Arhiva pentru noiembrie, 2009

Hai că sunt incorijibil! Nu puteam oameni buni să mă comport ca atunci când am fost plecat din România? Adică să refuz să mă uit la televizor! Să nu mă las furat de minciunile care ne sunt fluturate pe sub nas de dimineaţă şi până seara! Să nu mă uit la personajele care se dau peste cap să ne convingă că tot ceea ce vedem e doar o iluzie! În timp ce noi asistăm la încercările disperate ale unora de a ne dovedi că văzul nu mai e un simţ pe care să punem bază şi ne jignesc inteligenţa cu mistificări ale evidenţelor, viaţa trece pe lângă noi. De o lună de zile România pare o ţară care respiră exclusiv prin „porii” candidaţilor la preşedinţie şi nu mai are timp de problemele individuale! Ei bine, nu e chiar aşa!
În tot acest marasm oamenii suferă, se bucură, au întrebări la care nu primesc răspuns, teoretic nu se însoară pentru că e post, (plus că Arcul de Triumf e ocupat cu pregătirile pentru ziua naţională şi ar fi aglomeraţie acolo!). Dar alegerile trec şi problemele rămân.
Astăzi am să vă povestesc despre problemele mai multor prietene de-ale mele. Asta pentru că am foarte multe prietene. Femei al căror confesor sunt. Femei din foarte multe medii şi din toate segmentele de vârstă. Segmentul la care mă voi referi este acela al celor pe care le numesc eu „amazoanele secolului XXI”!
Bineînţeles că nu mai ucid bărbaţi şi nu se împerechează doar o dată pe an pentru procreare şi cu dorinţa expresă de a naşte doar fete. E doar o figură de stil personală. Este vorba de cele din generaţia 30-45 ani, care au o carieră, sunt pe picioarele lor, realizate, după cum se spune acum, dar care suferă de neîmpliniri pe latura sentimentală.
Jinduiesc după relaţia perfectă? Nu! Îl aşteaptă pe Făt-Frumos? Nu! Hai să spunem că-şi caută jumătatea, bărbatul potrivit pentru ele! Cel cu care să-şi întemeieze o familie, eventual să facă un copil.
Toate au experienţe de viaţă nefericite, cu dezamăgiri sentimentale după relaţii de lungă durată, chiar cu divorţuri la activ.
Oare faimoasa mişcare de „eliberare” a femeilor să fi dus la alienare? Să fie ăsta preţul pe care trebuie să-l plătească pentru faptul că sunt femei de succes în plan profesional şi material?
Prima întâlnire conştientă cu acest gen de femeie l-am avut la sfârşitul anilor 90. Era o femeie extrem de bine văzută într-o agenţie multinaţională. Arăta splendid fără îmbunătăţiri, iar din punct de vedere material nu avea lipsuri. Era căsătorită cu bărbatul pe care şi-l dorise! Care era aşa cum şi-l dorise: frumos( ex manechin internaţional, în cazul ei), care să nu o bată la cap, realizat financiar, care nu să nu o întrebe unde e şi ce face, care să o înconjoare cu căldură… Aşa era! Şi, cu toate acestea, era nefericită! Avea o relaţie inertă, după spusele ei! Nu avea ce să-i reproşeze, dar nu mai suporta relaţia! A plecat în străinătate cu munca şi relaţia şi-a menţinut-o prin absenţă!
Nu vreau să vă spun toate poveştile. Sar la ultima istorie auzită. O altă femeie pe picioarele ei, frumoasă, realizată, dar fără relaţii care să depăşească 3-4 luni. Şi nu pentru că s-ar plictisi, ci pentru că acesta e ciclul ei de confirmare a unei relaţii inutile (asta e o terminologie pe care am inventat-o ad-hoc). Şi care nu înţelege ce i se întâmplă, cu toată înţelepciunea la care a ajuns, nu ştie ce să mai caute, toate tipologiile pe care şi le-a dorit, le-a găsit şi s-au dovedit că nu erau ce îşi dorea de fapt. Nu au trecut de ciclul de confirmare.
Am răspunsurile mele pentru aceste cazuri, dar nu vreu să credeţi că sună a generalizare. Nu am un panaceu universal.
Amândouă cazurile sunt dovada faptului că femeile de succes, pentru că despre ele este vorba, amazoanele secolului, ajung să-şi negocieze relaţiile la fel cum negociază cu clienţii, în diverşi parametri. Ori în cadrul relaţiilor reale, sintagmele atât de uzitate bărbat ideal şi femeie ideală sunt numai vorbe de clacă valabile doar pentru revistele de bârfe. Ajungem la basme şi acesta e un subiect despre care vreau să discut de foarte multă vreme.
În cazul lor ştiinţa în ale vieţii se materializează prin sintagme de genul „eu ştiu ce-mi trebuie!” Dar dacă tragi linie şi aduni, dă cu nemulţumire, insatifacţie, adică eşec! De unde şi concluzia, sau mai bine zis întrebarea firească: oare amazoanle contemporane ştiu ce-şi doresc? Sau e doar o reminiscenţă a educaţiei primite în copilărie: familie, copii, „rândul lumii”, educaţie pe care nu au respectat-o chiar prin simplul fapt că au devenit femei de succes?
Care e tipologia bărbatului/femeii pe care vi-l/o doriţi alături? Sunteţi convinse că ştiţi ce vreţi? Vă dau doar un sfat! Gândiţi-vă bine înainte de a scrie! Alcătuiţi-vă mai întâi o legătură dreaptă, conştientă între raţiune, inimă, stomac şi sex şi asumaţi-v-o!
Vreau părerile voastre, dar mai ales, cazurile voastre şi aş vrea să le discutăm împreună. Am avut aici parte până acum de adevărate seminarii între cei care au comentat, aşa că, cred că e cazul să deschidem un fir de forum pe o temă de care, dacă nu v-aţi lovit încă, nu veţi scăpa probabil.
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Mă predau! Nu am cum să evit! Tăcerea mea a fost cauzată de faptul că nu-mi doresc să fac din acest spaţiu virtual doar un loc în care să povestesc despre stările mele intermediare cotidiene la care mă supune existenţa, aşa cum de fapt vă supune şi pe voi. Vreau să vă împărtăşesc din căutările mele, din evenimentele care duc la apariţia unor idei care au un caracter poate mai special. Care mi-au trezit interesul şi, recunosc, nu sunt chiar amuzante. Comentariile mele pot fi cinice, sarcastice, naive uneori, dar sper să nu fie facile
Am vrut să mă refer la tot ce reprezintă relaţii interumane, pentru că eu cred cu străşnicie că am început să nu mai ştim să comunicăm şi că nu mai avem răbdare unul cu celălalt. Nu am vrut să mă leg de personajele la modă şi cu atât mai puţin de politică. Dar în săptămâna care s-a scurs mi-am dat seama că, orice temă aş fi ales, oricât de amuzantă sau profundă, nu ar fi putut „trece” prin zgomotul gâlcevii politice în care trăim!
Ca de fiecare dată, încerc să vă spun de la început, premizele discuţiei. Nu am fost vreodată membrul vreunui partid politic! Pentru comunişti am fost un element indezirabil, purtam părul lung, cântam muzică străină, jucam bridge ş.a.m.d., iar toate invitaţiile post revoluţionare le-am refuzat. De ce? Pentru simplul motiv că în 1996 am realizat că sunt mult prea naiv pentru politica românească şi mult prea cinstit. Probabil că aş fi jucat cu succes rolul acarului Păun, susţinând idei generoase, timp în care alţii şi-ar fi văzut liniştiţi de afacerile lor oneroase, pentru care, (nu, sigur că da!) trebuia să plăteasă cineva!
Între timp, am deschis ochii şi urechile, am mai citit şi eu câte o carte (în niciun caz Levantul!), am mai cunoscut ceva lume şi, zic eu, nu mai sunt aşa de uşor de dus cu preşul.
Nu am mai luat partea nimănui din acel an, chiar dacă în vânătoarea de vrăjitoarea pe care am trăit-o imediat după alegerile 2004, mi s-au atribuit tot felul de partizanate. Tot ceea ce am mai spus şi atunci şi voi spune tot timpul sunt părerile mele legate strict de percepţia mea umană faţă de politicienii în cauză.
Cunosc personal mulţi dintre politicienii actuali, pe unii mai bine, pe alţii mai puţin bine, pe mulţi i-am urmărit cu atenţie, încercând să descifrez algoritmele după care funcţionează, deşi la unii şi regula de 3 simplă este matematică superioară pentru gândirea lor!
Îi cunosc şi pe cei din generaţia „nouă”, unii sunt arivişti, făţarnici şi mai alunecoşi decât activiştii de pe vremuri ai PCR. Dinu Păturică ar trebui să ia lecţii de parvenitism de la mulţi dintre tinerii traseişti ai politicii româneşti actuale şi nu sunt convins că nu ar avea momente în care s-ar ruşina! Sau mai ştii? Poate e încă naivitatea mea care vorbeşte!
Ceea ce m-a făcut să scriu azi este faptul că nu mai vreau să văd „nehotărâţi”! Că ne convine sau nu, clasa politică este oglinda societăţii actuale. Aşa cum e ea! Cu vedetele ei din silicon şi alte înlocuitoare. Riscăm ca cei 20 de ani pe care ni i-a prevestit Brucan să devină o scurtă etapă dintr-o agonie din care nici nepoţii noştri nu vor putea ieşi.
Nu e cazul să staţi şi să vă lamentaţi mioritic: „nu am pe cine să aleg”, „şi ăsta va fi la fel cu celălalt” sau „dar ce are dragă, că e simpatic?”. Deşi vă sfătuiesc contrariul, exact asta îşi doresc şi politicienii: să credeţi că următorul nu are cum să fie mai bun decât precedentul şi, în consecinţă, să staţi acasă!
Politicienii care sunt pe scenă sunt exact ca noi! Câţi dintre voi au curajul să recunoască asta! Credeţi că dacă aţi fi puşi în situaţia privilegiată de a avea acces facil la diverse bunuri materiale v-aţi abţine de dragul unei cauze nobile? De aceea şi credeţi în axioma „şi ceilalţi sunt la fel”, pentru că nu ştiţi cum aţi face faţă tentaţiilor. Eu cred că ecuaţia trebuie să fie mult mai simplă.
Cum am trăit în ultimii ani? Am trăit mai bine? Îmi place scandalul şi minciuna? Pot suporta în continuare să mi se jignească inteligenţa cu cele mai năucitoare justificări? Dacă nu, atunci trebuie să schimb. Cu orice! Dar trebuie să fac o schimbare! Şi ştiţi de ce? Pentru că, în situaţia de faţă, dacă mai daţi celui ce a greşit flagrant o şansă, nu faceţi altceva decât să legitimaţi minciuna în numele politicii! Ori ei trebuie să ştie că nu sunt nemuritori şi nu sunt aleşi pe vecie!
Nu ştiu care sunt tarele pe care le percepeţi sau le presupuneţi la cei care sunt alternativa de schimbare. Cert este un singur lucru, poziţiile actuale sunt atât de radicalizate, iar situaţia de criză aşa de gravă, încât numai un om capabil să negocieze compromisul şi să nu reprezinte sămânţa gâlcevii poate să-i facă faţă. Prefer un om inteligent şi ponderat, care la un moment dat să ştie să facă pasul înapoi şi să medieze conflictele, oricărui altuia care a dovedit sau dă de înţeles că vrea cu tot dinadinsul să arate că e depozitarul adevărului absolut şi toţi trebuie să facă aşa cum vrea el.
Acum nu mai contează doctrinele, de dreapta, de stânga, de centru sau mixte, contează exclusiv omul şi capacitatea lui de a şti să facă faţă conflictelor actuale şi mai ales, caracterul lui! Aşa că aveţi două zile în acest sfârşit de an: 22 noiembrie şi 6 decembrie în care nu mai aveţi voie să fiţi fatalişti!
E momentul ca oamenii politici să înţeleagă că aceasta este marea dramă a decăderii unor conducători, li se dă şansa să intre în istorie şi ei, luaţi de plăceri mărunte, eşuează lamentabil! Măcar puneţi mâna şi trageţi-i la mal, să nu aibă posibilitatea să ne târască şi pe noi înapoi cu 20 de ani! Bine sau rău, măcar faceţi ceva! Altfel în ţara copiilor voştri s-ar putea să vi se reproşeze că nici măcar o revoluţie nu aţi fost în stare să faceţi!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Cam aşa aş putea concluziona tot ceea aş vrea să vă împărtăşesc în următoarele rânduri. Eu nu am răspunsuri pentru că presupun că în tot timpul care a trecut a fost o perioadă în care am aţipit un pic!
Întrebarea a fost iscată într-o seară, după ce mai multe elemente s-au adunat şi au creat-o. Prima dată s-a întâmplat pe vapor , când am coborât pentru prima oară în Queen’s Room unde era o atmosferă de bal, orchestra cânta şi perechile ieşeau la dans şi, cu mai mult sau mai puţin talent, se bucurau de rumbă, vals, tango, etc. Spectacolul era frumos, evident plictisitor dacă te uitai şi nu participai. Dar nu mai revin asupra conjuncturii şi a ceea ce am simţit eu.
Tot pe vapor era şi o pereche de dansatori profesionişti români , care în timpul zilei preda lecţii de dans de „societate” cum era numit pe vremuri sau „sportiv” cum se numeşte acuma, celor care doreau să înveţe mai bine anumite dansuri şi să folosească cunoştiinţeledobândite în Queen’s Ball Room seara.
La întoarcerea în Bucureşti mi-am reluat „activitatea” culturală şi am participat la câteva concerte. La Natalie Cole am urmărit cu plăcere lumea din sală care asculta fascinată acel gen muzical care de altfel era şi cel mai prezent în repertoriul de dans de pe Queen Mary 2 şi care reprezintă o perioadă extrem de importantă a musicalului american. Atmosfera era aşa de reuşită încât aşteptam ca în orice moment să văd perechile ridicându-se şi începând să danseze printre rânduri! Evident că nu s-a întâmplat aşa!
Peste câteva seri am participat la deschiderea unui nou club bucureştean, care-şi face o meserie de credinţă din a aduce muzică verificată prin filtrul atât de neiertător al timpului, ca foarte bună. Lume multă, trupe pe viu, nu e aşa de mult fum, frumos. Nimic deosebit până aici. Am plecat relativ repede pentru că făcusem „prezenţa” şi vroiam să mă retrag pur şi simplu după o seară plină de aşa zise evenimente mondene. După ce am plecat am primi un sms de la o prietenă foarte bună care mai rămăsese şi care conţinea, mai mult sau mai puţin, următorul text: „tocmai acum ai plecat, aici se cântă „blues”-uri ca pe vremea liceului, nu am cu cine să dansez!”
Şi atunci am făcut conexiunea! Ce s-a-ntâmplat oare?
Atunci când am început eu să cânt în Craiova, se cânta la „dans”! Adică, la casele de cultură din acea perioadă erau la mare modă sălile de profil. În fiecare joi, sâmbătă şi duminică se mergea seara la dans, unde formaţii cântau cântece la modă: Beatles, Rolling Stones, Creedence, Free, etc, adică exact ce se cântă şi acum în cluburile de cover-uri. Singura diferenţă e că atunci piesele respective erau noutăţile! „Discotecile” au apărut mult mai târziu şi erau mai mult „magnetoteci”, pentru că se folosea banda de magnetofon şi oricum au coexistat cu formaţiile o bună bucată de vreme. (Prin occident chiar până pe la sfârşitul anilor ’90.)
Că genurile au venit şi au plecat, că iniţial se folosea discul de vinil, că apoi cd-ul, cele două tipuri de „manifestări”- trupa şi DJ – funcţionau în paralel fără să se deranjeze prea mult. Dar ce este sigur e că se dansa ŞI în doi. Şi la marile discoteci era mare „vânzoleală” când apărea programul de slow-uri. Pentru că atunci se legau „prieteniile”. Atunci, prin atingerea corpurilor, descopereai chimia! Atunci puteai să-i şopteşti ceva la ureche. Dacă „discuţia” avansa ceva mai mult, atunci puteai să ai acces şi la nişte mângâieri mai „concludente”.
La sfârşitul anilor ’90 s-a întâmplat însă ceva. Nu ştiu ce! Că a început să se danseze house şi hip-hop nu e nicio problemă, fiecare generaţie are muzica ei, dar să nu se mai danseze în doi când se pare că dorinţa de a atinge un/o partener/ă există în continuare, mi se pare cel puţin straniu!
Locurile aşa-zise de dansat au ajuns să fie spaţii atât de înghesuite cu mese şi scaune încât până şi dansul a ajuns o manifestare minimalistă. O să ajungem să dansăm din ochi şi să ne facem semne cu paiul de la băutura pe care o consumăm!
Nu ai masă, nu te duci în club! Pe vremuri, masa îţi servea doar ca popas scurt iniţial. Începea muzica erai în mijlocul acţiunii, să vezi lumea, să prinzi priviri să încerci o apropiere, să te înscrii pe carneţelul de bal al domnişoarei, ca să spunem aşa! Acum ai masă, te ridici, mimezi dansul şi dacă la un moment dat începe o piesă lentă, fetele se sinucid pentru că realizeză cât sunt de singure şi că au carneţelul gol. Băieţii sunt ocupaţi cu … a fi importanţi?, a fi cool? Nu ştiu. Chiar dacă şi-ar dori să danseze, nu e loc!
Am fost o dată acum vreo 4 ani la o petrecere privată. S-a pus o piesă care mie îmi place foarte mult şi am invitat-o pe fata căreia îi făceam curte la dans şi… am avut un şoc! Nu ştia să se lase condusă, nu ştia să danseze cu cineva, s-a blocat complet. Atunci că am crezut că făcusem doar eu, ca de obicei, o alegere proastă! De fapt nu era aşa! Nu era obişnuită. O speria apropierea.
Am ajuns să nu mai dorim să ne ţinem în braţe?
Atunci cum se explică succesul atmosferei de la Natalie Cole, bucuria celor care merg în cluburile unde se cântă cover-uri (şi acolo e o problemă, dar asta e altă discuţie!) şi blazarea celor din cluburile unde teoretic ar trebui să fie distracţia maximă!
Am omis ceva? S-a întâmplat ceva şi nu ştiu eu ce?
Sau pur şi simplu nu ştiţi ce pierdeţi?!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă