Jurnal de vacantã VI

Cred că m-am întins suficient. Şase postări pe aceeaşi temă, mai ales pentru mine căruia îi este teamă de ridicol şi, în acelaşi timp, se plictiseşte de rutină, sunt prea multe! Dar, indiferent dacă acum mă bântuie alte întrebări, care sunt legate inevitabil de actualitate, aş vrea să închei ce-am început, chiar dacă e cu ceva întârziere.
Pe 9 octombrie la orele 14 m-am îmbarcat pe Queen Mary 2.
A fost o dimineaţă foarte urâtă în New York. Burniţă, ultimile pregătiri. Nu am plecat departe de hotel şi nu m-am dus în Times Square, nu ştiu dacă aş fi rezistat reproşurilor pe care mi le-aş fi făcut pentru „superficialitatea” vizitei în New York. Nu m-am întâlnit cu mulţi dintre prietenii dragi şi nu am reuşit să fac multe din ceea ce îmi propusesem. Data viitoare! Sper să fie cât mai curând!
Ne-am încărcat cu toate bagajele (foarte multe!) într-un taxi! Nu o să vă vină să credeţi, dar au intrat toate într-o singură maşină: Lincoln Towncar. Am ajuns la chei. Culmea e că vaporul nu mi s-a părut aşa de mare. De vină e, evident, sistemul de referinţă. În New York e greu să-ţi pară ceva mare!
Am urcat pe vapor şi am pătruns într-o altă lume! Un lux de nedescris şi o sumedenie de oameni care făceau parte din staff, care ne urau: Welcome! Am crezut că sunt paranoic, dar senzaţia pe care mi-au dat-o a fost aceea că ne bombăneau şi ne comentau pe la spate: „uite-i şi pe ăştia!, etc, etc”. Nu vorbesc de mine şi de prietenul meu, ci de toţi cei care se urcau. Motivaţia am aflat-o foarte repede. Echipajul era de 6 luni pe vas. Erau ultimile două săptămâni şi le ajunsese până peste cap. Firesc pe undeva, dar inacceptabil din punct de vedere al eticii serviciilor pe cel mai de lux vapor din lume.
Plecarea a fost spectaculoasă! Cu formaţia Vibez cântând pe puntea a 7-a de la pupa, cu New York-ul care se vedea rămânând în spate, cu navele de patrulă ale pazei de coastă americane cu armele la vedere care bâzâiau în jurul nostru, cu trecerea pe sub podul Verazzano şi senzaţia că o să-l „hârşâim” cu „turla” navei, cu apusul pe ocean pe care l-am văzut în premieră. Wow! Pozele nu vor fi suficiente, credeţi-mă!
Şi apoi am început să descopăr monstrul! Pentru că e un monstru! Imaginaţi-vă, dacă puteţi un bloc de 15 etaje care pluteşte pe ocean. Şi după ce că e atât de înalt, mai are şi peste jumătate de kilometru lungime! Lobby ultraelegant, magazine la bord Chopard, Hermes, Stern, cazino, Britannia – un restaurant pe două niveluri care are atmosfera Titanicului, Queen’s Room unde se dansa în fiecare seară pe muzica unei orchestre de aveai senzaţia că eşti în musicalurile americane ale anilor 40, G32 clubul de noapte în care cântau jamaicanii muzică de dans modernă! Sună bine?
Dacă mai adăugăm, o punte întreagă unde se găseau la liber toate mâncărurile din lume, “pajişti” de prăjituri de toate felurile, fructe din toate continentele, piscine acoperite si în aer liber, Jacuzzi cu apă caldă, salon de spa, gym, bibliotecă, librărie, sală de spectacole 800 de locuri, cinematograf de 500 de locuri şi planetarium în acelaşi timp, baruri de tot tipul, cursuri de dans, de bridge, de calculatoare, va suna şi mai bine! Pun pariu că toate fetele au început deja să ofteze de nostalgia momentelor romantice pe care le-am stârnit în imaginaţia lor!! Hai să vă spun acum şi ceea ce nu prea e aşa de roz!
În primul rând, deşi eu mă consider un bărbat matur, dar în niciun caz un adolescent, eram printre cei mai tineri, care oricum nu eram mulţi, de la bord în calitate de pasageri. Sigur, staff-ul era în marea lui majoritate tânăr, dar cred că era mai interesant pentru publicul feminin! Aşa că, de multe ori am avut senzaţia că mă aflu pe vaporul greşit, cel al ultimului drum!
Vremea bună s-a terminat dupa două zile pentru că înaintam spre nord şi nu s-a prea mai putut ieşi pe punte din cauza vântului, aşa că, dacă suferi de claustrofobie, holurile lungi, interminabile, de pe QM2 nu sunt locul de promenadă ideal. Internetul e scump, 45 cenţi/min şi mi-am mai şi stricat calculatorul. Am fost la spectacole. Sala e superbă. Spectacolele au fost însă aşa de proaste, încât nu-mi venea să cred. Primul concert a fost cum a mai fost, Jeri Sagger, fostă performer pe Broadway, pe care, culmea, am vazut-o în 2000 în primul meu spectacol văzut în New York, The Swing, a cântat bine, orchestra însă era deja pe uscat, debarcase! Filme de Hallmark, un şef al entertainment-ului care era toată ziua la tv pe canalul special al vaporului şi nici el nu putea mima buna dispoziţie cum se cuvine şi la sfârşit un “musical” Viva Italia care mi-a adus aminte de cele mai nereuşite spectacole de revistă de pe vremuri din România! Nu avea pic de muzică italienească, vorbeau despre Italia prin prisma lui Shakespeare şi pe muzica celui mai neinspirat compozitor pe care l-au avut vreodată englezii!
La Britannia nu am putut mânca, pentru că, deşi aveam loc rezervat, eram programat să mănânc la ora 18! Nu aveam bilet de 20000 $, dar nici nu pot să mă îmbrac elegant dacă mă pui să mănânc sportiv!
Asta cu îmbrăcatul elegant a devenit o problemă, deşi iniţial eram încântat de idee! Oamenii aceştia s-au urcat la bord cu toate cuferele, just in case! Ei nu trebuiau să ia după aceea vreun avion unde ai doar 20 kg de bagaje permise şi nu veneau după o aventură americană minunată cu toate cumpărăturile aferente! Foarte frustrant! Am aflat de unde a venit obiceiul cu îmbrăcatul ultra elegant!
La 1878 în cartea sa “Note de pe ocean pentru doamne” Kate LeDoux, introducea idea că doamnele ar trebui să fie îmbrăcate frumos pentru că, în situaţia nefericită în care un val le-ar lua de pe bord, cel ce le va găsi cadavrul să fie impresionat de cât bine sunt îmbrăcate!!!!!! După care îmbrăcatul elegant a devenit la modă pe cursele înspre America, pentru că doamnele încercau să poarte cel puţin o dată hainele cumpărate la Paris, ca să fenteze vama americană!!!!
Aşa că 4 seri din 6 cod formal! Şi care credeţi că era distracţia? Se făceau poze pe scările din main lobby, cu un desen al scărilor din lobby în spate(!!!!) la florile din lobby. Serile dansante din Queen’s Room arătau ca scena finală din “Ultimul tango la Paris”, iar în Night Club nu dansa nimeni! Inevitabil ajungeai la casino! Până şi eu am jucat acolo de plictiseală! NU am jucat în Vegas pentru a juca pe QM 2! Am pierdut, evident!
Nu are rost s-o mai lungesc! Am ajuns în Southampton cu o mare uşurare în suflet. M-am urcat în trenul de Londra, curat, civilizat, în care am fostul amuzamentul colegilor de transport, pentru că am folosit toaleta şi nu am ştiut că trebuie să o securizez când am închis-o pe dinăuntru, motiv pentru care uşa automată se deschidea din când în când în timp ce efectuam actul atăt de intim şi de plăcut al micţiunii. Am ieşit de acolo în aplauzele mulţimii, semn că prestaţia fusese la înălţimea aşteptărilor!
Am prins o vreme splendidă în Londra. Nu atât de caldă încât să justifice ţinutele în maiou şi fără ciorapi ale tinerelor, dar, oricum ar fi, Londra este oraşul în care îmi place cel mai mult cum se îmbracă lumea! Vitrinele pe Regent Street şi Oxford Street sunt splendide şi am o veste tristă! Londra şi-a revenit din criză! E iarăşi cel mai scump oraş!
Nu am cum să vă spun tot ce am simţit. Am încercat să vă subliniez ceea ce mi-a mai venit în minte. Acum sunt în Bucureşti şi am intrat în normal. Un normal pe care mi-l asum şi pe care nu-l acuz, aşa cum e el. Pentru că am înţeles, că nu am dreptul să mă lamentez, eu fac parte dintre aceia care trebuie să schimbe normalul românesc şi să-l aducă tot mai aproape de normalul societăţilor civilizate!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
România