JURNAL DE VACANTA III

Sunteţi ceva…de nedescris! Nu poate omul să uite şi el de sine în vacanţă că repede îl atenţionaţi! Scrie-ne, scrie-ne!
A trecut ceva vreme de la postul anterior şi s-au adunat ceva întâmplări. Unele de povestit, altele de nepovestit. Că aşa e la drum se întâmplă vrute şi nevrute.
Printre comentariile voastre sunt şi câteva de la Anti Gelu, care se vede că a umblat prin Vegas ceva.
Oricum, acolo se schimbă totul într-o viteză incredibilă, în aşa fel încât după 6 luni nu mai recunoşti nimic. America cică e în criză şi pe Strip se construieşte non-stop!
Multe dintre întâmplări nu vi le voi povesti pentru că am descoperit, tot cu ajutorul vostru, că fragmente din acest jurnal, care se dorea sincer si exhaustiv, sunt folosite fără niciun fel de jenă în articole de ziar. Nu am nimic de ascuns, dar poate nu vreau sa dau declaraţii pentru niciun ziar. Eu vă consider prietenii mei şi mi se pare un act de impoliteţe să se ia o discuţie publică, dar într-un fel restrânsă şi să fie pusă pe domeniul public pe tarabe.
A propos de preţuri. America nu e locul în care să te duci în excursie cu ideea de a economisi, pentru că nu ai cum s-o faci. Lucruri de calitate, la preţuri cel mult egale dolar – euro. Cu alte cuvinte ce la noi 100 euro aici e 100 de dolari! Dar credeţi-mă, sunt fooaarte puţine acele obiecte. În cele mai dese situaţii sunt de 10 ori mai ieftine.
Nu-i judecaţi pe americani după cum îi vedeţi îmbrăcaţi pe stradă. Nu pun mare preţ pe haine. Oameni pe care, după „standardele” din România nu dai 2 bani, au capacitate de plată de câteva milioane pe loc.
Nu-i judecaţi după maşini! În Vegas, pentru 2-300 dolari pe zi poţi avea orice bolid. Şi cum în America se practică politica de „other location drop off”, conduci în Vegas un Lamborghini cu număr de California! Nimănui nu-i pasă. Altele sunt regulile.
Vă pun câteva poze din Vegas din timpul zilei.
Am plecat puţin trist din Las Vegas. Ajunsesem la jumătatea vacanţei şi următoarele zile le-am făcut pe drum.
În prima zi am văzut Hoover Dam şi Grand Canyon Arizona. Cum spune Gelu, „amândouă mari” dar nu numai atât! Există din punctul meu de vedere o legătură evidentă, deşi unul e creaţia omului şi celălalt o minunăţie a naturii, (care nu face decât să demonstreze pentru a nu ştiu câta oară: Sic transit gloria mundi). Legătura e aceea că poporul american a ştiut şi ştie să construiască totul corespunzător grandorii ţării în care trăieşte! Într-o ţară în care natura a fost şi este semeaţă nu poţi fi meschin. De aceea spaţiile sunt mari, generoase, construcţiile sunt mari, etc. Ceea ce te înconjoară se reflectă în tine şi în modul tău de a te gândi şi a fi.
Am trecut prin Arizona, New Mexico, Texas, Arkansas, Tennessee, autostrăzile par la fel, dar legile sunt diferite de la stat la stat şi e bine să nu le calci! După cum scrie în Texas : „nu-ţi poţi permite să te urci beat la volan!” Legi dure, nenegociabile, dar probabil că altfel nu ar funcţiona.
I-40 este autostrada ce a înlocuit faimoasa Route 66. Construcţia aceasta a creat o tragedie în mintea americanului doritor de tradiţie. În Williams, „poarta spre Grand Canyon” a fost tristeţe fără margini! Dar s-a rezolvat! Pe toate pancartele de semnalizare spre localităţile învecinate cu vechea autostradă este scris „historical Route 66”. Din Kingman Arizona şi până în Oklahoma City eşti pe route 66, the Mother Road. Apoi drumul urcă spre Chicago.
„If you ever plan to motor west
Travel my way, the highway that’s the best.
Get your kicks on Route 66!”
Spunea Bobby Troup.
Ce mi s-a părut …nici măcar nu ştiu cum să-i zic! În Oklahoma din dorinţa de a se identifica cu ceva cât de cât cunoscut, in Elk City, de care probabil la fel ca şi mine nu aţi auzit, scria mare:
“Oraşul în care s-a născut Susan Powell – Miss America 1981!!!!!”
Cum ar fi la noi…nu ştiu…ştiţi cum se numeşte Miss România şi, mai ales, unde s-a născut?
Brăila ştiu unde e, dar parcă nu era vorba de Miss!
Am fost la Graceland, acolo era Elvis. Chiar dacă nu ai fost cuprins de perioadă , când intri simţi de ce era regele.
Kitsch-ul e la el acasă pentru că, să nu uităm suntem în Memphis, dar ca senzaţii nu e nicio diferenţă între ceea ce simţi atunci când intri în anumite castele din Europa. Diferenţa ar fi că Elvis e relativ contemporan şi nu a omorât pe nimeni decât, indirect, pe sine însuşi!
Dar când intri în sala de trofee şi vezi că nu sunt arme, ci un şir aproape nesfârşit de discuri de aur şi platină, iar colecţia de maşini nişte bijuterii la fel de scumpe ca armurile de pe vremuri, îţi dai seama de ce a fost numit „The KING” . Singuratic şi misterios, am avut în permanenţă senzaţia că poate coborî dintr-un moment într-altul din dormitoarele aflate la etaj, înzorzonat, aşa cum apărea în faţa invitaţilor, gata să ne invite să-i ascultăm ultima sa înregistrare!
Am plecat spre Nashiville, pe ceea ce se numeşte „Autostrada muzicii”.
Cred că sunt pe calea cea bună!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă