Gabi Cotabiţă

Ştiu. Am dezertat… Nu am mai scris aici de foarte multă vreme. Nici nu mai ştiu de ce sau, pur şi simplu, am şters motivele reale. Nu a fost de supărare, doar că simţeam că nu am ce să spun aşa de intersant încât să umplu câteva rânduri. Viaţa mea s-a definit doar prin fraze disparate. Acum însă cred că vreau să spun ceva.
Pentru a nu ştiu câta oară repet: nu deţin cheia adevărului absolut, tot ceea ce scriu aici sunt păreri personale sub impulsul unor impresii de moment, atâta tot! Dacă nu vă convin sau nu sunteţi de acord cu ele, foarte bine, e dreptul vostru suveran şi vă respect pentru asta.

CE E VAL…

Vreau să vă împărtăşesc câteva opinii legate de noul val al filmului românesc, prin câteva titluri, fără pretenţii de a trage concluzii definitive. Am văzut câteva dintre creaţiile regizorilor români şi pot să fac o apreciere comparativă.

Am să încep cu „Concertul”. În stil specific românesc am auzit voci care clamau că de fapt nu ar fi film românesc, pentru că Mihăileanu locuieşte în Franţa, este evreu, filmul e vorbit în franceză…Doamne nu ne mai facem bine! Nu contează că acest film a făcut senzaţie la premiile Cesar, deşi nu a luat niciun premiu principal, (doar pentru sunet şi muzică originală). Oare francezii l-au taxat pentru că e român?
Filmul este splendid! Imagine frumoasă, scenariul credibil şi coerent! Un adevărat regal! Sunt momente splendide, amuzante şi chiar ieşi cu inima plină de bucurie de la film! Aştept ca Radu Mihăileanu să facă trecerea la o producţie şi mai mare, cu o rigurozitate regizorală crescută, pentru că el deja se bate în lumea celor care au inventat cinematograful şi acolo concurenţa e mare.

„Amintiri din epoca de aur”, l-am văzut pe DVD şi nu mi-a părut rău. Fiind o înşiruire de scurt-metraje, nu m-a deranjat prea mult, pentru că nu cred că aş fi rezistat la fel de uşor la cele 155 de minute în sală. Doream însă oricum să-l văd, eu fiind fan declarat al lui Mungiu. Consider că 4 luni, 3 săptămâni şi două zile este de departe în categoria celor mai bune 5 filme ale cinematografiei româneşti. Aşa că nu puteam să ratez ocazia. Subiectele îmi erau cunoscute, pentru că ele fac parte deja din folclorul urban de multă vreme. Din păcate nu toate sunt scrise filmic foarte bine. Dacă în 4…3…2 totul curge fără cusur, aici găseşti găuri în discurs, insuficientă susţinere a jocului actoricesc în unele cazuri, paranteze deschise care nu se închid niciodată, lungimi inutile. Cred că nu s-a scos tot ce se putea scoate din poveştile respective. Senzaţia pe care am simţit-o a fost aceea că de-a lungul scrierii scenariului, autorul s-a cam plictisit şi şi-a pierdut entuziasmul. Oricum filmul e de pus în colecţie.

„Eu când vreau să fluier, fluier” – filmul ridicat în slăvi în urma premiului de la Berlin, este pentru mine cea mai mare dezamăgire dintre toate filmele pe care le-am văzut. Am mai văzut filme româneşti proaste care au fost apreciate de critici şi deci, nu ar fi asta o problemă! Dar să ia un asemenea film premiul juriului la Berlin, mă face să mă întreb pe ce loc se mai află festivalul de la Berlin ca importanţă! Şi mi-e groază de ce vor înţelege tinerii regizori de film din România văzând ce filme iau premii la festivalurile internaţionale. Sigur, Berlinul, s-a dorit întotdeauna un promotor al filmului de „avangardă”, dar nu am înţeles justificarea de data asta. Povestea este atât de prost spusă încât, nici măcar român fiind, nu înţelegi care e motivul pierderii „firului” la personajul principal. Nu se justifică filmarea din mână şi din spate a lui George Piştereanu, care încă nu e Mickey Rourke, iar filmul lui Florin Şerban nu este The Wrestler. Dacă ar fi fost scurt metraj şi ar fi fost inclus într-o succesiune de întâmplări reale ale oamenilor simpli categoria fapt divers de după revoluţie, atunci, poate că… Dar aşa? O pierdere de vreme!

