Iubirea Post-tranzitie

Aşa cum am promis, mă întorc la capitolul relaţii umane şi aş vrea să pornesc de la unele idei apărute în comentariile voastre. Ca de obicei, nu fac altceva decât să-mi spun părerea, să încerc să vă arăt poate, o altfel de viziune asupra lucrurilor care, (surpriză!) ne preocupă pe toţi. Aşa că azi vorbim despre:

Iubirea post tranziţie

Să încep prin a spune că, în secolul XXI, iubirea ar trebui să fie o materie care se studiază în şcoli. Nu la materii facultative ci la obligatorii, cu examene la sfârşit de an! Am ajuns instinctiv sau demagogic la a propovădui iubirea prin sintagme de genul iubeşte-ţi aproapele, indiferent dacă-ţi e duşman sau nu, pentru că aşa am învăţat, nu pentru că am descoperit că aşa e bine! Nu poţi culege roadele iubirii dacă nu cunoşti rădăcinile ei!
Trebuie înainte de toate să te iubeşti pe tine! Nu e important dacă eşti iubitor faţă de o persoană sau de alta, ci dacă eşti iubitor în totalitate, în esenţa ta! Dacă te iubeşti aşa cum eşti în corpul tău, fără ierarhii, fără false pudori, fără complexe de inferioritate sau superioritate, ai să descoperi că a-ţi iubi şi aproapele nu e doar un simplu precept biblic.
Nu lupta pentru acumulări nu ne lasă timpul să iubim, ci goliciunea spirituală! Încercăm să acoperim găurile imense lăsate de lipsa de armonie cu universul prin dorinţa de a acumula! Bani, maşini, case,prieteni, etc, doar din dorinţa de a poseda! De a avea ceva! Când mult mai simplu ar fi să avem toată lumea din jur şi tot universul!
Copii fiind, am învăţat să fim iubiţi necondiţionat! Am crescut înconjuraţi de iubirea până la sacrificiu a celor din jurul nostru! Concluzia ar fi că ar trebui, în primul rând, să ne iubim necondiţionat pentru a putea iubi apoi la fel pe ceilalţi!
Eu sunt convins că acum, mai mult ca niciodată în istoria omenirii, fiinţa umană e mai pregătită de a iubi! Perioada aşa zisă romantică,( cu cavaleri, prinţi şi alte basme!) nu era aşa cum literatura a încercat în permanenţă se ne-o inducă. Cred că poveştile respective sunt mai curând un mod de exprimare a dorinţei spre un ideal de desfăşurare a relaţiilor interumane din acea perioadă. Lumea era mult mai crudă, mai discreţionară! Căsătoriile se făceau strict din interes şi pentru a procrea urmaşi! Violul era ceva obişnuit, respectul faţă de femeie inexistent, de egalitatea nici măcar formală nu se putea vorbi!
De aceea cred cu străşnicie,că acum, mai mult ca niciodată, prin posibilităţile de informare existente, prin experienţa dobândită, prin respectul şi egalizarea între sexe, cred că e loc de mai mult romantism! Pentru că bărbaţii de vreo 40 de ani încoace au descoperit că femeilor le place o cină romantică, un buchet de flori, un cadou, un inel de logodnă, nu doar în cărţi şi în filme, ci în viaţa de zi cu zi.
Tinerii care sunt preocupaţi de problemele materiale au ajuns aşa pentru că aşa au fost învăţaţi de anturaj şi de nişte părinţi speriaţi de o schimbare pe care nu au înţeles-o decât superficial! Acumularea de bunuri nu ţine loc de sentimente! Obligaţia lor faţă de ei înşişi este de a învăţa să iubescă şi să dăruiască necondiţionat, altfel toată goana după înavuţire va lăsa în urmă doar un vid imens.
Ceea ce se mai întâmplă în zilele noastre este că oamenii se căsătoresc încă pentru că aşa e „normal”, fac copii şi apoi descoperă că de fapt acolo, între ei, de fapt nu e nimic! Trezirea poate fi devastatoare!
