), posesorul unei uriaşe cantităţi de benzi cu muzică latino-americană şi de toate felurile. Îl chema Nae Marinescu, inginer şi a lucrat mulţi ani în Chile, consilier personal al Preşedintelui Salvador Allende. A fost primul soţ al Margaretei Pâslaru şi casa lui era mereu deschisă celor cu preocupări muzicale. Îşi adusese de afară un morman de scule stereo, La el am văzut prima oară magnetofoane verticale. El se aşeza pe un scaun în mijlocul camerei şi cu muzică de acompaniament, improviza la chitară. Mai avea o ciudăţenie: toată casa lui era plină cu furnici, susţinând că ele sunt un excepţional agent sanitar.
Acolo, în blocuol de pe bulevardul Pache, lângă biserica „Mătăsari”, la el acasă, ne întâlneam şi aflam, unii de la alţii, cam tot ce e nou în muzica uşoară, de la noi şi de peste ape. Era nelipsit Octavian Ursulescu, Titus Munteanu, Andu Bocăneţ, Ovidiu Dumitru, Horia Moculescu, Valeriu Lazarov, redactori muzicali de la Radio, Televiziune sau Electrecord, cântăreţi, şefi de orchestră, instrumentişi, maeştri de sunet, regizori. Mulţi, aproape cu neputinţă să-i amintesc pe toţi aici.
Târziu, după ce Marina Voica a rămas văduvă, murind soţul ei, doctorul Viorel Teodorescu, o minune de om şi Nae divorţase demult de Margareta, între el şi Marina s-a înfiripat o delicată poveste de dragoste, cu viaţă nu prea lungă. Fiindcă lui Nae i s-a pus pata pe o tânără zburdalnică, pe care, ca să o poată păstra a luat-o de nevastă. N-a durat combinaţia, dar un fost iubit al fetei aflat la bulău, a dat pontul unui hoţ care tocmai se elibera, că în casa lui Nae Marinescu, se află lucruri de valoare. Aflat în libertate, acesta, cu nişte complici, au spart apartamentul inginerului, calculul lor că Nae nu e acasă a fost greşit şi acesta, un munte de om, s-a luptat cu ei. Până la urmă a fost doborât şi sugrumat cu cablul de la telefon. Miliţia, atât de mult hulită în epocă, i-a identificat rapid pe criminali, au fost judecaţi şi condamnaţi exemplar. Alte timpuri!
Nae a plecat dintre noi, închizând uşa unei case invadată de muzică frumoasă, A fost un om înzestrat şi cu un deosebit simţ al umorului. De exemplu, avea cerşetorul lui în faţa bisericii „Mătăsari”, care în fiecare duminică se bucura de întâlnirea cu Nae, pe care-l întâmpina cu aceleaşi vorbe: ”Săru-mâna, dom’ Nae. Daţi-mi şi mie un ban, pentru o bucată de pâine!” Nae îl omenea mărinimos:”Na, mă un pol, să-l bei în sănătatea mea…”

Mişule, te găsesc pe blogul tău, vânăt de scârbă şi de revoltă, printre altele şi pentru că un anume Piron Cosmin, personaj curat-murdar din mediul veterinar, insistă s-arunce bomba, să-i taie lui Toma trompa. Odios, fără vreo stimă, că n-a găsit altă rimă ! El bălăcăreşte un idol, al tău, al meu, al multor milioane de locuitori din spaţiul Trăienitic, pe numele lui de pământean : TOMA CARAGIU ! Cum că acest actoraş, a fost un activist pecerist feroce şi un securist, mai abitir ca ăştia din guvern, de la preşedinţie şi parlament. Se aruncă pe monumentul de tezaur naţional, al inegalabilului artist, ţucalul cu zoaie mai fetide, ca cele din irigatoarele curvelor din porturi de piraţi. Te uimeşti tu, actor tânăr, aspirant la glorie, cum e posibil ca o dată ce treci în nemurire să preia un ziar, dejecţiile unui anonim, ce se vrea băgat în seamă, doar fiindcă urinează pe soclul unei statui. Păi, de aia, există, Mişule, profanatorii de morminte. Ca nu cumva să avem în respectul nostru, vreun Pantheon al oamenilor simbol, ai acestui neam chinuit. Pe frontispiciul Pantheonului din Paris scrie : « Marilor oameni, patria recunoscătoare ». La noi, găinari cu gripă porcină, ni-i arată pe Eminescu, un versificator uşure, intens sifilitic, pe Mihai Viteazul, un trădător paranoic, (câh !), pe Ştefan cel Mare (de unde şi Sfânt ?) un obsedat sexual şi după ce a fost fecalizată memoria atâtor români, ajunşi stele în cerul de deasupra noastră, iată că s-au proptit şi în dreptul lui Tomiţă. Cel care, într-o seară de februarie 1977, mi-a scris pe staniolul dintr-un pachet de ţigări : « Dacă vreodată posteritatea se va întreba cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, te rog să fii amabil să arăţi hârtia aceasta. Toma Caragiu » L-am întrebat de ce vorbim aşa devreme despre posteritate şi mi-a spus, cu un zâmbet ciudat, că el va pleca repede. Şi a plecat. În 4 martie şi-a asumat eternitatea. Datorită ţie, Mişule, am pus acest bilet într-o ramă, aşezată cu faţa aspre mine, pe un raft al bibliotecii lângă care muncesc. Şi n-am să mai fac referire la el, decât după ce mă voi reîntâlni cu Tomiţă. Tu realizezi ce distribuţie fabuloasă de mari comedieni români avem în ceruri ?
Am scris pentru el (nu întotdeauna singur), toate monoloagele satirice rostite la televiziune. Am semnat şi regia artistică a acestor momente sau showuri. (În alte apariţii la TV, el a făcut doar comedie, fără satiră). Despre omul acesta care îşi îndemna autorii să scrie pentru el cât mai dur, zice un ghionoi, că ar fi fost laş. În anii vieţii lui, n-a fost un alt actor mai curajos, în criticarea regimului şi al rândaşilor care-l întreţineau. Şi să nu uităm, că televiziunea, singura, avea şi câte 17 milioane de privitori, la tele-revelioane, de exemplu. Pentru un monolog în care ridiculiza activiştii de partid, am fost criticaţi (actorul şi autorul), într-o plenară a c.c., de însuşi Ceaşcă cel vestit.

Mai târziu, la vizionarea cu un alt monolog, tov. Th. Marinescu, şeful secţiei de presă din c.c.a interzis apariţia actorului la TV.
E adevărat. Toma a fost (vreme puţină) secretar de partid la Bulandra. Ales şi dorit de colegii lui artişti, în locul vreunui activist de la sector. După vizionarea cu « Revizorul », el şi Ciulei, directorul teatrului, au fost izgoniţi din funcţii cu mânie proletară.
Era aşa de iubit de către oamenii partidului, încât la vizionările cu apariţiile lui la televizor, nu avea curaj nici un şef să vină singur. Dacă nu plăcea sus, să se poată distribui lipsa de vigilenţă în părţi egale. De multe ori, la unele materiale difuzate, nu mai era permisă reluarea !
Toma suferea pentru fiecare cuvânt care i se tăia din texte. M-a sunat odată, să-i spun ce s-a tăiat din monolgul cu “Petrecerea continuă”, nu am vrut să vorbim la telefon, a venit la poarta din Dorobanţi şi în timp ce eu îi povesteam se uita în sus, la blocul turn, spre antena înaltă a emiţătorului. L-am, întrebat dacă mă ascultă, mă asculta şi tocmai de aceea s-a gândit că la noi, Iisus a fost răstignit pe o antenă de televiziune. Cumplit !
Te întrebi, candid, Mişule, cum se pot prelua la gazetă, vorbe aiurea, fără vreun martor sau dovadă ? Păi, de aia există, puştiule, grafomani cu scris peltic, şchiopi de cerebel şi ciungi de encefal, curioşi, asemeni onaniştilor de la gaura cheii (uşa de la baie), care se masturbează când fac fetele pipi. Doamne şi ce mulţi sunt din ăştia, torţionari de coală albă, scârţa scârţa pe hârtie, până îşi scrântesc mâna din menisc. Oricând gata să primească de la orice hoţ de morminte, fără nici o dovadă, voma de spoit stelele. Acest Sifon Trosmin, cică i-a spus lui Toma că vrea să se roiască peste baltă, în America şi Toma l-a dat afară din casă. Absolut firesc ! În vremurile acelea de gulag, la fel de împuţite ca astea de acum şi eu scoteam afară pe uşa casei mele, cu 40 de ciocate în cur, un asemenea provocator. De ce să-mi spună mie că el vrea să se roiască ? Şi după asta, l-a turnat Toma cumva ? Şi l-o fi gonit Tomiţă, într-adevăr ? Cine mai ştie, cine a mai văzut ?…
Au, era să uit, Mişule. Şi eu am păţit ceva urât cândva, care abia acum vreau să răzbată în presă. Fiind vorba de o femeie importantă, am fost discret ani mulţi, dar…gata ! Eram hai-hui prin Paris, mă întâlnesc cu un locotenent de artilerie, Hippolyte Charles, subalternul lui Napoleon Bonaparte, cu care-l înşela Josephina pe împărat. O cocotă brună, nu blondă ca la noi. Mă ia ăsta, meletarul, în strada Chantereine, la palatul împărătesei, Bonaparte fiind cu calul la oaste, urmând să mai întârzie la întoarcere ca să tundă lâna de pe nişte oi. Bem noi absint la ţap, ne facem mangă, ăsta, artileristul adoarme şi eu cu madam de Beauharnais…Stop ! Sunt un mascul supra viril dar mega
discret. Şi crezi tu, că nu se va găsi vreun scribălău paralitic la scufiţă, care

să relateze bomba secolului 18? Şi atunci, se merită să ne gonească somnul nişte excremenţi ca ăştia, despre care ne-am exprimat noi ireverenţios, cu riscul să fim amendaţi de Asociaţia pentru protecţia animalelor ?
Dar, dacă tot m-ai trezit, răsfoiesc hârţoagele mele, poze vechi (apropo, să nu uit să-ţi dau un foto-tablou, la casă nouă, cu Toma şi Anda, pe care şi l-a comandat el la filmările cu « Toate glumele duc la Toma » şi apoi mi l-a dăruit, ca să ţin minte ce show frumos am scris şi regizat), mă uit, ziceam, călătoresc printre amintiri şi văd cine a întreţinut, prin scris, un cult al personalităţii pentru Tomiţă : Geo Bogza, Liviu Ciulei, Aurel Baranga, Marin Preda, Titus Popovici, Mircea Diaconu, Stere Gulea,Valentin Silvestru, Valeriu Moisescu, Radu Cosaşu, Manole Marcus, Gina Patrichi, D.I Suchianu, Kovacs Gyorgy, Fory Eterle, Ion Băieşu, Virgil Ogăşanu, Rodica Tapalagă, Dan Mihăescu şi dacă vrei să continui, te prinde Paştele citindu-mă. Mai contează ce zic niscaiva rebuturi umane, pestilenţiale ?…
Pentru că tot m-ai pus, în viul nopţii, să-ţi aflu scârba şi revolta, lasă-mă să-ţi amintesc că eu am scris şi Toma a scos pe gură monologul, cu şopârle. Se puneau la locul lor (stâlpul infamiei), tocmai aceşti limbrici delatori, cultivaţi de sus în jos, atunci şi acum, la noi.
Ca o curiozitate, trebuie să-ţi zic, că textul a fost respins iniţial, pentru…vulgaritate ????, cu recomandarea secţiei de presă a c.c. ca eu să fiu scos de la televiziune. Şeful meu, Tudor Vornicu a raportat că am fost demis, m-a rugat să nu semnez pe generice, vreo şase luni, până se uită treaba şi, mi-a dat, top secret, echipă şi studio într-o noapte, să filmez materialul. Să-l filmez ! Cu un singur operator, Mircea Gherghinescu, că la înregistrări pe bandă video participau prea multe…urechi ! La vizionarea programului de revelion din anul acela, Bujor Sion, şef mare pe la vârful partidului, ne-a cerut şi ceva mai strong. La iniţiativa lui Vornicu, s-a proiectat « Şopârla », cu pulsul meu la cota de avarie. A plăcut, s-a difuzat şi a făcut succesul pe care-l ştim.
Ziceam în text, că delaţiunea are mare vechime în istoria omenirii: “Din cele mai vechi timpuri, oamenii umblau cu şopârle. Cu singura diferenţă că atunci şopârlele se desenau pe piatră şi acum pe hârtie velină. Autorii (şi atunci şi acum) anonimi!”
Ce i-a mai plăcut lui Toma, că într-un monolog i-am scris: “A fost ziua mea şi prietenii, vecinii, colegii, s-au gândit ce să-mi trimită. « O sticlă de şampanie ! » au propus unii. « Nu, că Toma nu bea şampanie ! » « Un tort au propus alţii ! » « Nu, că Toma nu mănâncă dulciuri. » Şi până la urmă au fost toţi de acord, să-mi trimită o anonimă !
Mai am să-ţi spun ceva.Eu, în toţii anii (mulţi) de prietenie, nu l-am au-

zit niciodată pe Toma, vorbindu-mi de acest vete-urinar, pesemne un lider al calomniatorilor scatofagi.
Îţi amintesc că în toată lumea, marii actorii, vedetele autentice, sunt printre oamenii cei mai bogaţi şi răsfăţaţi. La noi, acum, în ţara tuturor fărădelegilor şi în regimul tâlharilor color, li se pune foarfeca în pensie.
Bun ! Hai, că mai m-am calmat… Cât şi despre părerea ta nervoasă despre mersul treburilor între Carpaţii cu filtru, îţi amintesc că avem un stat de drept. De drept comun, cu o cârmuire mafiotă de înaltă lăcomie şi joasă speţă. Uită-te cine ne conduce, ce spurcăciuni sunt în fruntea bucatelor. O să te iau cu mine la Baba Azuga, din Comarnic, să ne descânte de urât. Eu de asta te mustru, că nu ţi-a murit mirarea. Află că eu mi-am divinizat mama, care regreta că nu m-a născut mut şi eu am regretat că m-a născut aici. O fi fost blestemul ei, sau al meu? Ştiu oameni, persoane importante, care nu mai vor să-şi lase aici nici rămăşiţele pământeşti, într-un pământ pârjolit, jefuit şi otrăvit de atâţia procleţi de partid şi de stat pe gâtul nostru.(Şi eu i-am spus Simonei să mă facă la grătar şi să mă împrăştie pe Mediterana).
Cel mai tare, mă enervează în cazul tău, că toate aceste rânduri ţi le puteam trimite fie cu poşta, fie pe mail, la o adresă din Los Angeles, lângă Hollywood. Să-ţi fie ruşine şi mă duc să mă culc !
ACESTA A FOST UN MINI-PAMFLET !

Un filozof, mort de mult, spunea că viaţa este o artă în care toţi, suntem începători. Un unchi al meu, mort de beat, spunea că viaţa e ca o frapieră, te uiţi cum se topeşte ghiaţa. Eu zic că viaţa e ca o paletă de culori. Când te naşti, părinţii aleg, pentru băieţei, culoarea albastră, pentru fetiţe, roz! Mai târziu, la vârsta învăţăturii, trec şi fetiţele la culoara albastră a uniformei şcolare, opţional. Băieţii care fac armata, au o viaţă kaki, fetele se mărită cu rochie albă şi păr vopsit sorcovă. La pensie ne îmbrăcăm în cenuşiu, şi plecăm de pe lume în negru unanim.
Cei mai în vârstă au trecut şi ei prin epoci colorate, o dată cu ţara. Verzui brun, cu nemţii în ţară, verde cu legionarii, apoi, roşu confuz, cu ciolovecii în ceafă. A fost şi auriu murdar, în epoca de aur a lui Ceaşcă şi slavă domnului Ilici şi a lui ceată, care a venit cu epoca multi partidă şi multi- coloră. Avem galben liberal, roşu social democrat, portocaliu democrat liberal, care este şi uniforma puşcăriaşilor americani. Mai sunt tente de culoare şi la alte formaţiuni politice, de exemplu, culoarea vântului turbat, la PRM, alb murdar la grupul indepedenţilor sau, la UDMR, amalgam cromatic, de culoare patriotică, doar roşu. Albastru şi galben, nu.Alb-verde! Ei şi mai nou, peste toate acestea a ieşit la spălat, culoarea mov.Până şi pe stema ţării, de la preşedinţie, movul învinge. Cu pedeliştii în frunte, iată avem necazuri multe. Pedelişti, foşti fesenişti, foşti pedişti, hotărâţi liber schimbişti, care trec de la stânga la dreapta, mai repede ca ştergătoarele de parbriz. Cu Lenuţe, rozalii, toalete fistichii, poşete de multe mii, Ebe sexi cafenii, cu tătici zglobii, generali de dude, bravi urmaşi de Iude şi pitic cameleon, preş de uşă de patron. Sau pesedei mişei şi mulţi liberali venali. În iarna asta cu gust de plumb, mi-e dor de Bacovia şi de o parafrază la o poezie a lui.
Iarna, de-o vreme, mă duce regretul
Prin gropi şi pe margini de linii ferate –
Săraci, tot mai singuri pe ape-ngheţate
Când fâlfâie în ţară, urât, violetul…
Ajută-ne Tu Doamne, să ne decolorăm…