Gabi Cotabiţă

Cred că m-am întins suficient. Şase postări pe aceeaşi temă, mai ales pentru mine căruia îi este teamă de ridicol şi, în acelaşi timp, se plictiseşte de rutină, sunt prea multe! Dar, indiferent dacă acum mă bântuie alte întrebări, care sunt legate inevitabil de actualitate, aş vrea să închei ce-am început, chiar dacă e cu ceva întârziere.
Pe 9 octombrie la orele 14 m-am îmbarcat pe Queen Mary 2.
A fost o dimineaţă foarte urâtă în New York. Burniţă, ultimile pregătiri. Nu am plecat departe de hotel şi nu m-am dus în Times Square, nu ştiu dacă aş fi rezistat reproşurilor pe care mi le-aş fi făcut pentru „superficialitatea” vizitei în New York. Nu m-am întâlnit cu mulţi dintre prietenii dragi şi nu am reuşit să fac multe din ceea ce îmi propusesem. Data viitoare! Sper să fie cât mai curând!
Ne-am încărcat cu toate bagajele (foarte multe!) într-un taxi! Nu o să vă vină să credeţi, dar au intrat toate într-o singură maşină: Lincoln Towncar. Am ajuns la chei. Culmea e că vaporul nu mi s-a părut aşa de mare. De vină e, evident, sistemul de referinţă. În New York e greu să-ţi pară ceva mare!
Am urcat pe vapor şi am pătruns într-o altă lume! Un lux de nedescris şi o sumedenie de oameni care făceau parte din staff, care ne urau: Welcome! Am crezut că sunt paranoic, dar senzaţia pe care mi-au dat-o a fost aceea că ne bombăneau şi ne comentau pe la spate: „uite-i şi pe ăştia!, etc, etc”. Nu vorbesc de mine şi de prietenul meu, ci de toţi cei care se urcau. Motivaţia am aflat-o foarte repede. Echipajul era de 6 luni pe vas. Erau ultimile două săptămâni şi le ajunsese până peste cap. Firesc pe undeva, dar inacceptabil din punct de vedere al eticii serviciilor pe cel mai de lux vapor din lume.
Plecarea a fost spectaculoasă! Cu formaţia Vibez cântând pe puntea a 7-a de la pupa, cu New York-ul care se vedea rămânând în spate, cu navele de patrulă ale pazei de coastă americane cu armele la vedere care bâzâiau în jurul nostru, cu trecerea pe sub podul Verazzano şi senzaţia că o să-l „hârşâim” cu „turla” navei, cu apusul pe ocean pe care l-am văzut în premieră. Wow! Pozele nu vor fi suficiente, credeţi-mă!
Şi apoi am început să descopăr monstrul! Pentru că e un monstru! Imaginaţi-vă, dacă puteţi un bloc de 15 etaje care pluteşte pe ocean. Şi după ce că e atât de înalt, mai are şi peste jumătate de kilometru lungime! Lobby ultraelegant, magazine la bord Chopard, Hermes, Stern, cazino, Britannia – un restaurant pe două niveluri care are atmosfera Titanicului, Queen’s Room unde se dansa în fiecare seară pe muzica unei orchestre de aveai senzaţia că eşti în musicalurile americane ale anilor 40, G32 clubul de noapte în care cântau jamaicanii muzică de dans modernă! Sună bine?
Dacă mai adăugăm, o punte întreagă unde se găseau la liber toate mâncărurile din lume, “pajişti” de prăjituri de toate felurile, fructe din toate continentele, piscine acoperite si în aer liber, Jacuzzi cu apă caldă, salon de spa, gym, bibliotecă, librărie, sală de spectacole 800 de locuri, cinematograf de 500 de locuri şi planetarium în acelaşi timp, baruri de tot tipul, cursuri de dans, de bridge, de calculatoare, va suna şi mai bine! Pun pariu că toate fetele au început deja să ofteze de nostalgia momentelor romantice pe care le-am stârnit în imaginaţia lor!! Hai să vă spun acum şi ceea ce nu prea e aşa de roz!
În primul rând, deşi eu mă consider un bărbat matur, dar în niciun caz un adolescent, eram printre cei mai tineri, care oricum nu eram mulţi, de la bord în calitate de pasageri. Sigur, staff-ul era în marea lui majoritate tânăr, dar cred că era mai interesant pentru publicul feminin! Aşa că, de multe ori am avut senzaţia că mă aflu pe vaporul greşit, cel al ultimului drum!
Vremea bună s-a terminat dupa două zile pentru că înaintam spre nord şi nu s-a prea mai putut ieşi pe punte din cauza vântului, aşa că, dacă suferi de claustrofobie, holurile lungi, interminabile, de pe QM2 nu sunt locul de promenadă ideal. Internetul e scump, 45 cenţi/min şi mi-am mai şi stricat calculatorul. Am fost la spectacole. Sala e superbă. Spectacolele au fost însă aşa de proaste, încât nu-mi venea să cred. Primul concert a fost cum a mai fost, Jeri Sagger, fostă performer pe Broadway, pe care, culmea, am vazut-o în 2000 în primul meu spectacol văzut în New York, The Swing, a cântat bine, orchestra însă era deja pe uscat, debarcase! Filme de Hallmark, un şef al entertainment-ului care era toată ziua la tv pe canalul special al vaporului şi nici el nu putea mima buna dispoziţie cum se cuvine şi la sfârşit un “musical” Viva Italia care mi-a adus aminte de cele mai nereuşite spectacole de revistă de pe vremuri din România! Nu avea pic de muzică italienească, vorbeau despre Italia prin prisma lui Shakespeare şi pe muzica celui mai neinspirat compozitor pe care l-au avut vreodată englezii!
La Britannia nu am putut mânca, pentru că, deşi aveam loc rezervat, eram programat să mănânc la ora 18! Nu aveam bilet de 20000 $, dar nici nu pot să mă îmbrac elegant dacă mă pui să mănânc sportiv!
Asta cu îmbrăcatul elegant a devenit o problemă, deşi iniţial eram încântat de idee! Oamenii aceştia s-au urcat la bord cu toate cuferele, just in case! Ei nu trebuiau să ia după aceea vreun avion unde ai doar 20 kg de bagaje permise şi nu veneau după o aventură americană minunată cu toate cumpărăturile aferente! Foarte frustrant! Am aflat de unde a venit obiceiul cu îmbrăcatul ultra elegant!
La 1878 în cartea sa “Note de pe ocean pentru doamne” Kate LeDoux, introducea idea că doamnele ar trebui să fie îmbrăcate frumos pentru că, în situaţia nefericită în care un val le-ar lua de pe bord, cel ce le va găsi cadavrul să fie impresionat de cât bine sunt îmbrăcate!!!!!! După care îmbrăcatul elegant a devenit la modă pe cursele înspre America, pentru că doamnele încercau să poarte cel puţin o dată hainele cumpărate la Paris, ca să fenteze vama americană!!!!
Aşa că 4 seri din 6 cod formal! Şi care credeţi că era distracţia? Se făceau poze pe scările din main lobby, cu un desen al scărilor din lobby în spate(!!!!) la florile din lobby. Serile dansante din Queen’s Room arătau ca scena finală din “Ultimul tango la Paris”, iar în Night Club nu dansa nimeni! Inevitabil ajungeai la casino! Până şi eu am jucat acolo de plictiseală! NU am jucat în Vegas pentru a juca pe QM 2! Am pierdut, evident!
Nu are rost s-o mai lungesc! Am ajuns în Southampton cu o mare uşurare în suflet. M-am urcat în trenul de Londra, curat, civilizat, în care am fostul amuzamentul colegilor de transport, pentru că am folosit toaleta şi nu am ştiut că trebuie să o securizez când am închis-o pe dinăuntru, motiv pentru care uşa automată se deschidea din când în când în timp ce efectuam actul atăt de intim şi de plăcut al micţiunii. Am ieşit de acolo în aplauzele mulţimii, semn că prestaţia fusese la înălţimea aşteptărilor!
Am prins o vreme splendidă în Londra. Nu atât de caldă încât să justifice ţinutele în maiou şi fără ciorapi ale tinerelor, dar, oricum ar fi, Londra este oraşul în care îmi place cel mai mult cum se îmbracă lumea! Vitrinele pe Regent Street şi Oxford Street sunt splendide şi am o veste tristă! Londra şi-a revenit din criză! E iarăşi cel mai scump oraş!
Nu am cum să vă spun tot ce am simţit. Am încercat să vă subliniez ceea ce mi-a mai venit în minte. Acum sunt în Bucureşti şi am intrat în normal. Un normal pe care mi-l asum şi pe care nu-l acuz, aşa cum e el. Pentru că am înţeles, că nu am dreptul să mă lamentez, eu fac parte dintre aceia care trebuie să schimbe normalul românesc şi să-l aducă tot mai aproape de normalul societăţilor civilizate!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
România

Am reusit sã ajung în România! Nu cã s-ar fi opus cineva, sau cã ar fi existat un moment în care sã nu fiu convins cã mã voi întoarce. Asta e deocamdatã.
As putea sã mã refugiez în vreo temã actualã, dar nu! Prefer sã termin jurnalul de cãlãtorie.

Am ajuns la New York într-o zi splendidã de octombrie. Putea fi oricum , pentru cã, dintre tot ce am vãzut pânã acum pe planeta asta, New York-ul e orasul meu favorit. L-am vãzut iarna, primavera, vara si acum si toamna. Nu voi devein romantic spre bucuria unmoral, respective tristetea altora, dar vã pot spune cã, Central Park, ca orice parc de altfel, toamna adunã toate culorile pãmântului în frunzele sale si isi aduce contributia lui de frumusete la un oras care nu doarme. Sunt multi cei cãrora nu le place, eu fac parte din categoria celor cãrora le place. Asa cum este ele! Cosmopolit, eclectic, plin de contraste, uneori murdar, dar in permanentã viu, în continuã schimbare. Un oras în care se poate întâmpla orice, în orice minut! Orice este posibil!

Ah! Si sã nu uit! E un oras în care, femeie fiind, e foarte greu sã rezisti tentatiilor comeciale! Ce produse se gãsesc si, mai ales, la ce preturi, e greu de imaginat dacã nu ai avut ocazia sã treci mãcar odatã pe strãzile metropolei. Fetelor, e pericol mare! Pânã si eu mã îmbolnãvesc de “shopping fever”. I-am spus lui Misu cã, pentru el, e bine cã nu a ajuns încã acolo. Risca sã-si cheltuiascã tot ce a câstigat în ultima vreme pe cumpãrãturi pe care apoi nu avea cum sã le aducã în tarã decât dacã le punea la cargo.
Nu am fost nici eu departe de asta, dar nu aici vroiam sã ajung, Precum vã spuneam, e ceva firesc în New York.

Prima searã a debutat fulminant cu o invitatie la Martin E. Segal Theatre Center din cadrul CUNY – City University of New York, unde avea loc o întâlnire dintre Andrei Serban si Academia Itinerantã, proiect ce a debutat încã din 2007 si a ajuns acum la a 3-a editie si public. Surpriza cea mai mare au avut-o însã actorii români prezenti, care nu intelegeau ce cãutam eu acolo. A fost interesant, am intrat putin în culisele unui workshop, am descoperit unele tehnici de pregãtire de spectacol si, mai ales am cunoscut multa lume. Pe lângã Andrei Serban, de la care am primit si una din cãrtile lansate în acea searã My Journeys – Opera & Theater, l-am cunoscut pe Frank Hentschker, director executive, mare admirator al lui Serban si pe unul dintre directorii de la American Theater Magazine. Acesta din urmã era la curent cu tot ce se întâmplã, teatral vorbind, în România! Nu am sã vã dau detalii de la discutii, dar a fost o searã minunatã, cu Anda Onesa, Marius Manole si Cosmin Chivu, cel ce mi-a înlesnit aceastã oportunitate!
Oricât de obosit eram, tot cu o plimbare prin Times Square mi-am încheiat ziua. E un medicament ce nu poate fi înlocuit de nimic altceva în New York.

Zilele în acest oras trec repede si într-o vitezã care de multe ori excede capacitatea noastrã de întelegere.
La lumina zilei am început si eu sã descopãr schimbãrile petrecute în anul scurs de la ultima vizitã aici. Pe Canal Street era liniste! Nu mai era aglomeratia de odinioarã, nu se mai gãseau fake-urile de odinioarã…sa fi fost de vinã criza sau doar simplul fapt cã la colturile strãzilor era câte o masinã de politie? Rata ( e vorba de animal si nu de rata de schimb! Nu am toate diacriticele instalate pe calc ãsta!) la chinezi a fost bunã asa cum e întotdeauna, dar sigur lipsea ceva. Am pornit-o pe jos pe 6th avenue, multe magazine goale si închise. Criza, bat-o vina!

Desi Marius Manole cu o searã înainte ne spusese cã a plans la Billy Elliot, musicalul lui Elton John, am hotãrat cã vreau altceva si m-am îndreptat spre Rock of Ages noul musical de pe Broadway. Fãcut probabil ca un rãspuns la succesul “We Will Rock You” pe muzica Queen din Londra are ca baza de pornire o poveste simplã de “boy meets girl” într-un Los Angeles în plinã glorie a Rock-ului din anii ’80 si folosind cântecele celebre Journey, Whitesnake, Bon Jovi chiar si Europe, nu m-a convins. Americanii nu au reusit amestecul genurilor! Desi în rolul principal era Constantine Maroulis finalist la American Idol, cu pãrul lung si cret, cu voce bunã, dar fãrã strãlucire si care era mult mai aproape ca atitudine de tenorul de belcanto, decat de David Coverdale, desi Amy Spanger a cantat foarte bine, show-ul nu se remarcã decat prin vulgaritate gesticã, uneori de-a dreptul exageratã si o punere în paginã nereusitã. S-ar putea sã fie si urmarea vizionãrii prea multor produse din Vegas, dar la spectacolele de acrest gen nu se pune errata. Lumea bucuroasã, sala plinã.

Pe stradã, 44th west street, la iesirea de la musical m-am izbit de o multime teribilã la iesirea de la Hamlet cu Jude Law. Mare success pe Broadway. Nu se gãseau bilete. Dupã aceea am aflat cã îl asteptau pe Law, care în fiecare searã dupã spectacol iese si vorbeste cu fanii! Interesant, nu?!

A doua zi plimbare! Am descoperit cu tristete ca din mandria Times Square-ului, magazinul Virgin, nu mai rãmãsese decat firma, muzica se cumpãrã acum de pe internet. Analistii spun cã în max 5 ani CD-ul va fi doar un obiect de colectie cum e vinilul sau caseta audio acum! Times they are a’changing!

Seara am fost invitat de prietenul Camil Petrescu, fiului scriitorului omonim, la un spectacol Off-Broadway, pe care unul dintre voi, în comentariile la jurnalele anterioare, îmi recomandase ca nu cumva sã mã duc sã-l vãd în Vegas: The Blue Man Group!
A fost cel mai senzational spectacol pe care l-am vãzut de multã vreme! Mi-a satisfãcut pofta de satirã, inteligenta, simtul umorului, asteptarea de la ritmul unui spectacol. That’s ENTERTAINMENT ! Cel putin pe gustul meu!
Am iesit într-o stare euforicã în Astor Place, cel mai lung show din istoria New York-ului 18 ani de existentã, cel mai greu de descris si alãturi, pe 11th Street, numai ce se încheiase un concert cu Manic Street Preachers! Acesta e New York-ul! Nu poti fi din pãcate peste tot! Urma îmbarcarea. Vacanta aproape se termina.

VSDNVV
Gabriel Cotabitã

Din motive tehnice independente de vointa mea (s-a stricat laptop-ul!! ) nu am cum s ava scriu de pe vapor. Am sa pun pe blog cele doua posturi lipsa din jurnal, atunci cand voi ajunge in Bucuresti. Atunci pot incarca si poze!
VSDNVV

Gabriel Cotabita

Acest post e trimis din largul oceanului Atlantic! Asta pentru a-i demonstra lui Mişu că se poate!
Dar despre Queen Mary 2 şi traversare la timpul potrivit! Rămăsesem la la Nashville şi la autostrada muzicii. A fost un drum relativ scurt pentru cât am mers îm zilele precedente.L-am parcurs noaptea aşa că, dis-de-dimineaţă eram în oraşul muzicii country. Am avut şansa să mă întâlnesc cu unul din oamenii foarte importanţi în tot ceea ce înseamnă entertainment şi el a fost cel ce mi-a facilitat o vizită la Country Music Hall Of Fame şi o seară la Bluebird Cafe.
Am intrat în clădirea care arată ca un Cadillac din anii `50, cu o oră înainte de închidere. Când am ajuns acolo: surpriză! În holul clădirii se pregătea o nuntă! Când am văzut mireasa afară, împreună cu domnişoarele de onoare, am crezut că e vreo modă, ca la noi cu Arcul de triumf! Nu era! Pur şi simplu în lobby-ul Country Music Hall of Fame se pregătea o petrecere cu mese, cu orchestră veritabilă.
În rest, acolo era toată istoria muzicii western americane, aşa cum e ea. Cu pălăriile de cowboy, cu cămăşile cu model, cu cizmele specifice. Nu ştiu dacă vă place genul. Eu nu mă prea omor, mai ales că după părerea mea la ora asta în zonă s-a cam ajuns la situaţia din fado-ul portughez. Sunt câteva dezvoltări armonice de bază şi multe variante de text. După întâmplările fiecăruia. Aş putea să intru în şi mai multe detalii, pentru că am făcut parte din grupul artistic din 1994 care s-a întâlnit cu songwriters din Nashville NSAI într-un workshop la Sinaia, dar nu vreau să devin prea specific. Însă, indiferent de preferinţe, ei rămân mari profesionişti.
Concluzia ar fi una singură: muzica country pare ca şi cum ar fi păstrată la congelator. Vinde aceluiaşi segment de populaţie americană tradiţionalistă careia îi place rodeo si baseball-ul. Sunt mulţi(tot drumul au existat staţii care transmiteau exclusiv acest gen muzical.), e muzica lor populară, nu ştiu care ar fi echivalentul manelei, dar mă gândesc că Bon Jovi e echivalentul muzicii etno şi mă tăvălesc pe jos de râs! Noi avem „Româncuţe”, ei nu cred că au Americanas.
Seara am ajuns la Bluebird Cafe, loc celebru de întâlnire al country-songwriters, câte 4 pe spectacol. Pe rând îşi cântă propriile creaţii, mai mult sau mai puţin cunoscute. Show-ul e pigmentat cu dialoguri pline de umor, uneori chiar de calitate şi cu poveştile cântecelor, în tipm ce-şi predau ştafeta unul altuia. Mi-a făcut o seară minunată. Unul dintre cei prezenţi, Rand Bishop, a fost una dintre cele mai plăcute surprize. Cu multă sensibilitate, sofisticat, cu umor fin şi cu texte splendide. Căutaţi-l pe net, veţi vedea că nu glumesc!
Pe scurt, dacă Hollywood-ul nu reîncepe să facă filme cu cowboy în care să se cânte muzică country, nu mai văd cum ar mai putea să apară ceva major din gen pe plan mondial!
A doua zi am plecat spre New York prin Virginia şi, când am deschis radioul am auzit Creedence Clearwater Revival cu Have You Ever Seen The Rain :
„I went down Virginia, seeking shelter from the storm”… şi am înţeles!
Cu două zile înainte prinsesem The Eagles cu Take It Easy. Eram în Arizona şi ei cântau „I was sitting on a corner in Winslow, Arizona, such a fine sight to see!” şi eu trecusem pe lângă Winslow! Retrăiam traseul cântecelor!
Nu vă pot transmite sentimentul exact! Poate mă veţi categorisi în fel şi chip, dar pentru mine au fost „coincidenţe” care m-au impresionat teribil! Ştiu ca rimează cu „penibil”, dar şi cu „sensibil”. Alegeţi-o pe cea pe care o doriţi!
M-am oprit în noapte undeva în Pennsylvania, la Harrisburg. Singura calitate a locului a fost aceea că era cea mai răsărită localitate din apropierea New York-ului. De aici puteam ajunge a doua zi la o oră bună în City, fără rush-hour.
Nici nu îmi vine să cred că am străbătut atâta drum! Cu totul au fost aproape3000 de mile 4800 de km.
Marţi seara eram pe Strip în Vegas, iar sâmbătă la Nashvile în Bluebird Cafe. Pe drum la un moment dat m-am oprit pentru prânz la un restaurant italienesc undeva pe autostradă, unde am mâncat senzaţional. Ospătăriţa m-a întrebat de unde sunt, etc, întrebări de gen, pentru a obţine „tip”-ul atât de important în societatea americană. Când a auzit şi de unde sunt şi de unde veneam, zâmbetul profesional a dispărut şi a făcut loc admiraţiei sincere!
„Nu mai ai un loc liber?” m-a întrebat. Nu am apucat să răspund, pierdusem startul replicii, pentru că şi întrebarea venise cu totul şi cu totul neaşteptat, mai ales în America.
„Pentru că, de când mă ştiu (nu se ştia de mult oricum, aritmetic vorbind, nu păreau a fi mai mult de 25 de ani), nu am ieşit din locul ăsta!”
Peroraţia mea de răpuns a avut graţia filozofică a hipopotamului şi acuitatea exprimării limbii de lemn pline de îndemnuri motivatoare, dar, cred că nu exagerez când spun că peste 50% din americani nu au făcut şi nu vor face vreodată traseul pe ca l-am făcut eu! Şi au o ţară minunată! Şi ce e senzaţional, e că e locuită de americani!
Câţi dintre noi reuşim să înţelegem că cel mai important e ceea ce vedem, simţim şi cunoaştem, iar dacă reuşim să şi pricepem, putem să ne considerăm de-a dreptul fericiţi.
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S.
Următorul post vine repede şi se va referi exclusiv la New York. Vreau să ajung din urmă excursia şi până la Londra să fiţi la zi cu totul.
Am prins un apus pe ocean demn de Accuweather!