Te trec fiorii! Omul de lângă tine ţi se poate părea un străin, poţi ajunge să-l şi urăşti(nu uitaţi, că oricum la început nu era sigur vorba de iubire!) şi eşti ca şi paralizat! Morala societăţii, obişnuinţa, copiii, dependenţa materială, convenienţele toate te ţin pe loc şi simţi că te sufoci! Nu iubirea a murit ci, elementele de atracţie care făceau relaţia să pară ideală şi-au recăpătat poziţia corectă pe scara valorilor personale şi ne-am descoperit adevăratele nevoi! Problema e că, atunci când accepţi convenienţele (ah! Ce-mi placesă folosesc cuvântul ăsta! Poate pentru că-l urăsc aşa de mult!) cu toate „avantajele”care decurg din ele, suporţi şi consecinţele nesupunerii la legile moralei.
Asta ar mai fi cum ar mai fi, mai divorţează lumea, ne-am mai obişnuit cu ideea! Doare, dar nu e ceva pentru care să mai fi pus la zid ca pe vremuri! Problema este mai mare în interiorul tău atunci când ştii că persoana respectivă e inteligentă, o respecţi, ai ce vorbi cu ea, dar e ceva care nu mai merge! Poate sexul, poate modul în care lasă deranj în casă sau mai ştiu eu ce. Acele mici detalii pe care nu le poţi exprima atunci când te întreabă un prieten „ce nu-ţi convine?” şi nu ştii să-i răspunzi exact. Ştii doar că nu se mai poate.
Aici intervine lecţia iubirii! Când iubeşti pe cineva cu adevărat trebuie să iubeşti fără gelozie, fără ataşamente, să iubeşti aşa încât propria fericire să fie atunci când celălalt e fericit, chiar dacă asta înseamnă să fie cu alt bărbat/altă femeie. Fericirea lui/ei să fie şi a ta! Asta este iubirea în stare pură. Este deschiderea inimii către întregul cer, după cum spunea OSHO. Putem noi să facem asta? Poţi tu să-l/o laşi pe „al tău/a ta” liber/ă să iubească pe altcineva? Dar mai ales, poate el/ea?
De aceea propun studierea în şcoală! Măcar să fim avertizaţi! Dacă vrei să priveşti iubirea ca pe o luptă, în care cei doi sunt într-o permanentă competiţie, nu ai decât! E un fel de politică în iubire! Fiecare încearcă să-l îngenuncheze pe celălalt! Pe un câmp de luptă nu poate apărea însă iubirea adevărată! Accepţi compromisuri, intervine obişnuinţa, apare fatalismul.
De mici suntem învăţaţi despre lupta dintre raţiune şi simţire. Suntem îndemnaţi să gândim cu mintea nu cu inima, atunci când iubim! Nimic mai fals! Iubirea este apanajul inimii! Nu are ce căuta mintea acolo. Apare raţiunea, apare negocierea, interesele, „ce zice lumea”. Mintea are raţionamente logice şi pentru că aşa am fost învăţaţi, că numai ce este logic e corect, dă-mi la o parte bucuria iubirii. În şcoală, iubirii nu i se dă nicio şansă!
Cu mintea faci bani, manipulezi, pui la cale războaie, ai ambiţii, vanităţi, etc. Unde e iubirea în toate acestea?
Credeţi că în evul mediu sau, mai aproape, în sec XIX se putea pune aşa problema? Acum însă putem să dăm inimii o şansă, tocmai pentru că înţelegem mai bine ca oricând, că bunurile materiale nu pot umple golurile. Omenirea a crescut spiritual şi tot mai mulţi sunt aceia care simt nevoia unui salt calitativ.
Sexualizarea agresivă a lumii înconjurătoare ne-a prins uşor nepregătiţi. Avem tabuuri, avem temeri, ipocrizii adunate din istorie, ne este ruşine să ne recunoaştem şi încă nu ne acceptăm sexualitatea!
Separăm sexul de iubire! De ce? Orgasmul nu este necesar procreării! Atunci de ce îl mai avem?
Dacă ar exista puţină înţelegere, iubirea nu ar mai reprezenta o problemă, ci o bucurie, iar sexul nu ar mai fi un tabu. E doar un joc, pe care-l joci din plăcere, pentru plăcerea amândurora. Iar dacă-l priveşti aşa, ai să înţelegi mai uşor că, pentru unii, ar fi plictisitor să joci mereu cu acelaşi partener! Accepţi sau nu!
Ştiu! Societatea, morala, ce va zice lumea! Lăsaţi-le în pace! Mai bine gândiţi-vă dacă voi sunteţi în stare să faceţi primul pas şi să iubiţi necondiţionat!
Gabriel Cotabiţă
P.S. ( E clar, am mania PS-urilor!) Sunt multe din ideile lui OSHO în această postare, pentru că eu chiar cred în ele. Nu mi-a ieşit ceva amuzant şi de „vară”! De data asta însă e din cauza voastră! Voi m-aţi incitat!
Acelaşi GC
VSDNVV