Gabi Cotabiţă

Ceea ce se va întâmpla în rândurile următoare e cauzat doar de faptul că lista prietenilor mei a luat foc săptămâna trecută cu ocazia Festivalului Naţional de Creaţie şi Interpretare Mamaia 2009. Lista e mare şi provocarea trebuie onorată, aşa că, inevitabil, vă voi spune părerea mea despre un eveniment la care nu v-aţi uitat:

Uciderea muzicii din România
Am urcat pe scena festivalului de la Mamaia, pe atunci cel mai important, în 1986. De atunci şi până în 1998 inclusiv, nu am lipsit în niciun an, reuşind după revoluţie să acumulez un palmares impresionant în trofee şi premii. Palmares extrem de greu de egalat. Da, sunt cântăreţul cu cele mai multe cântece premiate la festivalul de la Mamaia din ultimii 20 de ani. Ca toată legătura cu această scenă să fie înţeleasă, aş mai adăuga şi faptul că am fost directorul artistic a două ediţii de referinţă din istoria manifestării: cea din 1998, când formaţiile tinere ca 3SE, Genius au intrat pentru prima dată în concurs şi au dat clasamentele peste cap şi ediţia din 2002 transmisă pe Antena 1, cea care a reuşit să surclaseze în audienţă un meci de fotbal Dinamo – Real Madrid. Dacă mai adaug că am „inventat” primele ediţii ale emisiunilor de descuţii deschise de după festival, cred că am suficiente motive pentru a-mi aroga dreptul de a comenta ceea ce s-a întâmplat.
Festivalul este o idee nobilă. El ar trebui să fie o rampă de încercare şi chiar de afirmare pentru acei care se pregătesc să devină vedetele de mâine ale noastre. Locul unde cântecele noi ar trebui făcute cunoscute publicului. De abia în ultimul rând vine clasamentul.
Pentru faptul că acest festival există trebuie felicitat Cristi Zgabercea şi Consiliul Judeţean Constanţa. Dar oricât de drag îmi este mie Cristi, nu am cum să nu remarc cu tristeţe că fiecare nouă ediţie nu face altceva decât să ducă la o nouă declasare a muzicii în ochii consumatorului de gen.
Ce folos că s-a revenit în tetrul de vară Soveja modernizat (precis vor apărea cei ce vor spune că festivalul de la Mamaia, trebuie să fie în Mamaia, de parcă Mamaia nu e tot cartier al Constanţei ) care e generos din punct de vedere al scenei, al spaţiilor de culise şi al numărului de locuri, dacă nu este suficientă lumină şi pricepere pentru a face locul să nu arate ca o groapă de întuneric şi nu ai atractivitate în selecţie şi desfăşurarea spectacolului, pentru a umple locurile în sală!
Cui îi foloseşte că pui pe scenă o orchestră întreagă pentru a acompania tinerii solişti, dacă se cântă aceleaşi cântece încetăţinite ale muzicii uşoare româneşti, dacă orchestraţiile au rămas la acelaşi nivel demodat şi prăfuit?
Ce folos dacă reuşeşti o performanţă greu de egalat, de a mobiliza o armată de tineri creatori de modă să îmbrace splendid fetele din concursul de interpretare şi să le facă să arate ca nişte dive!? Doar să arate, pentru că dacă deschideai volumul televizorului, apăreau şi vocile, mici, mici de nu se vedeau!
Cu un repertoriu la interpretare care va rămâne total neinteresant pentru publicul tânăr căruia ar trebui să se adreseze pentru a crea vedete, concursul a devenit inutil şi bifează succesul relativ al unei emisiuni de televiziune regionale, organizatoarea „campaniei de selecţie”. Singurele diferenţe între Mamaia şi Amara fiind că scena a fost mai mare, solistele îmbrăcate ca pentru balul de la curtea Vienei şi o orchestră mare care s-a auzit prost!
În concursul de creaţie au urcat pe scenă piese ale căror interpreţi, dacă ar fi participat la concursul de interpretare, nu ar fi trecut nici preselecţia! Oameni lipsiţi de talent şi karismă, în căutarea unei expuneri pe televizor prea uşor şi total nemeritat obţinută.
O să întrebaţi, de ce nu participă artiştii consacraţi la acest festival la această secţiune care necesită măiestrie interpretativă (şi nu folosesc cuvinte mari!)? Păi, ce motiv ar avea să participe dacă un juriu format din 13 specialişti nu e în stare să asigure un clasament normal! Cum e posibil să ai 4 (PATRU) piese pe locul 1? În România la ex-aequo se împart banii cuveniţi locului respectiv. Cu alte cuvinte doi concurenţi clasaţi pe acelaşi loc primesc mai puţin decât cel clasat pe locul următor. Deci, tu dai 4 locuri 1 şi împarţi valorea a două locuri întâi la 4. Adică toţi au luat echivalentul locului 2,5! Aşa a ieşit! Cu zecimale! Incredibil! Şi e mai puţin decât costurile pe care le implică orice producţie muzicală decentă! Cum să ai producţii de calitate în concurs?
În cele patru ediţii pre-revoluţionare la care am participat, s-a întâmplat doar într-un singur an să nu se acorde premii şi să fie doar titluri de piese laureate. După revoluţie au fost ediţii la care nu s-a acordat trofeul sau un premiu sau altul, pentru că nu meritau piesele din concurs acea distincţie!
E criză şi bugetul a fost redus! Pe bune? Şi atunci de ce s-a făcut emisiunea de 6 luni de preselecţie, de ce s-a plătit orchestra şi multe, multe altele pe care le ştiu şi nu le scriu aici?
Vrem ca la Euroviziune să apărem cu show şi piese moderne, dar nu avem un festival ca lumea unde să se pregătească artiştii pentru scene mari şi ne mirăm apoi că ai noştri când ajung acolo se fâstâcesc pe scenă! Degeaba ar spune cu graţie „mânuţele sus” şi „cântaţi cu mine!” la piesa în primă audiţie, pentru că nu i-ar înţelege nimeni şi oricum sunt uzi de emoţie! Vrem experienţă profesională pe scenă în străinătate şi acasă nu avem „spaţii” de antrenament!
Anul acest a fost un coordonator artistic al recitalurilor. Acesta ar trebui demis şi trimis acasă în oprobiul public sub ochii întristaţi ai lui Ovidius, care a fost atăt de des amintit! Cum e posibil să programezi asemenea recitaluri? Altceva nu au găsit gratis? Pentru că sper că nu s-a plătit aşa ceva, doar e criză! Dacă tu programezi un recital sâmbăta seara şi nu rămân decât 100 de oameni într-o sală de 1500 şi aceia probabil pentru că nu aveau unde să meargă întrucât îşi terminaseră banii de vacanţă, ce te aştepţi să fie în faţa televizorului? Pentru ce ai primit banii, dacă nu stârneşti interesul? Cui prodest festivalul?
Ce ar mai fi de spus? Despre „farmecul” discret dar din păcate penibil al prezentatorilor din acest an! Au citit cu o “anodinitate” specifică ştirilor meteo la o televiziune sătească, texte care se presupuneau că ar fi trebuit să stârnescă hohote de răs! S-a dovedit, pentru a nu ştiu câta oară, că titulatura de actor se acordă prea uşor în România şi că, dacă eşti un prezentator de televiziune mediocru, nu poţi fi măcar slab într-un mod decent pe scenă.
Politicienii au venit la seara de gală. Ei erau obişnuiţi ca acela să fie un moment de expunere propice. Din păcate au venit să asiste în direct la uciderea cu sânge rece a muzicii româneşti într-un cadru intim şi într-o atmosferă atât de discretă încât şi dacă Mircea Geoană îşi mărtusirea iubirea ascunsă pentru Elena Udrea, nu ar fi aflat nimeni!
În încheierea recenziei, mai lungă decât Dâmboviţa, vreau să vă spun că atunci când critic ştiu şi ce şi cum trebuie făcut. NU e nevoie de 15000 de specialişti, ci doar de dorinţa de a face o manifestare pe care să o privească lumea cu drag, să se bucure ca la o sărbătoare!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Acesta este cântecul în spaniolã pe care l-ati cerut!
El Amor

Pentru cei care incepusera sa se planga de faptul ca nu am mai scris, am venit azi cu doua postari, prima e o explicatie in extenso, iar a doua e o exprimare a unei nemultumiri!
Astept comentariile!

În loc de drept la replică

Ani de-a rândul am fost atacat în presă, în diverse feluri, unele mai abjecte decât altele. Presa este o putere care uneori îmbătată de propria importanţă, face abuzuri nepermise prin mâzgăliturile unor neofiţi lipsiţi de datele elementare ale profesiei.
Am evitat cât am putut să cad în această capcană teribilă, care se numeşte „drept la replică”. Nu există aşa ceva. Orice ai răspunde şi oricâtă dreptate ai avea, vorbele tale devin începutul unui alt conflict de mai lungă sau mai scurtă durată, care are un singur rezultat sigur, vânzarea ziarului implicat.
Pentru că de curând însă s-a proferat o acuză cum că ar trebui să plăteşti ca să fii fan Gabriel Cotabiţă, infierându-se „cu mânie proletară” că pe un site care-mi poartă numele, administratorii ar percepe o cotizaţie, am să încerc să dau o explicaţie tuturor acelora care vor fi interesaţi s-o afle!
Voi încerca să fiu cât mai concis, în aşa fel încât, să nu-i depăşesc capacitatea de înţelegere, a aceleia care, deşi a avut o discuţie telefonică cu mine, a scris tot ce a dus-o capul!
1. Dacă scriu „romane fluviu” în acest spaţiu şi nu pe site-ul încriminat, neexistând nicio trimitere către el aici sau în altă parte, este evident că acel site NU este patronat de mine.
2. În 1991 un grup de suţinători înfocaţi au înfiinţat un Fan-Club GC. De-a lungul timpului am avut întâlniri cu ei, unde stăteam de vorbă, schimbam idei. Acest Fan Club a fost creat şi întreţinut EXCLUSIV de ei şi s-a transformat într-un fel de club.
3. Tot ei au creat şi site-ul. Pe care şi l-au întreţinut cu forţe proprii prin bani pe care şi-i adunau cum ştiau ei. Pe vremea aceea o numeau cotizaţie, acum pe toate site-urile „gratuite” se numeşte donaţie, sau în cazurile de trafic mare, costurile sunt acoperite prin bannere de reclamă. Pe site intri gratuit şi dacă vrei să contribui la susţinerea lui ( a site-ului!!!!) plăteşti. Singura diferenţă majoră este că, acum toată lumea are site! Eu nu am! Eu nici măcar nu mai ştiam că există.
4. Dacă în accepţiunea autoarei articolului, VH2 (care nu are legătură cu produsul muzical Gabriel Cotabiţă!) este o formaţie „colbuită”, ca şi mine de altfel, de ce o interesează atât de mult subiectul? Materiale cu GC se găsesc pe tot internetul piratate şi evident gratuite, nu te obligă nimeni să plăteşti!
5. Am răspuns la un comentariu şi reiterez aici, am să iau legătura cu cine se ocupă de site-ul care-mi poartă numele şi am să încerc să pun lucrurile în ordine.
Asta am spus şi la telefon, şi aţi văzut probabil, ce-a ajuns în ziar! De răutăţi nu ducem lipsă. Se poate ca să nu fi fost eu destul de explicit şi convingător.
Sincer ca întotdeauna, al vostru GRATUIT
Gabriel Cotabiţă

Nu m-am născut într-o familie bogată. NU mi-am putut permite haine la modă, deşi era o perioadă în care ceea ce era „HIP”, în special în vest, era extrem de tentant dar şi foarte greu de atins. Prima pereche de blue jeans am avut-o aşa de târziu, încât mi-e şi ruşine să recunosc! Primii pantaloni evazaţi mi i-am făcut la un croitor care i-a executat cu teama de a nu fi arestat! Şi văd şi acum privirea lui care parcă mă ruga să nu se afle că mi i-a făcut el! Pe scurt, nu am avut nici mijloacele şi nici relaţiile necesare ca să pot să port îmbrăcăminte la modă. Am supravieţuit. Exceptând câteva sechele care s-au manifestat mai târziu, prin nevoia expresă de a-mi cumpăra multe perechi de pantofi, de cămăşi sau de pantaloni, atunci când găseam prin fabrici, am ieşit cu bine din aceast avatar al tinereţii.
Se purta părul lung. Aveam un adevărat concurs în gaşcă, cine are mai lung părul la sfârşitul vacanţei de vară, pentru că, o dată cu începerea anului şcolar, începea şi tura de verficare la intrarea la cursuri. Te puricau pur şi simplu pentru impecabilitatea uniformei şi lungimea regulamentară a părului! Căutam cu înfrigurare printre rândurile documentelor de la plenarele şi congresele vremii să vedem dacă nu apare vreo înfierare a mentalităţilor retrograde imperialiste, lucru care ar fi dus inevitabil la o nouă prigoană (nici o legătură!!) pe străzi, care s-ar fi soldat cu pantaloni şi mini-joupe-uri tăiate cu foarfeca, ducerea cu forţa la frizer şi alte „mărunţişuri” cum ar fi apariţia la gazeta de perete a oraşului la rubrica „aşa nu”!
Evident că acolo nu scria nimic. De unde să ştim noi pe atunci că directivele de la centru veneau pe canale speciale şi hăituiala avea loc oricum.
Într-un an de facultate am reuşit performanţa să-mi las părul fooooaaarte lung, peste 40 de cm! Îl ţineam prins cu clame după guler! Ce vremuri!
Aveam o permanentă luptă cu sistemul, aşa cum îi şade bine unei generaţii tinere, o generaţie rock!
Acultam cum se năştea muzica de gen la posturi de radio străine, unele chiar interzise, şi, pe de altă parte, încercam să ne afirmăm aprtenenţa la mişcare fără să fim blamaţi pentru aspectul exterior, de multe ori asimilat zoaielor societăţii!
„Nu contează cât de lung am părul, ci contează cât şi cum gândesc.”
Am fost tot timpul preocupaţi să ascultăm tot ce era nou din punct de vedere muzical afară, vedeam cum se schimbă gusturile, cum dispar genuri, cum se dezvoltă altele noi. Mi-aduc aminte cum multe dintre evergreen-urile de azi, erau socotite de mine atunci, la marginea kitsch-ului! Ce anume? Boney M, Modern Talking şi multe altele.
Ascultam multă muzică de avangardă, de la Tangerine Dream la Weather Report, Gentle Giant, Mahavishnu Orchestra, pe lângă care, Genesis era comerţ! Conflictele însă erau numai între noi, prietenii şi erau simple conflicte amicale! De altfel le mai avem şi acum , dar nu mai sunt aşa de pătimaşe.
După 1989 s-a întâmplat însă ceva pe care, iată au trecut 20 de ani, încă nu reuşesc să-l înţeleg! Dintr-o dată gusturile muzicale au devenit motiv de „războaie”. S-a acutizat atât de mult conflictul între fani, încât se făcuseră adevărate armate de susţinători care erau în conflict deschis unele cu celelalte. Ând Depeşişti, metalişti şi rapperi erau oricând gata de bătaie, la propriu, în numele muzicii pe care o ascultau!! A început de atunci o cruciadă nesfârşită. Rând pe rând, susţinători ai diverselor genuri, subgenuri, mişcări muzicale combat cu invective grele pe cei care nu-şi afirmă apartenenţa la gusturile lor! De ce atâta ură în numele artei?
Toate energiile negative, înmagazinate prin natura noastră umană, sunt canalizate înspre apărarea şi impunerea gusturilor noastre!
Cum ar fi să apară un club al susţinătorilor tradiţiei ciorbei de burtă sau ale plăcintelor poale-n brâu, care să se lupte, înjurându-se de mama focului, cu susţinătorii cremei de sparanghel sau a profiterolului?
Şi asta pentru că cineva odată a folosit o sintagmă, tot mai des uzitată după aceea, de „muzică bună”, uitând să spună că, muzica bună nu este aceeaşi pentru toţi!
De gustibus et coloribus non disputandum! Asta e lozincă pe care ar trebui să o punem în locul anunţului cretin de a nu călca pe iarbă. Evident tradusă!
P.S. Şi mai e ceva, care mă deranjează foarte mult! Promiscuitatea care învăluie toate manifestările artistice „independente”. Te duci să vezi sau să asculţi creaţiile unor tineri şi eşti covârşit, cel puţin eu, de tricourile negre, alura neglijentă, beţia necontrolată şi nesfărşită! Nu cred că avangarda, fronda în ultimă instanţă, trebuie asociată cu cocleala! Lăsaţi-i pe cei care n-au nimic de spus să umble îmbrăcat curat ca să facă prozelitism deşucheat superficialităţii! Voi ceilalţi care aţi avea ceva de spus, beţi bere şi votcă prin locuri îndoielnice, îmbrăcaţi neglijent în numele unei libertăţi iluzorii pe care vi-o dă nişa pe care v-aţi ales-o.
E o generaţie tânără mult prea talentată, care se autoexclude şi mă enervează!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Nu împuşcaţi calculatorul!
Calculatorul nu are nicio vină pentru muzica minimală! Minimalismul a apărut în anii ’60. Pornind din zona underground din San Francisco şi a ajuns sa fie cel mai popular stil de muzică experimentală al secolului XX. O să rămâneţi uimiţi de faptul că, până şi The Beatles au o piesă considerată minimalistă! Temele muzicale ale multor filme sunt muzică minimalistă.
Care e însă vina calculatorului? El a evoluat doar cu o viteză demnă de o epidemie virală. Creşterea vitezei procesoarelor, mărirea capacităţii de stocare, creşterea calităţii conversiei analogic – digitale au făcut să se ajungă la posibilitatea producerii unui album muzical pe un laptop! Tot mai multă lume are posibilitatea acum să facă muzică! Nu toţi reuşesc! Aşa că, noi cu cine ne certăm?
A face muzică pe calculator înseamnă nimic altceva decât să foloseşti dezoltarea actuală a tehnologiei şi să nu cheltuieşti bani foarte, foarte mulţi în studiouri extrem de scumpe, pentru a-ţi putea produce ideile muzicale. Bune sau rele, aşa cum sunt ele!
Nu e chiar aşa de simplu să faci muzică pe calculator. Ai sunete, ai tot ce-ţi trebuie! Mai rămâne să le pui laolaltă, să cânte împreună!
Muzica interpretată pe viu se înregistrează tot în programe de calculator, unde se procesează, se mixează şi apoi se trimite către public!
Acuzaţia că „face muzica pe calculator” este de cele mai multe ori o frustrare generată de lipsa de talent sau de strălucire. Ştiu o mulţime de grupuri care cântă live de ani de zile, „muzică adevărată” după cum spun ei, şi care nu transmit nimic, pentru că nu au har! Sunt artişti care cântă perfect, nu falsează, dar nu-ţi transmit nimic, în vreme ce alţii, cu voci sparte, şoptite, disonante, crează isterie în mase! Tot calculatorul e de vină?
Câteva sute de hituri mondiale sunt făcute exclusiv pe calculator! Chiar dacă instrumentele sunt înregistrate pe viu, tot în computer sunt stocate şi procesate!
Calculatorul nu poate face o voce mai frumoasă decăt e. Poate să adauge prin efecte de procesare, elemente care să o facă mai spectaculoasă, dar dacă tu eşti disonant, nu te va face Pavarotti!
Poate să corecteze mici imperfecţiuni în intonaţie, pentru că vocea nu e un instrument temperat şi atunci e dependentă de o serie întreagă de factori perturbatori exteriori, dar dacă falsezi grav, nu se poate face nimic care să nu se observe, precum o peticire neinspirată a unui tur de pantalon uzat cu o bucată din acelaşi material nou-nouţ!
Muzică e multă, nu te obligă nimeni să o asculţi sau s-o iubeşti pe toată! Într-o societate computerizată, în care oamenii vor avea în curând chip-uri interne care vor putea fi folosite ca şi telefon, fax sau GPS, sunt tot mai mulţi aceia care nu mai au nevoie pentru a-şi exonera stress-ul de cuvinte sau de melodii! Le ajunge ritmul! Cât mai rapid şi cât mai tare! Şi din când în când o sirenă care să-i atenţioneze că se va schimba ceva! Nu repede, ci peste alte câteva sute de cicluri de tobe repetate la nesfârşit. Ţipetele celor din sală, ca răspuns la semnalele fluierate, nu fac altceva decât să confirme că sunt încă vii şi încă mai reacţionează la ceva!
Oamenilor le trebuie tot mai puţin pentru a uita de sine! De aici şi techno minimalul!
Nu ştiu Mişule dacă ai putea să faci minimal! Pentru a face orice trebuie să ştii în primul rând la ce e util. Adică, trebuie să ştii de ce le place, ori dacă ţie nu-ţi place!?
Ascult de multe ori, prin forţa împrejurărilor, muzică techno minimală şi mă imaginez în faţa calculatorului în încercarea de a crea o capodoperă a genului. Am terminat o buclă ritmică şi îmi zic: „Acum trebuie să o repet!” şi acesta e momentul în care pierd firul! Pentru că aş repeta-o cu bun simţ, ori tocmai aici e şmecheria! Fără bun simţ! Fără număr! Repetiţii fără număr! Iată de ce nu aş putea face muzică minimală!
Dar pentru asta nu e de vină calculatorul!
Ce vină are el că de cele mai multe ori ascultăm muzică minimală pentru că aşa e „Protocolul”!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Whew! La un pas am fost să fac o prezentare istorico-tehnică exhaustivă a minimalismului!