Dan Mihăescu

Cel mai tare om din…glume!
În aceste zile de sărbători confuze, am stat mai mult pe acasă şi călătorind cu gândul, prin anii din urmă am dat de acest monolog tipărit într-o carte a mea şi pe care l-am filmat cu Toma Caragiu în anul 1975. La vizionare, tovarăşul Diţi Marinescu, şeful secţiei de presă a C.C.al P.C.R. a interzis apariţia marelui actor la TVR şi mie (ca şi colegului Grigore Pop), ne-a interzis să mai scriem pentru TVR, Radio sau ziare şi reviste. S-a dispus ştergerea benzii cu acest material şi să nu fie plătiţi nici actorul, nici autorii.
Important este că la noi,la români s-a păstrat această frumoasă tradiţie, să-i
hinghereşti pe satirici, cu mânie proletară. Dar să mă întorc la monologul, pe care l-am ascuns pe o bandă, în pofida preţioasei indicaţii şi a fost difuzat abia după vodevilul din decembrie ’89. Tomiţă purta un costum adecvat trapezului pe care l-am urcat eu, ca viziune regizorală, de unde rostea monologul acesta :
-Dragi prieteni ai circului ! Astă seară, premieră mondială. Eu sunt asul trapeziştilor, faima zburătorilor…Voi executa un număr senzaţional, cel mai triplu salt mortal…Dar nu acum, imediat, că prinzătorul meu e în pauza de masă. Până vine, să vă ţin un pic de vorbă…
Să vă povestesc câte ceva din culisele arenei…O să vă întrebaţi, desigur, cum am devenit eu zburător. Foarte simplu : angajat prin concurs. Ştiţi cum se fac unele concursuri de astea ! Afară-i candidatul şi înăuntru-i angajatul ! Adevărul e că am avut şi eu un prieten în comisie, unul care lucrează în circ pe post de Hopa-Mitică…Frumoasă meserie : nu se sparge, nu se strică şi-n picioare se ridică !
Pe mine însă, amicul m-a ajutat. Cu întrebări ajutătoare, dacă am facultatea de înghiţit flăcări, dacă am făcut vreodată jonglerii ?! Cu ce ? Cu cât ? Dacă am suferit vreo depunere în cuşcă, dacă vorbesc vreo limbă străină şi cu cine ? Când şi de ce s-a deghizat tata în femeie cu barbă, cine mă mai cunoaşte din perioada când dormeam pe cuie…
Prietenul ăsta al meu mi-a cerut şi o probă la alegere. La alegerea lui. Să înghit o sabie. O să ziceţi că nu e mare lucru, s-au mai văzut înghiţitori de săbii. Da, sigur că s-au mai văzut. Numai că a trebuit să înghit o sabie de doi metri şi eu nu am decât un metru optzeci. Important e că am câştigat concursul şi am fost repartizat la menajerie, după ce am adus adeverinţă că nu am pierdut niciodată vreun leu.
La menajerie am văzut tot felul de năravuri. De pildă, am văzut un leu bătrân, care vorba unui mare umorist, şi-a mâncat dresorul şi de atunci a rămas muritor de foame.Cei mai simpatici mi s-au părut iepurii. Ştiţi că la origine ei au fost nişte fiinţe pline de curaj, dar şi l-au pierdut în clipa când s-au inventat vânătorii. Ce nu înţeleg eu la iepuri, e că îşi doresc tot timpul să
aibă un morcov. Eu, nu !
Apropo de iepuri, mi-am adus aminte de o fabulă : cică într-o zi leul, a ţinut o şedinţă şi l-a numit pe iepuraş cel mai puternic animal după el. Iepuraşul şi-a luat rolul în serios şi a început ba să-l tragă pe lup de coadă, ba să-l muşte pe urs de ureche. Bineînţeles că n-a păţit nimic.Şi lupul şi ursul ştiau că iepuraşul este cel mai puternic animal după leu. Până într-o zi, când s-a dus la tigru şi l-a tras de mustăţi. Tigrul s-a întors, i-a ars o labă şi l-a omorât pe loc.
Morala: Tigrul nu luase la cunoştinţă că iepurele este cel mai puternic animal, după leu.
Mă rog, poveştile astea cu animale sunt mai mult pentru copii.
La menajerie nu am făcut prea mulţi purici pentru că într-o zi l-am criticat pe dresorul şef care a aprobat mutarea puricilor dresaţi, dintr-o cutie de chibrituri, într-un pavilion cu trei etaje.Când l-a scărpinat controlul financiar se bătea cu pumnii în piept că el e rudă cu aprodul Purice. Şi acum se bate cu pumnii în cap.
Dresorul şef nu mi-a purtat pică, ba chiar, într-o şedinţă, m-a propus maestru coregraf la trupa de elefanţi.
Am reuşit să-i învăţ un vals, dar unul dintre ei, Jumbo era foarte leneş. I-am explicat că publicul plăteşte ca să-l vadă dansând. Mi-a răspuns obraznic: cică publicul plăteşte şi pentru alţi elefanţi care nu fac nimic. Din ăia care nu pun fildeşul la muncă.
După ce i-am îmblânzit pe elefanţi, am fost promovat îmblânzitor de şerpi. De fapt, de şarpe. Că unul singur am mai găsit. L-am întrebat unde sunt colegii lui de breaslă şi mi-a spus:
-Ssss !
-Ce sss ? Parcă eu nu ştiu că unul s-a transformat în poşetă la…
-Sssss !
-Altul, portvizit la…
-Ssss !
-Nici un sss ! Parcă eu nu ştiu că pentru ăştia de aici s-a făcut proces verbal de scăzământ : art. 2 – coeficient mare de uzură – şi contabilul şef a fost plecat trei luni să aducă alţii din import.
-Sss ! Ssss ! Ssssss !
-Ce sss ? Dacă şi eu sss ! Şi tu sss !, te văd mapă la…ssss !
În prima şedinţă l-am criticat pe contabilul şef şi nu mi-a purtat pică. Ba din contră, m-a propus pe un post foarte sus, pe trapez.
Ei şi aşa am devenit zburător, acum ştiţi tot…Dar a trecut pauza de masă şi ar trebui să execut saltul mortal, numai că, în timp ce vorbeam cu dumneavoastră, prietenul meu a desfiinţat din schemă, postul de…prinzător !
Nota autorului : cineva, cândva, mi-a dat de înţeles, aici pe blog, că mai îmi vitriolez materialele, faţă de variantele vechi, că după război, mulţi viteji se arată etc. Precizez că acest monolog poate fi găsit, literă cu literă, în cartea « Călătorului îi şade bine cu…gluma ! » tipărită în 1976.
Matrialul filmat cu Toma şi difuzat la TVR, abia după 1990, e şi mai dur. Şi poate vă imaginaţi că nu am avut necazuri în epocă ?

Calculelele
Fraţi români, vine Crăciunul, pentru mine cu o amintire legată de marele Mălăele. După ce am fost dat afară de la TVR, în 1988, din motive de gură mare, în 1991 am fost rechemat şi uns Redactor Şef la Divertisment şi Muzică Uşoară. Nu mi-a plăcut şefia şi am demisionat din funcţie în primăvara lui 1992. Locul meu era în platou, cu actori, cu filmări, şef de atelier la producţia artistică de emisiuni vesele. Astfel, am avut şansa să realizez prima emisiune de Crăciun a TVR (până atunci, nici vorbă de amintit sărbătorile religioase) şi în primăvară, prima emisiune distractivă de Paşte. Autor şi realizator!
La cea de Crăciun am amorsat mai multe bombe, printre care „Milogul”, cu Dem Rădulescu şi „Calculelele” cu Horaţiu Mălăele, actor de Premiul Oscar. Cu speranţa că o să zâmbiţi, îl postez acum, aici.
Mălăele: (mahmur, legat la cap şi îngânând:” Şi-n noaptea de Moş Ajun, măi, mi s-a rupt căruţa-n drum, draga mea…”
-Când a descoperit nevastă-mea câte sticle de vin am cumpărat pentru sărbători, mi-a zis să le arunc până la ultima în chiuvetă, că sunt otravă curată. A trebuit s-o ascult pentru că nevasta este, vorba nu ştiu cui, acea persoană cu care împarţi toate necazurile, toate nenorocirile, toate catastrofele, pe care nu le-ai fi avut, dacă n-ai fi fost însurat.
Aşa că…am scos dopul primei sticle şi am vărsat tot vinul în chiuvetă. În afară de un pahar, pe care l-am băut. Am scos dopul de la a doua sticlă şi am făcut acelaşi lucru, dând pe gât doar paharul de probă…Abia după aceea am scos dopul celei de a treia sticlă şi la chiuvetă cu ea, esplusiv…exclusiv, un pahar test. Tot ata…tot aşa, cu a patra sticlă. Am scos podul…am scos dopul din a patra chiuvetă , am turnat sticla în pahar şi ca să fiu sincer, l-am băiat. L-am băut! Am scos imediat sticla din următorul dop şi am băut din el o chiuvetă, iar restul l-am aruncat în pahar. Pentru că am scos chiuveta din paharul următor, am vărsat dopul în sticlă şi l-am băut…Am scos dopul din gâtul meu şi am vărsat chiuveta-n sticlă. Abia după aceea am scos dopul din chiuvetă, cu paharul şi mi-am turnat un pic de vin, pe care l-am băut din curiozitate. Să văd dacă e adevărat că nu există vin prost decât la primul pahar. E adevărat!..Când s-a terminat vinul, am început să socotesc, cu o mână, sticlele, paharele, chiuvetele, în timp ce cu mâna cealaltă, ţineam bucătăria care se desmembra. Am socotit cu totul nouă obiecte solide şi şase lichide. Pentru siguranţă am recalculit, am recalculat şi ieşeau şapte zeci şi patru! Şapte zeci şi patru, ce?
N-am apucat să verific deoarece bucătăria a început să se-nvârtească. M-am suit pe aragaz şi m-am dat un pic, în căluşei cu frigiderul. Mai târliu…mai târziu…am reuşit să mai socotesc o dată, totul de la capăt. Şi bucătăria şi sticlele şi dopurile şi chiuvetele, în afară de un dulap pe care l-am băut…Ca să nu am discuţii cu nesaftă-mea…cu nevastă-mea…m-am culcat liniştit. În lift! Am dormit niţel şi m-am trezit. Pe aleea din faţa blocului, cu o cratiţă-n cap pusă de copoii…de copiii care m-au făcut om de zăpadă. Dar nu mă las! Chiar acum mă duc să refac toate calculotele…toate calculoasele…Încet, câte un pic. Câte-un pic, pic,pic, pân’ n-o rămânea nimic…Doar calculelele…Pe care, le-am băut…

Veniţi de auziţi ce mangafale şi ce panamale!

Azi dimineaţă m-am trezit cu un junghi intercostal, o fandacsie intracraniană şi cu nenea Iancu Caragiale în gând. Am calculat cât mă costă frigul din casă pe oră, başca metrul de apă rece, la preţ de clocotită, mi s-a pus pata pe nenea Iancu. Ce atâta cultul personalităţii, neicuşorule? Pentru un autor cu candori de şcoler, fără vreun simţ de premoniţie, că unde o să ajungă ţărişoara asta pe care, mai bine, o lua cu el la Berlin. Eroii lui vin, parcă, din poveştile fraţilor Grimm şi nu a fraţilor Băselu. De aici ideea să-l combat şi mie îmi vine o idee mai rar ca autobuzul 301 în staţie. Dar şi când mă păleşte…De fapt, ce vreau eu să fac e la mintea cocoşului. Să pun faţă-n faţă copiii naivi ai acestui comedian depăşit, cu urmaşii, urmaşilor lor de azi. Şi ca atare, îi poftesc în pagină pe poliţaiul Ghiţă Pristanda, la un folk-show cu Stelian Şpăgaru, colonel de poliţie contemporană, la nivel judeţean.
-Ia zi, nene Pristanda, tot aşa se leşinau poliţiştii de foame şi pe vremea voastră?
- O duceam greu, greu de tot, coane Stelică, ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget…
-Las’ că, vorba lui dom’ prefect Tipătescu: dacă nu curge, pică…
-Nouă suflete, coane Stelică şi renumeraţie…
-Eraţi şi puturoşi,bă.Că voi număraţi steagurile şi noi numărăm verzitura. Teancuri,teancuri. Ai nouă copii, le iei nouă “Merţane” şi le faci nouă viloaie. Una lângă Primărie, două în faţă la şcoala de fete, două în spate, la spital, două la piaţa de Gaulle şi două la catrindală!
-Se află, coane Stelică! Apare pozele la jurnale.
-Şi? Te doare în…sub centiron.Arată-mi un sticlete căruia i s-a luat monumentul imobiliar şi mă duc să stau cu el la cort. Păi, miniştri noştri e frate cu oarba de pe frontispiciul trebonalului. Aia cu balanţa. Care doar nu vede. Ăsta nici n-aude. Şi Preşu e superstiţios. Zice că a pornit campania anticorupţie cu stângul.
-Şi îşi face cruce…
-Nu! Îi pune cruce!…Prefectul e liber schimbist, de-al lor şi de-al nostru.
-Moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneacă, cu banii lui Trahanache…
-Cu banii naţiunii,Ghiţă. Naţiune care jumate e ascunsă sub prag, ăla de sărăcie şi ailaltă jumătate e la spălat closete prin toată Ioropa. Noi rămânem aici, pe metereze. Asta-i vatra noastră. Dom’ Prefect, om gospodar, chiar şi-a cumpărat un loc de vatră. Vatra Dornei! Eu ţintesc doar la o piatră de temelie. Piatra Neamţ!
-Se vând şi oraşe?
-S-a vândut ea o ţară întreagă…Să-ţi zic cum am ajuns eu apropitar. M-a prins rivoluţia în faţă la fostul CC-eu. Când a început să se tragă, unii au fugit în
Piaţa Romană şi eu am fugit în Germania. Când m-am returnat am făcut o companie de taximetre, cu maşini găsite pe stradă.
-Ce stradă?
-Unter der Linden! Da’ n-am apucat să mă bucur prea mult, că m-a luat la poliţie. Poliţia de de frontieră. Comandant! Unde cântam, pe la patru dimineaţă, când dau arabii bani gheaţă: “Mamă,mamă,dor de mamă, de ce m-ai lăsat la vamă? Trec TIR-urile cu colete, pe care scrie “Spaghete” şi înăuntru e rachete, ţigarete şi pachete cu caşete, care-n vis să te desfete…”
-Grea misie, misia de poliţai…
-Mie îmi spui? De ce crezi că am cântat eu :”Mamă,mamă, dor de mamă?” Că dacă nu era mama, stăteam şi acuşica pe drumuri. Cu o nevastă şi cinci adjuncte… Mai m-au ajutat şi şefii, că şi eu am cotizat, de jos, până sus în dealul Cotrocenilor.
-Şi nevastă-mea îmi spunea: “Ghiţă,Ghiţă, pupă-i în bot şi papă tot…” Deşi, mata, onorabile, ai mai avut noroc şi cu mama.
-Mi-a dat un milion jumate de euraşi, strânşi la ciorap. Dintr-o leafă de necalificată, pe şantier. Că eu n-am avut noroc să-mi fac o bancă, un fond mutual, ceva. Acolo s-a furat cu vagonul. De nu mai înjură păgubiţii de Paşte şi de Scripturi. Înjură de FNI-ul mamei lor.
-Gem aresturile, hai?
-Nu-i normal? Păi, nu ştii cât s-au înmulţit hoţii de covrigi.
-Popor de proşti, cum ar zice analistul. Deşi…aşa a crezut şi plumbuitul!
-Ei,aş! Stima noastră şi mândria, guvernanţii şi Mafia! Mămăliga mucegăieşte dar nu pocneşte.
-Dacă v-ar afla nenea Trahanache, v-ar zice de la obraz: “A! ce coruptă soţietate!…Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul…Unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…”
-Să-i spui lui nen-tu Trahanache că cât ai noştri e în floare, nici în spate nu ne doare!
-Ai puţintică răbdare…

Mari succese ale micului ecran:Milogul
(Bibanul aşezat pe jos, pe trotuar, cu haine mizere, cu două pălării în faţă. Pe una scrie LEI, pe cealaltă VALUTĂ. În spate, o cârje rezemată de perete. Deasupra o firmuliţă de carton: “Milogul S.R.L.Cerşetor independent”. Se adresează unor trecători nevăzuţi):
-Fie-vă milă şi pomană…Ajutaţi un osândit la foame…sus! Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută! Na, că m-a ocolit nesimţitul ăsta ca pe o stropitoare. Bă, bolşevicule…Îl cunosc, furnizor de indicăţii preţioase. Acum şi-a schimbat doar firma…Ce noroc am avut cu locul ăsta ultracentral. Mi l-a cedat un orb. Cu filodormă. Din banii strânşi aici, orbul şi-a cumpărat un video şi toată ziua se uită la filme…De, cine a apucat, a apucat. După revoluţie era lumea mai miloasă. S-a stricat treaba. Aşa de tare, că unii trecători mă invidiază pe mine. În afară de ăia care bogaţi au fost, bogaţi sunt încă…
Bonjour,bonjour…A tout segnieur, tout bonneur…Oh, sava bien…Merci, au revoire…Ăsta care a trecut şi am vorbit cu el en francaise, este un fost coleg de catedră. Acum s-a învârtit. Este ghid. Pe aleea centrală de la Sfânta Vineri. Plin de money, de colăcei, de colivă. Uite şi un alt coleg al meu, tot de la Filologie, de limbă germană. A dat lovitura. Cerşeşte în hol, la biserica Lutherană, unde intră nemţi…Hopa, vine o junioară, cu o fustiţă cât un timbru…Sărut mâna, bogdaproste…Mi-a dat Deutsche Mark! Fată bună, dacă n-avea fusta aşa de scurtă aş fi zis că e călugăriţă. La o mânăstire de taici! Să fie primit, măicuţă, că şi eu am avut cheltuieli. Investiţii. Mi-am cumpărat cârja cu banii strânşi pentru un şifonier cu patru uşi. Echipamentul l-am reciclat, din materiale refolosibile. Nenorocirea e că în curând o să umble prea multă lume în zdrenţe şi or să se creeze confuzii. În economia de piaţă, concurenţa-i mare…Chiar şi pe mine, după ce m-am implementat aici, a vrut să mă evacueze un confrate brunet. Din ăia cu textul clasic:”Aoleu, ajutaţi-mă şi pe mine, că mi-au murit cinci copii. Doi de mici şi trei de chiftele…N-a ţinut, i-am cântat:”Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…” Doamne, ce s-a înrăit lumea. A atentat la spaţiul ăsta, până şi un fost student al meu, absolvent de facultate, angajat acum la ecarisaj. Lucrător cu lasoul. A ţipat aici, în stradă, că tot noi, ăştia vechi, ieşim în faţă!…Vai, de mine. Poftim cine mă miluieşte cu o hârtie de 10 verzi.Dumnezeu să binecuvânteze Ameri-ca şi pe dumneavoastră, dom’ Mielu…Să trăiţi şi sărbători fericite…Om mare, dom’ Mielu.Şeful de la“Alba-neagra”pe Capitală…Ia să facem noi monetarul, să vedem ce s-a strâns în conturile din pălării…Da, ajunge pentru un kil de salam. Din ăla mov. Adică, depinde. Dimineaţă era 480 kilu, pe la 10, 532, la doişpe’, 694! Protecţie socială, ioc! E valabilă doar protecţia, protecţie. Se ajută numai între ei, ajutorul roşu!
Ei, s-a făcut târziu şi…rien ne va plus…Ba,nu…Vine un grup…Fie-vă milă şi…Aiurea! Ăştia sunt artiştii de la teatrul din colţ. Până o să apară iar moda
cu versurile, cu recitările, fac şi ei foamea…Să mai crezi în proverbe. Cică:
“Ai carte, ai parte”. Vax albina. Prost să fii, dolari să ai…
Gata, ora închiderii. E zi de miting şi poate-mi ia vreun demonstrant cârja, să-i sorcovească pe scutieri. Sau invers…Hopa,sus! Mai e puţin şi vine Anul Nou. Mă îmbrac cu un costum a întâia.De coşar!Şi arunc cu grâu… Trebuie să fiu nebun. Arunc cu arpacaş. La banii mei şi ăsta-i scump. În sfârşit, văd eu cu ce arunc şi în cine arunc…Deocamdată, plec acasă. Deşi, o să regret căldura de aici, din stradă. Merry Christmas, naţiune!Să ne vedem cu bine în ’92! Care ne-om mai vedea…
*Cineva, se pare că Rodica Tapalagă spunea că Dem Rădulescu este un Minister al Comediei! Inegalabilul actor a interpretat (fireşte) magistral, acest monolog, care a fost prezentat şi studenţilor de la Institutul de Teatru, ca o lecţie de comedie. Probabil, profesorul ne priveşte acum dintr-o stea!
Maestrul a declarat în presă şi la televiziune, că “Milogul” a fost unul dintre cele mai bune materiale pe care le-a jucat vreodată, în emisiuni de divertisment, că Dan Mihăescu este un mare talent, că i-a scris cele mai multe materiale, cu care a făcut un succes mai mare decât cu „Scrisoarea pierdută” la Naţional, sau Svejkul pe care l-a iubit atât. La o emisiune în direct a Antenei 1, în ziua de Paşti (30 aprilie 2000) maestrul a cerut telespectatorilor şi publicului de la locul de filmare: „Să-i mulţumim acestui domn că există!” şi să mă aplaude.