“Kapitalism – Reţeta noastră secretă” – documentarul lui Alexandru Solomon, nu este sigur ceea ce şi-ar fi dorit el să fie. Nu e chiar aşa de uşor să fi Michael Moore, măcar şi pentru simplul fapt că ai o voce neplăcută în postura de narator. Conexiunea cu Ceauşescu a poveştilor magnaţilor din România de astăzi este forţată, nu are niciun farmec şi nu se susţine, măcar dacă ne-am referi doar la Dan Diaconescu. Segmentul dedicat lui Gigi Becali este spumos pentru că personajul este şi s-a reuşit surprinderea unor momente delicioase! În rest… hmm, cam nimic!

“Poker” – cel mai recent film al “supravieţuitorului” Sergiu Nicolaescu, este fără îndoială cel mai bun film post revoluţionar al maestrului. Socotit, pe bună dreptate de IMDB, cel mai bun regizor de scene de luptă din lume, de data aceasta maestrul, pe un text foarte bun al piesei lui Adrian Lustig, face o incursiune în domeniul comediei. Pentru a aduce filmul în zona în care se pricepe mai bine, regizorul pune şi bandiţii moderni în film, dar personajele par mai mult de operetă, nu au nicio legătură cu lumea interlopă reală a secolului XXI. Filmul are câteva secvenţe memorabile, care vor face istorie, avându-l protagonist pe Horaţiu Mălăele. Şi al nostru Bendeac are un moment antologic. Iar Jojo, probabil şi-a jucat rolul prin care s-a consacrat ca actriţă de mare talent. Că secvenţele nu sunt legate cum trebuie între ele, că jocul actoricesc este fluctuant, că uneori cadraturile sunt lipsite de inspiraţie şi prea pare totul a teatru TV, asta e altceva…am văzut şi mai rele, mult mai rele! Măcar textul e bun!

“WebSiteStory” – este debutul regizoral al lui Dan Chişu (mai credeaţi aşa ceva??). Creatorul festivalului DAKINO, al curentului de stand-up comedy din România, bucătarul naţiunii, a debutat şi ca regizor! Şi ce debut! Filmul are o temă extrem de actuală şi o morală clară şi bine exprimată, fără nicio ambiguitate. Castingul este de excepţie, Crina Semciuc şi Oreste fiind extreme de expresivi şi credibili, iar apariţiile lui Bucur, Piersic, Ionescu sunt bijuterii. Café Deko şi Costel, Micuţu, Radu şi Teo sunt şi ei prezenţi. Chişu a reuşit să-şi mobilizeze toţi prietenii şi colaboratorii în încercarea de a realiza un film independent care să poată stea în picioare lângă altele de gen de oriunde de pe mapamond, şi credeţi-mă, am văzut multe! Se râde din plin şi, lucru aproape incredibil pentru un film românesc, se înţeleg replicile fără să simţi nevoia de subtitrare! Sunetul şi muzica foarte bune!!!! Vă spun sincer, văzusem filmul într-o fază preliminară şi era cu multe defecte, printre care şi sunetul evident. Şi atunci când Dan mi-a spus că urmează să rezolve problemele de efecte şi sunetul, eram circumspect pentru că am văzut şi mai ales NU am auzit ce făcuseră alţii! Ei bine, lui chiar i-a reuşit! A ridicat filmul cu 50% faţă de ce văzusem astă iarnă! Deci se poate! Va trebui să fie atent la ce festival îl va trimite!

Şi mai departe, singurul lucru de care mă tem este versul lui Eminescu: “ce e val ca valul trece”
VSDNVV
Al vostru
Gabriel Cotabiţă

Hoinărind după cai verzi pe pereţi prin Europa
Aşa se poate caracteriza fără a avea teama de a greşi prea tare, agitaţia ce se iscă în fiecare an în ajunul preselecţiei naţionale pentru Eurovision. Atâtea pasiuni, orgolii se reactivează, se acutizează, ne redescoperim capacităţile de intrigă,pentru ce? Pentru ca în finala mare, de cele mai multe ori, să dăm, după aceea, dovada amatorismului şi lipsei de talent.
Se naşte o mare întrebare.
Cum putem avea tupeul noi ca naţiune să ne clasăm pe locuri fruntaşe într-o competiţie de elită, deşi puţin ruptă de realitatea muzicală contemporană, când noi facem în tot timpul anului antrenamente la perete?
„Concertele” de după miezul nopţii prin cluburile din România sau cele din pieţele unde autorităţile locale mai aruncă pentru populaţie câteva fărâmituri de circ gratuit, nu reprezintă dovada unui business serios şi nu creează artişti cu experienţă pentru asemenea confruntări.
Faptul că se promovează pseudo-cântăreţi care arată cât de cât bine şi dau senzaţia că se mişcă, ale căror calităţi vocale se întind pe o cvintă şi cărora dacă le iei programele de auto tuning, nu se întâlnesc cu notele decât întâmplător sau, şi mai rău, chiar şi cu aceste programe nu se poate masca intonaţia disonantă, duce inerent la apariţii în care nu reuşeşti pe parcursul a 3 minute să înţelegi care e linia melodică.
Disperaţi după difuzarea pe radiourile din ţară, compozitorii apelează tot mai des la „reţete” importate de-a valma din muzica internaţională care le atrofiază inevitabil talentul şi capacitatea de exprimare inovativă, neîngrădită şi atunci când sunt puşi în faţa unui asemenea concurs apelează inerent la aceleaşi locuri comune ceea ce îi face să nu găsească nimic nou, special pentru a exprima.
Săracia de sentimente exprimate în muzica din timpul anului duce la o monotonie a textelor, care mai e salvată, (pentru că multă lume ascultă, putină înţelege), de textele în limba engleză, care nouă, anglofoni prin istorie şi până la isterie (!!!)ni se par pline de mesaj!
Poate cele scrise mai sus vi se par prea dure, dar din păcate sunt adevărate şi ar trebui să ni le asumăm şi gândiţi-vă că sunt numai câteva din motive.
Poate ar fi mai bine să trimitem muzică într-adevăr reprezentativă pentru România anului 2010 şi să nu apelăm la genuri de “nişă” ca pop-ul, rock-ul; ar trebui să facem loc manelelor şi cântecelor de petrecere, care cred că ar fi mult mai bune şi sigur ne-ar clasa pe locuri fruntaşe în preferinţele europene. Doar ce s-a afirmat cã 99% dintre noi le plac manelele!
Le cerem artiştilor show-uri fără ca aceştia să aibă posibilitatea să aibă evenimente la care să facă acest lucru mai des, mai ales când, mulţi dintre ei, în tot timpul anului se feresc de asta ca de dracul pentru a nu fi introduşi în aceeaşi categorie cu cei sau cele care fac doar „apariţii”.
Şi apoi, ce rost ar avea să facă asemenea eforturi când televiziunea română atât de anchilozată în filmările standard şi lipsa de decupaj regizoral, îţi ratează orice moment special pe care îl creezi pe scenă, atât de miraţi sunt regizorii de montaj.
Pe scurt ar fi cam aşa, afacerea nu există pentru că lumea nu cumpără muzică, investiţiile sunt mici şi doar din orgoliu, deci nu este interes de susţinere a afacerii şi de aici stângăcii, lipsă de naturaleţe şi chiar gafe monumentale.
Multe din interpretele noastre se îmbracă pentru acest concurs într-un stil care nu le reprezintă şi care le pune în posturi atât de stânjenitoare încât nici machiajele stridente nu pot masca disconfortul pe care-l simt pe scenă. Exhibiţionismul, extrovertirea gen Lady Gaga nu se învaţă în atelierele designerilor vestimentari cu câteva nopţi înaintea spectacolului! Avem două exemple teribile la finala din acest an: Alexandra Ungureanu, o Roisin Murphy fără spiritul avangardist al acesteia şi Dalma a cărei ţinută „oglindă” a pus-o din punctul de vedere al telespectatorului într-o postură cel puţin ilară.
S-au stricat de către disfuncţionalităţile de preluare şi montaj video ale televiziunii apariţiile lui Krivach, Pasager, Anda Adam, Hotel Fm, etc. Cel care nu a fost prea deazavantajat de aceste stângăcii a fost Lulu, pentru că i s-au văzut păpuşile.
Interpretativ au fost surprize plăcute şi dezamăgiri de proporţii! Una din surprizele extrem de plăcute a fost Alexia, care a făcut o variantă de scenă de excepţie, ieşind din tipologia Nicola abordată la înregistrarea piesei lui Mihai Alexandru şi oferind o apariţie plină de forţă şi personalitate nu numai drăgălaşă! A fost o bucurie pentru ochi.
O altă surpriză plăcută a fost Tina G., care spre deosebire de anul trecut când nu a reuşit să transmită nimic din piesa lui Cornel Ilie, acum a avut o apariţie care s-a susţinut şi muzical foarte bine. Dacă va reuşi să ducă personajul scenic prezentat acum, vreme de un an de zile şi să-l consacre, cred că în viitor vom mai auzi de ea.
În rest s-a mers destul de puţin pe performanţa arătată în seara finalei şi mai mult pe ceea ce se ştia despre interpreţii şi piesele respective, pentru că, după cum s-a cântat, piesa Luminiţei cu Pop-Tămaş şi Piper nu ar fi putut intra în discuţie, dar să mai iasă şi pe locul 2, iar cea de-a doua piesă a Paulei, de asemenea nu putea să ajungă în primele 5.
Admiratoarele sexului „tare” şi-au avut şi ele competiţia lor, figura adolescentină a lui Cătălin Josan a prevalat asupra „gropiţelor şi ochilor verzi” ale solistului de la Hotel FM, din păcate însă iată încă o situaţie în care Josan se dovedeşte o apariţie suficientă doar pentru a masca piesa slabă şi interpretarea fără strălucire.
Câştigătorul era evident după terminarea spectacolului.
Cu toată prezentarea scenică statică, dar avantajantă pentru Paula, care s-a dovedit până acum mai mult „human” decât „dancer”, Playing with Fire stă în picioare atât vocal cât şi componistic. Atât ea cât şi Ovi au suficientă experinţă ca să poată cânta şi treziţi din somn!
Cu puţin noroc şi susţinuţi poate şi de faptul că Ovi este şi cetăţean norvegian, cu două antecedente în preselecţiile petru Eurovision în Norvegia, s-ar putea să reuşim să ne clasăm pe un loc ceva mai bun! Baftă!
Dar asta, din păcate, nu va schimba cu nimic starea deplorabilă a muzicii din România!
Vom continua doar să alergăm după cai verzi pe pereţi!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Ne-am strâns şi noi o gaşcă de oameni cu experienţă muzicală şi de televiziune pentru a urmări seara şi am dat note ca un juriu din umbră. Faptul că doamnele au fost într-o majoritate covârşitoare (9 doamne la 2 domni) s-a simţit în rezultatul final; au câştigat „gropiţele” de la Hotel Fm la un punct faţă de Paula şi Ovi!
Concluziile au fost :
- Unde sunt compoziţiile?
- Instrumentiştii lui Brenciu au cântat mai bine decât concurenţii (oricum cântă mai bine decât el!)

GC

Trăim o perioadă în care s-a dat liber la cuvinte! Aşa un delir logoreic generalizat, eu unul nu am mai prins şi, slavă Domnului, nu fac umbră de ieri pe planetă şi, zic eu cel puţin, nici nu am trecut precum gâsca prin apă, pe lângă tot în viaţa mea!
În comunism erau două categorii principale de vorbire: limbajul de lemn şi şopârla dizidentă.
Limbajul de lemn era cel care a putut inventa un subiect de examen la economie politică care suna aşa : „Raportul optim dintre acumulare şi consum în societatea socialistă multilateral dezvoltată!”, subiect care a generat şi primul eşec la vreun examen din cariera mea învolburată de student.
Cealaltă categorie era folosită de intelectualitatea română şi consta din utilizarea unor metafore, la care de cele mai mult ori, dacă nu făceai şi din ochi, nu se prindea nimeni că aveau un caracter subversiv. Noroc cu marii scriitori de umor ai perioadei, cum e şi Dan Mihăescu, care au aruncat pe piaţa media, aşa cum era ea, adevărate perle de satiră. În rest, dezacordurile verbale erau penalizate straşnic! Oprobiul public te marca pentru vecie. Să nu uităm că pentru a intra la liceu dădeai examen la gramatică. Nu vorbea oricine la televizor, la radio şi nu prea vorbea nimeni liber, pentru că „şeful” citea la discursuri, în consecinţă toată lumea citea!
Nu vreau să fac o dizertaţie exhaustivă pe marginea conţinutului sau formei sub care se petrece dezmăţul verbal acum în România şi cu atât mai puţin nu vreau să pozez într-un cavaler Galahad al gramaticii. Fac şi eu greşeli şi , de când s-a inventat scrisul pe tastatura calculatorului, am pierdut şi reflexul condiţionat pe care-l dobândisem în ani de zile de lucrări de control la limba română.
Am fost întotdeauna de părere că, dacă un om face foarte bine un lucru, nu trebuie să-i ceri să fie „multilateral dezvoltat” şi să fie şi un filozof sau un exeget, aşa că mai bine ar fi să nu-i ceri să se exprime prea mult liber. Strici o imagine. Ori noi avem nevoie de semizei! Frumos, deştept, puternic şi cu vorbele la el!
Stim cu toţii ce s-a întâmplat!
Cauzalitatea corectă s-a contorsionat şi s-a edulcorat, nimic nu mai e „din cauză” e doar „datorită”.
Acuzativul şi-a pierdut particula „pe”, accentul pe silabe se pune anapoda şi…multe, multe altele. Lista e de necuprins!
Personaje pitoreşti umplu ecranele şi paginile ziarelor. Oameni de „succes” de altfel în diverse domenii, care au în comun două caracteristici – sunt agramaţi şi agresivi, îşi verbalizează, fără niciun fel de jenă sau teamă de ridicol, inepţiile, într-un limbaj de lemn care pe lângă faptul că e plin de greşeli, conţine şabloane argotice incredibile.
Suntem ipocriţi, făţarnici şi pudibonzi. Umplem la refuz spaţiile unde se petrec spectacolele de stand-up comedy şi ne tăvălim pe jos de râs când băieţii şi-o bagă şi şi-o scot verbal mai des decât în viaţa reală, dar ne simţim ofensaţi şi arătăm cu degetul când un politician sau mai ştiu eu cine, e surprins de securişti amatori cu telefoane mobile, vorbind cu aceleaşi cuvinte! Asta după ce, în urmă cu 10 ani, lumea se înghesuia la spectacolele trupelor de hip-hop unde avea parte de descrieri grafice ale altor evenimente sexuale imaginare, de data asta interactive!
Homo sum, humani nihil a me alienum puto! Limbajul vulgar nu ne e străin, atunci de ce-l stigmatizăm la nivelul de conducere? Conducere pe care tot noi am votat-o!
Ba, mai mult! De ceva vreme a apărut o categorie specială de oameni care refugiindu-se în cărţi acumulează idei filozofice, considerente psihologice de-a valma! Unii dintre ele sunt aprofundate, altele sunt luate tale quale şi puse în fraze pur şi simplu, de dragul sonorităţii şi al feţelor admirative ale celor din auditoriul uimit de elocinţa şi cunoaşterea vorbitorului! Mai clar spus, se folosesc cuvinte care nu au ce căuta în acele fraze, despuiate de sensul lor, pentru a impresiona cu ceva!
Cine e mai de condamnat? Niciunul! Nu avem dreptul să judecăm, dar nici să nu-i lăsăm să ne jignească inteligenţa crezând că ne pot păcăli. Ca de obicei, schimbarea trebuie făcută în noi, dar cine e acela care nu va fi tentat să ridice şi să arunce cu piatra?
Cam aşa arată peisajul! Cuvintele băltesc în jurul nostru. Avem zeci de televiziuni, unde mii de oameni vin să spună vorbe, să îşi dea cu părerea şi să ne bombardeze cu aforisme de primă pagină în ziare colorate! Foarte multe cuvinte şi foarte puţină comunicare!
Aş parafraza un aforism celebru care spune: Învaţă să-ţi trăieşti viaţa şi din când în când foloseşte şi vorbe. Dacă tot trebuie să comunici ceva, încearcă să o faci în cuvinte simple, altfel degeaba citeşti!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Nu puteam să nu las să apară în text câteva cuvinte şi expresii mai rare! Nu? Nu sunt perfect!

De data asta nu mi se mai pare, chiar aşa este: sunt tentat să scriu aici numai dacă se întâmplă ceva deosebit pentru mine! Sigur acum aş putea să vă povestesc despre multe, dar pentru că sunt în apropierea unui moment important pentru cariera mea, am să mă refer la „geneza” albumului „Fărâme de tandreţe”.
Am declarat într-un interviu, apreciat se pare, că memoria noastră este selectivă şi, deşi trec ani de zile, pentru noi unele momente din trecut ne par că s-au petrecut doar cu câteva luni în urmă. Şi, uite-aşa, te trezeşti că au trecut zeci de ani, care pentru tine sunt compresaţi la câteva evenimente şi amintiri care îţi umplu doar spaţiul unui an, hai doi! Ce iluzie amară! Vremea trece inexorabil!
Aşa se face că, deşi au fost înregistrate cu 20 de ani în urmă, cântecele mele de succes mi-au rămas proaspete în memorie şi, deşi mi s-a propus asta, nu am socotit că ar fi cazul să scot vreo compilaţie până acum. Am adunat la un moment dat o colecţie de cîntece pe ceva ce s-a numit BEST OF 1986 – 2000, dar a fost făcută exclusiv pentru uzul celor „înrăiţi”, care a rămas strict însă la acest nivel.
Când am văzut afluenţa pe piaţă a compilaţiilor cu această titulatură ale unor artişti care, să mă ierte Dumnezeu, dacă au avut un „şlagăr” a fost mult, m-am înfiorat şi am zis că nu vreau să mă amestec în această colcăială. Aveam un proiect viu, VH2, care, iată, funcţionează la un nivel de „awareness” de invidiat, şi mi-am spus că nu are rost să mă aşez pe aceeaşi treaptă.
Şi am asistat amuzat la toate frământările showbiz-ului românesc. Fiind implicat 10 ani în festivalul Callatis, dintre care vreo 8 oficial, director artistic, am avut parte de o verificare la rece a pretenţiilor în comparaţie cu capacităţile muzicale reale ale artiştilor români la modă, cei care-şi dispută titlurile de „cel mai bun…” la „n” categorii. Hmmm! Asta e altă discuţie!
Însă, de câţiva ani, începuse să apară o presiune asupra mea din partea „publicului”! (Asta e echivalentă cu „lumea vorbeşte”, când, de fapt, lumea se reduce la cei câţiva vecini de la bloc, care sunt TOATĂ lumea noastră !) Din cele mai neaşteptate direcţii a venit întrebarea : „ce faci cu piesele tale?” şi asta din ce în ce mai des!
Aşa că, tot gândindu-mă, dacă e oportun, dacă e bine sau nu, am ajuns de Crăciun în 2009. Şi, în seara zilei de 26 decembrie, am avut revelaţia în timpul unei discuţii cu o prietenă, una dintre cele care mă tot presa cu piesele vechi: refac „Prima iubire şi ultima” şi scot un disc cu piese de dragoste în perioada dintre Sf. Valentin (de America) şi 8 martie (de ziua mondială a femeii).
