Cam aşa aş putea concluziona tot ceea aş vrea să vă împărtăşesc în următoarele rânduri. Eu nu am răspunsuri pentru că presupun că în tot timpul care a trecut a fost o perioadă în care am aţipit un pic!
Întrebarea a fost iscată într-o seară, după ce mai multe elemente s-au adunat şi au creat-o. Prima dată s-a întâmplat pe vapor , când am coborât pentru prima oară în Queen’s Room unde era o atmosferă de bal, orchestra cânta şi perechile ieşeau la dans şi, cu mai mult sau mai puţin talent, se bucurau de rumbă, vals, tango, etc. Spectacolul era frumos, evident plictisitor dacă te uitai şi nu participai. Dar nu mai revin asupra conjuncturii şi a ceea ce am simţit eu.
Tot pe vapor era şi o pereche de dansatori profesionişti români , care în timpul zilei preda lecţii de dans de „societate” cum era numit pe vremuri sau „sportiv” cum se numeşte acuma, celor care doreau să înveţe mai bine anumite dansuri şi să folosească cunoştiinţeledobândite în Queen’s Ball Room seara.
La întoarcerea în Bucureşti mi-am reluat „activitatea” culturală şi am participat la câteva concerte. La Natalie Cole am urmărit cu plăcere lumea din sală care asculta fascinată acel gen muzical care de altfel era şi cel mai prezent în repertoriul de dans de pe Queen Mary 2 şi care reprezintă o perioadă extrem de importantă a musicalului american. Atmosfera era aşa de reuşită încât aşteptam ca în orice moment să văd perechile ridicându-se şi începând să danseze printre rânduri! Evident că nu s-a întâmplat aşa!
Peste câteva seri am participat la deschiderea unui nou club bucureştean, care-şi face o meserie de credinţă din a aduce muzică verificată prin filtrul atât de neiertător al timpului, ca foarte bună. Lume multă, trupe pe viu, nu e aşa de mult fum, frumos. Nimic deosebit până aici. Am plecat relativ repede pentru că făcusem „prezenţa” şi vroiam să mă retrag pur şi simplu după o seară plină de aşa zise evenimente mondene. După ce am plecat am primi un sms de la o prietenă foarte bună care mai rămăsese şi care conţinea, mai mult sau mai puţin, următorul text: „tocmai acum ai plecat, aici se cântă „blues”-uri ca pe vremea liceului, nu am cu cine să dansez!”
Şi atunci am făcut conexiunea! Ce s-a-ntâmplat oare?
Atunci când am început eu să cânt în Craiova, se cânta la „dans”! Adică, la casele de cultură din acea perioadă erau la mare modă sălile de profil. În fiecare joi, sâmbătă şi duminică se mergea seara la dans, unde formaţii cântau cântece la modă: Beatles, Rolling Stones, Creedence, Free, etc, adică exact ce se cântă şi acum în cluburile de cover-uri. Singura diferenţă e că atunci piesele respective erau noutăţile! „Discotecile” au apărut mult mai târziu şi erau mai mult „magnetoteci”, pentru că se folosea banda de magnetofon şi oricum au coexistat cu formaţiile o bună bucată de vreme. (Prin occident chiar până pe la sfârşitul anilor ’90.)
Că genurile au venit şi au plecat, că iniţial se folosea discul de vinil, că apoi cd-ul, cele două tipuri de „manifestări”- trupa şi DJ – funcţionau în paralel fără să se deranjeze prea mult. Dar ce este sigur e că se dansa ŞI în doi. Şi la marile discoteci era mare „vânzoleală” când apărea programul de slow-uri. Pentru că atunci se legau „prieteniile”. Atunci, prin atingerea corpurilor, descopereai chimia! Atunci puteai să-i şopteşti ceva la ureche. Dacă „discuţia” avansa ceva mai mult, atunci puteai să ai acces şi la nişte mângâieri mai „concludente”.
La sfârşitul anilor ’90 s-a întâmplat însă ceva. Nu ştiu ce! Că a început să se danseze house şi hip-hop nu e nicio problemă, fiecare generaţie are muzica ei, dar să nu se mai danseze în doi când se pare că dorinţa de a atinge un/o partener/ă există în continuare, mi se pare cel puţin straniu!
Locurile aşa-zise de dansat au ajuns să fie spaţii atât de înghesuite cu mese şi scaune încât până şi dansul a ajuns o manifestare minimalistă. O să ajungem să dansăm din ochi şi să ne facem semne cu paiul de la băutura pe care o consumăm!
Nu ai masă, nu te duci în club! Pe vremuri, masa îţi servea doar ca popas scurt iniţial. Începea muzica erai în mijlocul acţiunii, să vezi lumea, să prinzi priviri să încerci o apropiere, să te înscrii pe carneţelul de bal al domnişoarei, ca să spunem aşa! Acum ai masă, te ridici, mimezi dansul şi dacă la un moment dat începe o piesă lentă, fetele se sinucid pentru că realizeză cât sunt de singure şi că au carneţelul gol. Băieţii sunt ocupaţi cu … a fi importanţi?, a fi cool? Nu ştiu. Chiar dacă şi-ar dori să danseze, nu e loc!
Am fost o dată acum vreo 4 ani la o petrecere privată. S-a pus o piesă care mie îmi place foarte mult şi am invitat-o pe fata căreia îi făceam curte la dans şi… am avut un şoc! Nu ştia să se lase condusă, nu ştia să danseze cu cineva, s-a blocat complet. Atunci că am crezut că făcusem doar eu, ca de obicei, o alegere proastă! De fapt nu era aşa! Nu era obişnuită. O speria apropierea.
Am ajuns să nu mai dorim să ne ţinem în braţe?
Atunci cum se explică succesul atmosferei de la Natalie Cole, bucuria celor care merg în cluburile unde se cântă cover-uri (şi acolo e o problemă, dar asta e altă discuţie!) şi blazarea celor din cluburile unde teoretic ar trebui să fie distracţia maximă!
Am omis ceva? S-a întâmplat ceva şi nu ştiu eu ce?
Sau pur şi simplu nu ştiţi ce pierdeţi?!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă