Gabi Cotabiţă

Să nu vă aşteptaţi să vă mai scriu şi eu despre Harry Potter! A făcut-o Mişu şi nu are rost să dezvolt la rândul meu!
Mie îmi plac poveştile, iar cele care conţin elemete SF sunt marile favorite. Dar din experienţa, pe care mulţi dintre voi mi-o admiră, cele mai frumoase sunt poveştile adevărate. Unele dintre ele par desprinse din cea mai halucinantă fantezie, dar, din păcate sunt reale. Ceea ce am să vă povestec în continuare nu e la extremă, e doar povestea unei fete din România secolului 21!
O cheamă Ioana şi are 21 de ani. E născută în zodia racului, în Bucureşti. Nu am cunoscut-o personal. I-am văzut doar câteva fotografii pe net, unde de fapt am şi întâlnit-o. E o fată cât se poate de normală, fără defecte, fără niciun handicap fizic! După părerea mea, drăguţă. După spusele ei, are 1,77 m înălţime, cu o greutate de 52 kg, fără să fie anorexică. Dimensiunile fiind 88-60-93. Asta e ce a dat Dumnezeu şi, zic eu, e ok. Na! Dimensiunile ideale sunt asa, ca să avem la ce visa!
Este în anul al 2-lea la facultate pe locuri bugetare, în anul I a avut şi bursă. A terminat un liceu cu renume în Bucureşti, ştie engleză, latină şi greacă, nu face greşeli gramaticale! A citit tot ce are în bibliotecă, pentru că îi place evident şi…NU IESE DIN CASĂ!!! De loc! Vorbesc despre momentul de faţă, pentru că e în vacanţă! Se consideră proastă, nu are prieteni, e o sălbatică! Repet! Este ceea ce susţine ea!
Istoria s-ar scrie cam aşa:
Tatăl a fost pe-acolo cât să o conceapă şi „să-i dea numele” după care a plecat şi, având el o revelaţie, are de gând să o dea în judecată pentru a-şi recupera banii pe care i-a cheltuit cu ea în până ce a devenit majoră!
Mama, femeie cu istorie în divertisment, suferă acum 8 ani o depresie profundă, nu mai poate să iasă din criză, se pensionează şi devine dependentă de Ioana. Pe care nu o mai lasă să iasă din casă! Orice încercare de a cere „voie” se soldează inevitabil cu crize de isterie paroxistică din partea mamei, ceea a dus la o resemnare firească. Mai bine nu zice!
Sora ei suferă de schizofrenie gradul al 2-lea, stă pe ajutor social pentru handicap şi este ţinută sub tratament sever, după ce a avut antecedente de agresivitate. Din cauza problemelor surorii ei, Ioana a fost nevoită să-şi întrerupă şcoala pentru un an de zile.
După cum spuneam, Ioana se consideră, o proastă, o inutilă, un 0%, un nimeni, o tâmpită, varză şi aş putea să continuu la nesfârşit! Se consideră o tradiţionalistă pentru că nu concepe să aibă vreun contact sexual înainte de căsătorie, deşi în starea pe care o are nu prea are de unde să aleagă. Cum poate ea întreţine ea o prietenie, dacă nu iese?
Şi aşa, stau 4 femei într-o casă(există şi o bunică), împreună cu două pisici şi un papagal, nimeni nu munceşte, singura ei fereastră spre lumea exterioară este internetul, se trăieşte din pensii. Nu are o cameră a ei.
Oameni buni, se întâmplă în Bucureşti, în anul de graţie 2009, într-o familie cu bibliotecă în casă, if you know what I mean!
„De ce nu pleci?”
„Şi ce să fac? Să stau şi să cerşesc pe străzi? Cine bagă în seamă pe cineva care nu e bun la nimic!”
Este evident, chiar şi pentru un ageamiu ca mine în psihologie, că ea prin tot comportamentul ei suferă din cauza asumării greşelilor celor din jur . Mama ei nu s-a măritat şi a conceput-o, motiv pentru care ea îşi neagă sexualitatea şi nu vrea să facă sex decât atunci când se va căsători. (Ceea ce poate fi în regulă, nu vreau să judec esenţa opţiunii.)
Din cauza unei experienţe, aşa-zis amoroase, care s-a terminat înainte de a începe, a început să îşi urască corpul pentru că i-a trădat principiile morale.
Nu mai are pic de spirit volitiv, este anihilată ca individ. Îi este frică să stea şi să discute faţă în faţă cu o altă persoană chiar dacă aceea ar fi un psihoterapeut.
Am scris despre Ioana, smulgându-i acceptul, împotriva părerii, că nimeni nu va comenta şi că pe nimeni nu va interesa povestea ei! Vă rog să mă credeţi, chiar şi mie mi se părea uneori, ascultându-i istoria, că sunt victima unei glume gigantice. Mă uit la pozele ei şi citesc ce spune despre ea însăşi şi am senzaţia că e un alint sau o minciună grosolană, dar…nu e! Aşa se vede ea! Proastă, lipsită de importanţă!
„Asta e!” este expresia favorită! E un caz care mie mi se pare definitoriu pentru ceea ce se numeste fatalism mioritic! Problema e că, după colţ, în ritmul acesta, aşteaptă ceva cu mult mai rău! Poate să piardă firul!
Mai mult ca niciodată, comentariile voastre contează. Este o dramă uriaşă să vezi cum un copil se anihilează şi acceptă o izolare care poate pe undeva îi este deja comodă.
Nu pot să schimb lumea, deşi aş vrea uneori, şi nici nu pot să salvez orice om năpăstuit!
Asta e una din poveştile secolului XXI. Ne uităm la ea ca la un film şi eventual derulăm pe repede înainte pentru că ne plictiseşte? Cum ajutăm un asemenea suflet schilodit? Are cineva o baghetă magică?
Nu adunăm fonduri! Încercăm să dăm soluţii şi să trezim încrederea într-o fatã! Atât!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Ştiu că o să începeţi să spuneţi că pun nişte titluri pompoase pentru nişte dizertaţii uzuale. De fapt noi suntem tot timpul tentaţi să dăm o mai mare importanţă lucrurilor care ni se întâmplă, decât au în realitate privindu-le la scară universală. Aşa şi eu! Cel mai mult caut titlul!
Suntem guvernaţi de cauzalitate, facem “pentru că”, “din cauză că”, “deoarece”, ne justificăm cele mai stupide acţiuni prin explicaţii mirobolante, prin justificări puerile pe care noi, în subiectivismul nostru, le considerăm argumente solide.
Postul trecut a creat o stare plină de echivoc. Părerile au fost împărţite mai mult din deferenţă, pentru că am simţit starea de disconfort creată şi de faptul că, dacă aţi fi avut posibilitatea, l-aţi fi tras de urechi pe Petre. Am să-i transmit când am să-l mai văd.
Dar, a apărut o axiomă, care m-a incitat şi sunt convins că o veţi găsi şi voi la fel!
Cineva a spus că bărbaţii buni întâlnesc scorpii care îşi bat joc de ei, pentru ca, la rândul lor să se poarte execrabil cu femeile minunate pe care le întâlnesc după aceea!
Aşa cum Petre a decretat că toate femeile sunt curve, aşa şi Elena Cârstea prin anii ’90 spunea la televizor, în direct că ”toţi bărbaţii sunt nişte mitocani”!
Amândouă sunt declaraţii “la cald”, sub impulsul momentului, dar ar fi foarte interesant de aflat ce a fost mai întâi bărbatul mitocan sau femeia curvă? Curvele transformă bărbaţii în mitocanii, sau mitocanii transformă femeile în curve?
Întrucât femeile sunt cele care nasc, atât fete cât şi băieţi, el ar purta responsabilitatea pentru compotamentul de mai târziu al copiilor.
Câte femei aţi văzut că se poartă frumos cu nurorile sau cu ginerii_ Soacrele sunt cele hulite, nu socrii! Conflictele cu soacrele sunt duse uneori la un paroxism de neimaginat.
Există deosebiri între soacra unui bărbat şi cea a unei femei! Mama băiatului este coşmarul oricărei soţii! Iar dacă e unul la părinţi… să te ţii!
Ea este perfecţiunea întruchipată, ca ea nu face nimeni mâncare, ea ştie ce are nevoie odorul, este etalonul moral, pentru că mama-i numai una. Complexul Oedip nu e o invenţie! Băieţii singuri la părinţi sunt cel mai mămoşi. De ce nu îl învaţă mama pe băiat să fie înţelegător cu tânăra fată, că nu are experienţă, că-i stă bine cu bluza transparentă, că tatuajul de pe şale, care i se vede odată cu tanga, atunci când umblă cu blugii cu talie joasă , îi defineşte şi mai bine personalitatea şi multe altele? De ce o face cu ou şi cu oţet?
Sunt unicul băiat al mamei şi o ştiu din proprie experienţă! Nici o femeie nu e suficient de bună pentru mine! Nu e “ca lumea!”
Nici mamele fetelor nu sunt cu mult mai breze! Nu pot să vă spun cu exactitate frazele care sunt caracteristice în discursul soacrelor mici, dar credeţi-mă că “vâj” mare şi pe acolo!
Ce se întâmplă? Ce cauzează această optică şi în ultimă instanţă, acest comportament?
Dacă soţul s-a purtat ca un mitocan, a băut, a înşelat-o, asta înseamnă că toţi bărbaţii sunt la fel? De unde ştiu ele asta? Există vreun consiliu secret al soacrelor din toată lumea în care îşi împărtăşesc învăţămintele pe care le-au indus odraslelor?
“Dragă eu îl învăţ pe fiu-meu să nu o lase pe nevastă să sufle, să-şi facă de cap cu toate!
“Dragă. Eu am învaţat-o pe-a mea să-şi trăiască viaţa! Dacă o spală e ca nouă! “
De unde ştiu ele aceste lucruri cu care îşi bombardează odraslele de la primele semne ale pubertăţii?
De ce-şi transferă nemulţumirile şi frustrările mai departe copiilor?
Tatăl fetelor nu le lasă să se uite după băieţi pentru că fiica e lumina ochilor! De parcă nu ar ştii ce le-a făcut şi el altora?! Teoretic chiar trebuia să le şi fi plăcut!
Tatăl băieţilor îl învaţă că în casă trebuie să cânte cocoşul, deşi la el nu mai poţi trăi de atâtea cotcodăceli!
De ce nu intră tinerii în viaţă pregătiţi de acasă, să iubească, să fie iertători, să nu trădeze, să nu fie violenţi să nu fie ipocriţi? Au chiar toţi o genă defectă? Voi ce ziceţi?
Chiar dacă nu aveţi copii, gândiţi-vă ce-aţi face dacă i-aţi avea? Ce i-aţi învăţa?
Sunt foarte curios ce aţi face şi mai ales, ce veţi face!!!
Până atunci,
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

De la bun început, pentru a nu face loc niciunui fel de ambiguităţi, mă refer strict la suferinţa din dragoste, la tot ceea ce generează nefericirea în plan sentimental!
M-a amuzat întotdeauna că în textele muzicale se suferă din plin! Laimotivul este „fără tine îmi este greu”! Greu să ce? Uneori eşti tentat să crezi că împreună ei ridicau greutăţi mari în virtutea promovării sportului de masă şi cu scopul creşterii coeziunii cuplului! Locuri comune!
Suferinţa însă există! Când iubirea ta te părăseşte, te minte sau te înşală, se instalează o stare de tristeţe, simţi un gol interior, o dezamăgire colosală şi o sumedenie de alte stări, de la furie la disperare!
De ce? Aici probabil ar urma o listă de motive, pe care aş vrea să ni le împătăşim, dar am pentru voi un altfel de caz.
Povestea pe care am să v-o spun se referă la un personaj cu totul şi cu totul special! Un om cu o inteligenţă sclipitoare cu o erudiţie care i-a permis să-şi adjudece titlul de doctor în sociologie, a predat la facultăţi în SUA…nu dau mai multe detalii. Un tip de senzaţie, pe care, pentru uşurinţa firului narativ, îl voi numi Petre.
Petre este un bărbat bine. Înalt, cu alura sportivă, privire albastră, cu chipul bine conturat, blond. Tip de arian. Dacă l-ai îmbrăca cum e la modă zilele acestea la malul mării, conform primarului de acolo, ai avea în faţă imaginea generalului Kranz, cum a fost întruchipat de Peter O’Toole în Noaptea generalilor.
Petre este un bărbat ajuns la acea maturitate târzie care îi dă calitatea unui vin vechi, păstrat cu sfinţenie într-o sticlă de cristal preţios! (Lăsaţi-mă să exagez puţin, cresc uşor tensiunea momentului!)
Elegant, pedant, organizat,cu simţul umorului (mă rog, unul personal), inteligent, cu “vorbele” la el, cu un dezoltat simţ al afacerilor, dar şi cu o MARE slăbiciune! FEMEILE!

Istoria vieţii lui este presărată de nenumărate aventuri, care de care mai incredibilă. Fiind înzestrat cu o uşurinţă de exprimare de invidiat şi un şarm redutabil, este renumit în anumite cercuri pentru că a reuşit (cu martori!!!) să salte o văduvă îndoliată de pe scările bisericii şi să ajungă în aceeaşi zi, după câteva ore, cu ea în pat!

Acum câţiva ani, eram la el acasă şi îl ajutam să se descurce prin meandrele Windows-ului XP. Era distrus! Îl juca pe degete o fată. Îl purta cu vorba, se lăsa greu! Închidea cu ea telefonul şi-mi spunea: “uite-te şi tu ce-mi face!” Se vedea că-l prinsese. Vorbea numai despre ea, când cu drag, când injurios! Suferinţă, nu glumă! Orice vorbeam, inevitabil se întorcea să zică ceva despre ea!
Am ieşit în oraş împreună şi, în timp ce închidea uşa apartamentului, îmi zice:
“ Gabi, tu ştii care e cea mai mare nenorocire a vieţii mele?”
Vă închipuţi că i-am zis că e ceva ce precis ştiu, că nu e prima femeie care l-a refuzat şi evident nu va fi nici ultima şi că deja devine previzibil şi anost tot vorbind despre ea? Evident că nu!
“Care e?” am întrebat curios, reuşind cu greu să maschez blazarea!
“Nenorocirea mea este că, încă de foarte tânăr, am descoperit că femeile sunt curve!”
“Zău? Cum aşa?”
Şi a urmat veşnica poveste cu iubita din şcoala generală, de care se îndrăgostise, căreia îi scria bileţele, îî trimitea flori, îi dădea întâlniri la care ea nu prea venea căci nu o lăsau părinţii seara mult afară,bla, bla…
Până într-o seară când a surprins-o cu altul cu care se pipăia şi se săruta pe o bancă în parc, atunci când lui îi spusese că stă în casă să înveţe! S-a dus şi i-a spus în faţă “eşti o curvă!”
“Atunci am înţeles ce sunt femeile şi că e mai bine să le tratezi cu răceală şi să nu pui suflet în relaţii pentru că nu merită”
Aici buna mea creştere s-a terminat brusc şi am răbufnit:
“Bine, bine, dar dacă ştii aşa de bine toate acestea şi le mai şi propovăduieşti, cum se face că suferi ca prostul după femeia asta?”
Răspunsul a fost uluitor!
“Asta nu se pune! Sufăr aşa, din protocol!”
Omul suferea din protocol! Pentru că aşa era eticheta!

Petre trăieşte şi e bine. Are un băieţel de 5 care e mai mic cu doi ani decât cel mai tânăr dintre nepoţii lui!
A divorţat de vreo trei ori. E single şi liber! Vrea cineva să încerce protocolul?

VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Sunt acele câteva secunde înainte de a începe să scrii propriu zis, când sunt de fiecare dată la un pas de a renunţa. Necesitatea mea umană de exhibiţionism este satisfăcută suficient prin aparitiile din concerte sau de la televizor! Ceea ce fac eu aici prin a-mi expune „judecăţii” publice gânduri şi trăiri intime este la limita insuportabilului. Mă înroşesc de fiecare dată când concluzii extrem de personale sunt scrise şi publicate fără urmă de costum de protecţie!
Mai am o lecţie de învăţat! Să nu iau personal unele comentarii la limita maliţiozităţii. Multe dintre ideile exprimate în postul anterior au fost interpretate uneori de-a dreptul elucubrant! Pentru asta există un singur vinovat: Eu însumi! Dacă cei cărora te adresezi nu te înţeleg înseamnă că nu ai ales cuvintele potrivite!
Plus că nu reuşesc să fiu atât de concis pe cât aş vrea! Poate îmi iese azi!

Insuportabilul gust al singurătăţii

Faimoasa întrebare : care sunt cele 3 lucruri pe care le-ai cu tine pe o insulă pustie, este fără îndoială o cale de afla cât de obişnuit este cu traiul solitar subiectul. Pentru că singurătatea este inevitabil asociată şi cu sărăcie de resurse de activitate! Ca la izolarea din penitenciare. După ce că nu ai unde să te duci , nici măcar nu vezi feţe în preajma ta!
Concluzia ar fi că singurătatea, izolarea ar fi una dintre cele mai grele pedepse ce poate fi aplicate fiinţei umane sapiens!
Aveam o teamă viscerală de singurătate încă din primele momente conştiente ale vieţii. O avem în gene, o dobândim ca urmare a manipulărilor continue la care suntem supuşi de societat? Nu ştiu să vă răspund exact.
Ceea ce ştiu cu siguranţă este că ne naştem fără noţiunea de teamă şi societatea nu face nimic pentru a-ţi pune în valoare adevăratul tău potenţial individual.
Venim singuri în viaţa asta şi la intrare suntem preluaţi de gardienii aleşi, care sunt părinţii noştri, care ne protejează şi au grijă pe cât pot să nu ne simţim singuri în existenţa pământeană şi nu numai atât.(Vorbind acum de ceea ce se întâmplă în mod obişnuit, nu în cazurile speciale,orfani, părăsiţi, etc).
Şi aşa viaţa ta începe într-un glob de sticlă, apărat de toate vicisitudinile lumii exterioare.Mama, tata, bunicii, fraţii, surorile, rudele îţi dau senzaţia aceea de apartenenţă, de mare familie. Trezirea e de obicei bruscă, brutală uneori, pentru că în familii se întîmplă adesea conflicte la limita fratricidului şi de multe ori te înţelegi mai bine cu străinii.
Cursul vieţii nu ţine cont de capacitatea ta de a-ţi conştientiza eul, tu mergi înainte. Şi imediat te îndrăgosteşti, ţi-ai găsit perechea, eşti fericit, până cînd la un moment dat se întâmplă ceva, se rupe şi se termină. N-a fost să fie!
Te repezi către o altă relaţie şi , da!! Aşa da! Asta era! Dar după un timp se termină şi asta! Nu ştii să spui exact de ce! Şi uite aşa de vreo câteva ori! Între timp oamenii dragi din jurul tău ocupaţi cu efemeritatea vieţii, încep să plece către lumile lor, societatea îţi pune la încercare capacitatea de acomodare, îţi creează diverse probleme cotidiene de carieră, noi modele de telefoane, de haine, de maşini, etc. Şi relaţiile? Sunt din ce mai rare, pentru că între timp ţi-au crescut pretenţiile şi nu te mai laşi prins cu una cu două! Eşti în control! Atât de mult în control, încât oportunităţile de relaţii sunt din ce în ce mai puţine!
Toate femeile sunt curve şi toţi bărbaţii sunt nişte porci! Corect, nu?
Doar că aşa de mult ţi-ai dori să te ţină cineva în braţe noptea în pat… ce dacă sforăie puţin!
Aşa de bine ar fi să te aştepte cineva acasă! Ce contează că mâncarea e arsă şi rece şi cardul de credit a fost golit!
Suntem de atâta vreme împreună, ce contează că bea puţin mai mult decât ar trebui, că mai îmi scapă şi câte o palmă, toţi sunt la fel!
Sigur aţi auzit aşa ceva! Acestea sunt manifestări ale compromisurilor generate de frica de singurătate! Din cauza ei, oamenii sunt în stare de lucruri pe care altfel nu le-ar fi acceptat în ruptul capului!
De singurătate toate umilinţele la care ai fost supus, par erori de comunicare si de înţelegere, toate trădările greşeli din lipsa de experienţă! Asta e faza iertării! Pentru a nu fi singur eşti în principiu în stare să ierţi orice!
Faza vindicativă este când suduieşti şi găseşti tot felul răzbunări, invectivele devin o explozie de fantezie!
Pe urmă vin lacrimile, insomniile, alcoolul, ţigările, telefoane lipsite de sens la foste relaţii, care în lumina noii situaţii par de-a dreptul ideale! Eşti bolnav de frica de singurătate!
Omul nu a învăţat încă să guste din frumuseţea singurătăţii! De aceea are prieteni, se căsătoreşte, face partide, cluburi exclusiviste, religii, pentru ca în mijlocul acestora să uiţi că de fapt eşti singur şi doar pe picioarele tale!
Singurătatea este esenţială pentru fiinţa ta şi nu ar trebui sa te sperie ci să o conştientizezi ca atare. Gândeşte-te la singurătate ca la o împlinire. Nu ai nevoie de nimeni pentru a fi complet!
Găseşteţi centrul lăuntric în care eşti tot timpul singur, unde singurătatea este întotdeauna perfectă!
Singurătatea este atât de perfectă, atât de plină,încărcată cu toate darurile vieţii! După ce ai gustat din singurătate, orice durere va dispărea!
Nu vă repeziţi! Nu propun alienarea! De abia atunci când ai simţit gustul singurătăţii şi ţi-ai găsit împlinirea interioară, vei putea avea cele mai frumoase relaţii! Fie că sunt de prietenie sau de iubire!Vei intra într-o relaţie pentru a dărui şi a împărtăşi bucuria şi NU pentru că ai nevoie de aceea relaţie pentru siguranţa de a nu fi singur!! Nu va mai fi dependenţă! Dacă vrea să plece, nu-i nimic! Tu nu pierzi nimic! Cel ce pleacă pierde! Pierde iubirea ta dezinteresată şi minunăţia sufletului tău! Tu nu te vei mai simţi incomplet, vei putea căuta liniştit o altă persoană mai pregătită să primească ceea ce ai de oferit şi să clădiţi împreună o minune!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
Urmează obişnuitul
P.S.
Am ataşat la acest post două cântece. Primul de la VH2 care se leagă de iubirea din postul anterior si „Din nou singur” de pe albumul „Viaţa e un cazino” din perioada în care şi pentru mine singurătatea era o suferinţă!
Următorul post va fi despre „Protocolul suferintei”. Nu pot să fac unul despre cum se face muzica pentru că a facut-o Mişu despre actorie şi pe deasupra mai sunt şi inginer!!!
GC
05-din-nou-singur1
vh2-daca-n-ai-iubi1