Zis şi făcut! L-am sunat pe Andrei Kerestely, cu care am lucrat atâtea lucruri împreună şi am aranjat să intrăm în studiou după 1 ianuarie şi m-am apucat să fac selecţia. Aici a fost mai greu!
A fost o adevărată călătorie pe bulevardul amintirilor! Şi, încercând să asociez cântecele respective cu etaloane temporale, am descoperit că a trecut atâta vreme încât, este evident că, o întreagă generaţie nu ştie nimic despre aceste piese! Şi eu care credeam că totul e de la sine înţeles, cunoscut şi aş deveni cel puţin obraznic readucând în atenţia oamenilor cântecele respective. Cât de „rătăcit” în tunelul timpului eram!
Nefiind o compilaţie Best of, am putut alege ce cântece dragoste vroiam eu, chiar mai puţin cunoscute. Aşa la o primă adunare, au ieşit vreo 35… şi nici atunci lista nu era exhaustivă, dar evident erau prea multe! Am hotărât că la sfârşitul anului, cel mai târziu începutul lui 2011 să scot „the real best of” şi aşa am mai curăţat lista. Urma titlul!
Discul face parte din categoria „A Love Songs Collection”, dar asta e mai mult ca subtitlu şi în niciun caz în engleză. De la „Bucăţele de iubire” prin „Crâmpeie de tandreţe” am ajuns în altă seară la cel de acum : ”Fărâme de tandreţe”.
Aşa au rămas afară piese de dragoste ca: Noapte albastră, Încearcă, Dă-mi o şansă, Să nu ne spunem adio, Fără iubire, Doi navigatori, ş.a. Cei care le aşteptau pe acestea şi Ave Maria, Voice From Above, Cântecul şomerului, Convenţional, Simplu trecător, mai aşteaptă până la Best of! Va fi greu şi atunci cu selecţia pentru că, asta e, sunt cântăreţul cu cele mai multe piese premiate la festivalul de la Mamaia. Poate premiile nu înseamnă mare lucru, dar întâmplător, multe dintre ele au făcut bucuria a zeci de mii de români! (Vedeţi că nu am pretenţia ca sunt peste 5 milioane!!)
Vreau să vă spun că m-a bucurat promptitudinea redacţiei revistei Felicia în a se asocia cu proiectul, că mi-a făcut o deosebită plăcere faptul că mi s-a reconfirmat caracterul uman deosebit al lui Ovidiu Komornyik care a produs CD-ul propriu-zis şi că îmi doresc să vă bucuraţi de muzica aleasă.
Nu e o colecţie de balade, ci de momente diferite din epopea iubirii, de la superficialitate la disperarea conştientizării sentimentelor, de la fericire la dezamăgire, toate sunt rupte din viaţă, din poveştile fiecăruia dintre noi.
Cu un surâs şi cu multe fărâme de tandreţe
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă