Amazoanele secolului XXI
28 Noi
Hai că sunt incorijibil! Nu puteam oameni buni să mă comport ca atunci când am fost plecat din România? Adică să refuz să mă uit la televizor! Să nu mă las furat de minciunile care ne sunt fluturate pe sub nas de dimineaţă şi până seara! Să nu mă uit la personajele care se dau peste cap să ne convingă că tot ceea ce vedem e doar o iluzie! În timp ce noi asistăm la încercările disperate ale unora de a ne dovedi că văzul nu mai e un simţ pe care să punem bază şi ne jignesc inteligenţa cu mistificări ale evidenţelor, viaţa trece pe lângă noi. De o lună de zile România pare o ţară care respiră exclusiv prin „porii” candidaţilor la preşedinţie şi nu mai are timp de problemele individuale! Ei bine, nu e chiar aşa!
În tot acest marasm oamenii suferă, se bucură, au întrebări la care nu primesc răspuns, teoretic nu se însoară pentru că e post, (plus că Arcul de Triumf e ocupat cu pregătirile pentru ziua naţională şi ar fi aglomeraţie acolo!). Dar alegerile trec şi problemele rămân.
Astăzi am să vă povestesc despre problemele mai multor prietene de-ale mele. Asta pentru că am foarte multe prietene. Femei al căror confesor sunt. Femei din foarte multe medii şi din toate segmentele de vârstă. Segmentul la care mă voi referi este acela al celor pe care le numesc eu „amazoanele secolului XXI”!
Bineînţeles că nu mai ucid bărbaţi şi nu se împerechează doar o dată pe an pentru procreare şi cu dorinţa expresă de a naşte doar fete. E doar o figură de stil personală. Este vorba de cele din generaţia 30-45 ani, care au o carieră, sunt pe picioarele lor, realizate, după cum se spune acum, dar care suferă de neîmpliniri pe latura sentimentală.
Jinduiesc după relaţia perfectă? Nu! Îl aşteaptă pe Făt-Frumos? Nu! Hai să spunem că-şi caută jumătatea, bărbatul potrivit pentru ele! Cel cu care să-şi întemeieze o familie, eventual să facă un copil.
Toate au experienţe de viaţă nefericite, cu dezamăgiri sentimentale după relaţii de lungă durată, chiar cu divorţuri la activ.
Oare faimoasa mişcare de „eliberare” a femeilor să fi dus la alienare? Să fie ăsta preţul pe care trebuie să-l plătească pentru faptul că sunt femei de succes în plan profesional şi material?
Prima întâlnire conştientă cu acest gen de femeie l-am avut la sfârşitul anilor 90. Era o femeie extrem de bine văzută într-o agenţie multinaţională. Arăta splendid fără îmbunătăţiri, iar din punct de vedere material nu avea lipsuri. Era căsătorită cu bărbatul pe care şi-l dorise! Care era aşa cum şi-l dorise: frumos( ex manechin internaţional, în cazul ei), care să nu o bată la cap, realizat financiar, care nu să nu o întrebe unde e şi ce face, care să o înconjoare cu căldură… Aşa era! Şi, cu toate acestea, era nefericită! Avea o relaţie inertă, după spusele ei! Nu avea ce să-i reproşeze, dar nu mai suporta relaţia! A plecat în străinătate cu munca şi relaţia şi-a menţinut-o prin absenţă!
Nu vreau să vă spun toate poveştile. Sar la ultima istorie auzită. O altă femeie pe picioarele ei, frumoasă, realizată, dar fără relaţii care să depăşească 3-4 luni. Şi nu pentru că s-ar plictisi, ci pentru că acesta e ciclul ei de confirmare a unei relaţii inutile (asta e o terminologie pe care am inventat-o ad-hoc). Şi care nu înţelege ce i se întâmplă, cu toată înţelepciunea la care a ajuns, nu ştie ce să mai caute, toate tipologiile pe care şi le-a dorit, le-a găsit şi s-au dovedit că nu erau ce îşi dorea de fapt. Nu au trecut de ciclul de confirmare.
Am răspunsurile mele pentru aceste cazuri, dar nu vreu să credeţi că sună a generalizare. Nu am un panaceu universal.
Amândouă cazurile sunt dovada faptului că femeile de succes, pentru că despre ele este vorba, amazoanele secolului, ajung să-şi negocieze relaţiile la fel cum negociază cu clienţii, în diverşi parametri. Ori în cadrul relaţiilor reale, sintagmele atât de uzitate bărbat ideal şi femeie ideală sunt numai vorbe de clacă valabile doar pentru revistele de bârfe. Ajungem la basme şi acesta e un subiect despre care vreau să discut de foarte multă vreme.
În cazul lor ştiinţa în ale vieţii se materializează prin sintagme de genul „eu ştiu ce-mi trebuie!” Dar dacă tragi linie şi aduni, dă cu nemulţumire, insatifacţie, adică eşec! De unde şi concluzia, sau mai bine zis întrebarea firească: oare amazoanle contemporane ştiu ce-şi doresc? Sau e doar o reminiscenţă a educaţiei primite în copilărie: familie, copii, „rândul lumii”, educaţie pe care nu au respectat-o chiar prin simplul fapt că au devenit femei de succes?
Care e tipologia bărbatului/femeii pe care vi-l/o doriţi alături? Sunteţi convinse că ştiţi ce vreţi? Vă dau doar un sfat! Gândiţi-vă bine înainte de a scrie! Alcătuiţi-vă mai întâi o legătură dreaptă, conştientă între raţiune, inimă, stomac şi sex şi asumaţi-v-o!
Vreau părerile voastre, dar mai ales, cazurile voastre şi aş vrea să le discutăm împreună. Am avut aici parte până acum de adevărate seminarii între cei care au comentat, aşa că, cred că e cazul să deschidem un fir de forum pe o temă de care, dacă nu v-aţi lovit încă, nu veţi scăpa probabil.
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
Buna Gabi, e foarte buna intrebarea pentru ca in zilele noastre femeia numai este femeia de la cratita, femeia este emancipata, si inspre asta se si merge bineinteles pe egalitate.Ca femeile de succes isi negociaza relariile la fel cu clientii este adevarat, si din puncul meu de vedere cred ca ar trebui sa caute gen “client”.
Depinde si ce fel de post ocupa, daca e sefa care tre sa dea ordine subalternilor, si cand ajunge acasa are aceeasi tendinta atunci trebuie sa caute in acea directie.Trebuie sa se gandeasca bine ce o face sa nu o plictiseasca.
Eu personal, cand eram necasatorita aveam alte avantaje singura, nu aveam grija de nimeni inafara de mine eram pe picioarele mele ca sa spun asa, acum sunt casatorita si grija s-a dublat intr-un fel, trebuie sa tin cont si de parerile lui,el de ale mele cateodata clachez, mi-e dor sa fiu singura.Aventura nu ma plictiseste deloc, si asta casatorita nu mai pot sa accesez.
Omule, îţi spun. Vezi asta:
ştiu o mâţă galbenă. Va ajunge o amazoană d-asta. Da’ mie deja mi-e dor de mâţa asta. Nu tre’ să ştii ce vrei la nivelu’ ‘eu ştiu ce vreau şi ce îmi trebuie’! E o dudă implementată la interior la care nu tre’ să lucri la exterior. Nu pot să spun povestea mea total, pentru că nu e gata.
nu am avut niciodata un stereotip anume in cap. insa m-au atras tot timpul barbatii mai timizi, pentru ca asa am putut sa duc eu pasii, in ritmul pe care l-am dorit. fiecare e altfel si la fiecare am cautat partile bune, pe cele rele si am facut apoi balans intre ele. Eu incerc sa iau pe fiecare asa cum e cu defecte si puncte bune. Totul vine de la sine…important e sa ma simt bine in relatie.
Interesanta idee Gabi, spre exeplu eu traiesc in prezent o “criza existentiala”. Am fost 4 ani cu un barbat l-am iubit enorm cred ca a fost si este singura iubire adevarata a vietii mele, am stat despartiti 3 ani timp in care el s-a casatorit a avut un copil si apoi a divortat, timp in care am ramas buni prieteni, chiar foarte buni as zice, ne-am ajutat la greu reciproc cu multe, nestiind ca eu inca il iubeam, am suferit in tacere cand il auzem vorbind de ea, nu are rost sa intru in detalii. Am avut si eu relatii in timpul asta, relatii de care ma plistiseam dupa cateva luni pentru ca dupa ce disparea mirajul ala de inceput eu eram incapabila sa simt ceva. M-am luptat mult cu mine sa nu mai pun la suflet multe sa nu ma mai ranesc singura, ma minteam ca o nu o sa mai vorbesc cu el, ca o sa ma rup de tot ca o sa il uit, nu am reusit. Spre sfarsit imi pierdusem orice speranta mai ales cand am aflat ca va avea un copil cu ea. Iar intr-o seara am primit marea bomba ca divorteaaza. La o luna dupa asta m-a vrut inapoi pe mine, lucrul pe care l-am asteptat o viata. Prima data cand ne-am revazut ca si iubiti a fost ciudata rau, pot sa spun ca nu imi venea sa cred ca e al meu si ca sunt in bratele lui. Reintalnirea nu a fost cum am visat eu atata timp. Acum stau si ma intreb oare asta imi doresc cu adevarat? Sau m-am luptat atat de mult cu mine in ceea ce il priveste incat am ajuns sa am o inima de ghiata. Cand nu sunt langa el mor de dorul lui, dar cand sunt cu el nu am senzatia aia de fluturasi, de parca m-as bloca eu pe mine. Poate trebuie sa mai treaca un timp sa ma trezesc la realitate si sa treaca si perioada proasta cu divortul pentru el, nu vreau sa cred ca sunt doar un pansament temporar si la indemana. Nu stiu daca as mai reusi sa trec din nou prin ce am trecut. Scuze pentru postul lung m-am mai descarcat si eu un pic. Ramane sa cercetez sa imi dau seama daca asta imi dores cu adevarat sau doar m-am agatat eu de o himera, de ceea ce a fost, pentru ca cu siguranta ce va fi nu mai poate fi la fel.
@ Alecto24
Foarte interesanta povestea! Se califica pentru o dezbatere mai larga in zilele urmatoare, multumesc pentru “descarcarea” ta
Gabriel Cotabita
eu, desi ma regasesc in categoria de virsta mentionata, totusi vad lucrurile un pic diferit decit amazoanele.
Adica am (aveam) o cariera dar nu imi place nimic mai mult decit momentul in care ajung acasa la iubitul meu. De fapt amazoanelor tale le lipseste dragostea din viata. Pentru ca indiferent de succesele profesionale nimic nu se compara cu privirea fericita a celui care te iubeste ca te vede dupa o zi oricit de lunga. Si de fapt daca nu ai cu cine povesti seara acasa succesele profesionale chiar nu prea sunt atit de misto.
Acum eu nu prea stiu ce sa spun pentru ca singura nu am stat . Stiu insa cum e singuratatea in doi.
Si chiar daca sunt o femeie independenta imi place sa stau si la cratita (evident cind ma cuprinde inspiratia). Nu te obliga nimeni sa iti traiesti viata numai la servici.
Depinde numai de tine sa iti faci viata cum doresti si cum visezi. Iar celebrul cliseu cu ai grija ce iti doresti ca ar putea sa ti se intimple e foarte adevarat.
Stiu ca suna cam ca in Secretul dar chiar conteaza ce iti doresti de fapt. Iar multe din persoanele din categoria amazoanelor iubesc postura in care se afla.
Asa ca de ce sa le psihanalizam noi degeaba cind solutia o au chiar ele ????.
Interesant subiect, asa ca postez si eu.
Am avut o relatie cu planuri de nunta, cu planuri de viata, cu o persoana pe care consider ca e cea care a avut privilegiul sentimentelor mele depline. Unicul as spune, nu pt ca dramatizez si ma rezum la el, ci pt ca nu mai vreau sa ma implic atat de mult. Si datorita acestui “nu vreau” bine inradacinat in mintea si, probabil, sufletul meu, nu pot implica in alte relatii. Adica in momentul in care vad ca se leaga ceva, dau “bir cu fugitii”. Iar daca ma intreaba cineva de ce, raspunsul este: imi este foarte bine singura. Desi sunt la o varsta tanara inca (23), sunt pe picioarele mele,mi-am regasit dupa el acel echilibru (din toate punctele de vedere), cu picioarele proptite pe un teren care nu are sorti sa se zguduie; si imi place starea mea de independenta. Nu ma tem de relatii din grija ca el mi-o va ingradi (independenta). Am fost capabila in relatia cu acel “cineva” sa cedez.
Cred ca ar fi important de spus si care a fost unul din motivele despartirii: in deciziile legate de probleme personale, sau legate de probleme de cuplu el ma aproba. Daca ii ceream sfatul, el ma intreba ce as face eu, si ma aproba in totalitate. Asta pana cand a “rabufnit” la un conflict, si mi-a reprosat toate deciziile pe care le-am luat de capul meu. Nu spun ca mi-a fost bine sa iau numai eu decizii; la fel cum nu mi-a fost bine sa aflu ca de fapt nu era de acord cu mare parte dintre ele.
Momentan problema (vizata de cei din jur, pt ca mie nu mi se pare o problema) este ca nu pot sa ma implic, in principal pt ca NU VREAU. Si sunt foarte bine cu decizia asta. Si nu ma ingana nici ideea de “cat de bine este sa te tina cineva noaptea in brate, ce conteaza ca sforaie putin”.
Parca m-am detasat atat de mult de sexul masculin, incat la un moment dat mi-ar fi indiferenta prezenta lor. Ii apreciez, ii respect,pe unii ii plac mai mult decat pe altii, dar niciunul nu ma incanta sa ma implic intr-o relatie. La un moment dat dau “bir cu fugitii”.
Consider ca am gasit persoana potrivita pt mine, nu spun d-alea cu “suflet pereche…bla bla”, dar e omul care-mi este alaturi in orice moment, criticandu-ma sau incurajandu-ma, dupa caz. Lucrurile pe care le avem in comun se pot numara pe degetele de la o mana (si da, ar mai ramane degete), avem profesii diferite… Dar ne iubim, si asta de vreo 8 ani, fara “acte” (sa vb ca bunica). E tipul cu care nu m-as fi vazut niciodata impreuna: cerebral, atent, matur, incapatanat dar totusi maleabil, foarte opus mie. Cel mai placut este ca incercam zilnic sa ne cunoastem, sa aflam alte si alte lucruri despre noi.important mi se pare si faptul ca fiecare dintre noi avem dreptul la independenta, ma refer aici la momente petrecute separat unul de celelalt (nu foarte indelungate – o seara cu fetele in club…) care conteaza.
PS: imi place anti spamul… super ingenios… imi testez aritmetica
)
ante-scriptum….buna, Gabi.te-am vazut intr-o seara la aquarium si ne miram cu prietena mea cat de altfel arati in realitate fata de tv, adica si mai bine.ma bucur ca avem in Romania si unii barbati care arata bine dupa 25-30 de ani.ne-ar fi placut sa iti spunem ca ne place f mult muzica ta dar nu cred ca era frumos sa intrerupem o cina intre amici si sa te deranjam.dar bravo pt cariera minunata pe care o ai.asta e in afara subiectului…
acum, cazul meu e ca incep sa nu mai vreau sa fiu “amazoana”.inca nu am 30 de ani, dar incepe deja sa se adune oboseala unor ani de munca, incep sa devin lenesa si sa ma satur sa am grija doar de mine.poate ideile bagate in cap cand eram mica incep sa dea roade si, dupa 6 ani de relatie, incep sa nu mai vreau asa multa libertate ci sa ma asez la casa mea, si sa simt ca muncesc pt ceva, impreuna cu cineva. am avut norocul sa fac o super casa pana acum, super masina, vacante,etc si parca nu mai am pt ce sa ma zbat.si incep sa simt ca poate social vorbind trebuie sa schimb ceva si sa “cresc”, sa ma maturizez, si sa nu mai vad o casatorie si un copil ca pe sfarsitul vietii ci ca pe un nou inceput.sunt printre putinele norocoase cu o relatie”perfecta”, langa un om minunat, si daca ar fi sa dau un sfat(pompos spus) despre o relatie ok ar fi sa nu mai gandim ca in era consumismului.sa nu mai schimbam omul cand ceva nu e exact asa cum ne imaginam ca trebuie sa fie, ca la tv,ca in reviste,etc.compromisul cred ca e cheia intr-un raport stabil.azi mancam pui ca vrei tu, maine peste ca vreau eu, azi iesim ca simti nevoia, maine stam in casa si jucam carti pe dezbracate ca asa vreau eu.exemple banale, dar ai prins ideea. nu cred ca se poate construi ceva fara sa ai rabdare, fara sa fii amabil, dragut, atent cu cel de langa tine .nu e nevoie de lucruri marete o data pe an ci de mici bucurii zilnice, care sa mentina magia vie.tu cum ti-ai pastrat relatia/relatiile mult timp?sunt curioasa ce crede un barbat despre asta…
apreciez f mult felul in care scrii. arata ca esti profund, matur, tolerant, deschis.bravo.mi-ar placea sa faci parte din lista mea de amici in viata reala.nu e un apropo.e un “compliment”.bravo pt ce faci
Eu cred ca totul depinde de tine, de echilibrul personal si de dorintele tale. Eu de cand ma stiu am fost sigura ca voi face cariera, iar in momentul in care l-am intalnit pe sotul meu l-am intrebat daca il deranjeaza ideea ca voi castiga mai multi bani decat el. Nu stiu de ce, dar intotdeauna am stiut ca asa se va intampla.
Sunt manager intr-o corporatie multinationala si cred ca am gasit calea spre succes. Nu e usoara si nu e reteta universala. Depinde de multe si mai ales necesita efort. Eu m-am concentrat cativa ani pe cariera (vreo 5). M-am casatorit in timpul asta si acum am un baietel. Cu vreo luna inainte sa nasc am luat o pauza de la munca. Acum el are peste un an si eu m-am intors sa muncesc. Sigur ca este o munca continua, si acasa si la serviciu, dar seara cand merg la culcare si ma gandesc la ziua care a trecut sunt multumita de familia si serviciul meu si de alegerile pe care le-am facut
daca noi femeile am incerca macar sa analizam sintagma – femeia la cratita -am lua-o raza.
femeile de azi vad doar 2 lucuri 1. ori sa isi gasesasca un barbat gen IRI ori2. sa ajunga niste femei de succes intr-o multinatioanala si aia de succes eventual pe un post in cadrul departametului de Marketing/Pr job despre care ar spune ca li se potriveste ca o manusa desi nu stiu cu ce se mananca aia sau ce inseamna si la ce le trebuie o analiza de piata. femeile din ziua de azi se gandesc cum sa faca sa castige cat mai multi bani ca sa poata sa isi ia toale de firma ( nu mai stiu cu se scrie corect toalesau tzoale) machijae dior si chanel, pantofi jimmy choo genti prada si vuiton.
si fiind prea ocupate cu aceste reale probleme existentiale nu mai au timp sa isi gaseasca un barbat ca sa le umple putinul timp ramas liber intre sedintele de la birou si cele se shopping;
ca sa poti sa ai o relatie trebuie sa intai sa incerci, dupa care trebuie sa ai timp, sa iti acorzi timp, si trebuie sa dai si sa lasi de la tine – evident femeia de azi nu poate sa se “umileasca’” in fata unui barbat – ea e manager intr-o multinationala doar.
si se trezesc singure in casa lor din pipera sau in garsoniera de la unirii si se mira de ce?
femeia “de succes” din ziua de azi nu poate sa ii faca barbatului ei ochiuri la tigaie sau o ciorba cu galusti ca nu pentru asta a facut 5 ani de facultate.
nu poate sa ii calce o camasa ca doar exista curatatorii.
nu pot sa faca copii pana la vreo 40 de ani si atunci se chinuie cu tratamente ca de varsta isi spune cuvantul.
si toate astea pentru ce femeilor ? ca sa va treziti singure dar macar aveti marea bucurie ca sunteti o femeie de cariera.
felicitari pentru asta aveti exact nimic!!
Ce bine ar fi daca am putea gasi un raspuns pentru intrebarea asta…
Nu te mira ca femeile independente trateaza relatiile ca pe o afacere, pana la urma orice relatie e un proces continuu de negociere in care ambii parteneri cauta sa-si satisfaca propriile nevoi. Iar cand barbatii de langa ele nu reusesc sa le dea ce isi doresc, ele trec mai departe mult mai lejer. Orice femeie independenta este prin definitie ambitioasa si constienta ca poate obtine ce vrea (daca se poate profesional, de ce n-ar merge si sentimental?), de aceea cauta pana gaseste. Daca gaseste… 
Stii vorba aceea “hai sa ne unim singuratatile”? Eu vreau un barbat care sa fie de acord sa ne unim libertatile… oare e posibil sa gasesc asa un exemplar?
@ Georgiana
Esti sigura ca nu esti barbat?
Gabriel Cotabita
@ Ancutza
Si atunci, daca tot sunt libertati, de ce le-am mai unii?
GC
Implinesc anul viitor 34 de ani, o varsta la care medicul meu curent mi-a recomandat sa fac totusi un copil … nu stie ca imi lipseste barbatul cu care sa-l fac.
Sunt singura si inca nu am gasit motivul pentru care sunt asa: poate pentru ca barbatii la varsta asta sunt deja casatoriti sau, mai rau, divortati si impovarati de povestile de iubire apuse si tarate prin salile de tribunal; sau poate pentru ca, dupa ani nenumarati de relatie in care iubitul meu facea planuri ce il includeau doar pe el, am refuzat sa mai imi duc singuratatea in doi, preferand solitudinea; am crescut infierata cu ideea ca femeile normale se casatoresc, fac copii legali, au grija de casa – traiesc cu frustrarea ca in concluzie, eu nu sunt normala; ma incurajez singura spunandu-mi ca prefer un stigmat decat o nefericire – rezultat al compromisului;
si nu imi pot dori decat un barbat inteligent si decent, lipsit de egoism si egocentrism, cu un pic de umor si foarte mult bun simt, pe care sa il insotesc in viata asta, legal sau nu, pe care sa il implinesc, si care sa ma implineasca.
@Gabi = pentru ca nu cred in “relatia constrangere” in care “trebuie” sa faci sau sa nu faci una sau alta (bineinteles in limitele bunului simt). Daca iti place sa faci una sau alta atunci nu “trebuie” si daca nu trebuie inseamna ca vrei si daca poti face tot ce vrei inseamna ca esti liber… nu?
Iar daca cel de langa tine vrea sa faca impreuna cu tine tot ce vrei tu (si reciproc) si cand nu vrea, nu te retine si pe tine in a face ce vrei (si reciproc)… e ideal.
@ Georgiana
Gabi, nu cred ca e barbat. E o femeie care stie ce vrea, e o femeie care se simte completa numai in formula dubla, o femeie de familie mai mult decat o cariera. Si are dreptate. Totala dreptate. Dar ce te faci atunci cand nu ai vointa. Observ din comentarii ca numai eu am problema asta, acest “nu vreau” cu care par sa ma impac foarte bine. Si Georgiana are dreptate, la un moment dat singuratatea te copleseste si ai vrea sa o “unesti” cu a altcuiva. Dar “amazoanele” gasesc intotdeauna un alt mod de a acoperi acest sentiment. Unii ar spune ca nu pe deplin. Eu as putea spune ca pe deplin. Nu spun acum ca sunt o sihastra, ca ma inchid in casa, ca ma inchid in mine, ca ma reugiez in munca, si de acolo iar ascensiune profesionala, si tot asa…E o viata normala. Ce e diferit este ca la multe din “amazoane”, zic eu, ideea de cariera inlocieste pe deplin viata de familie. Adica acel “nu vreau” se reflecta si asupra ideii de a intemeia o familie, de a avea copii. Si de multe ori nu ne gandim ca ne vom trezi la 40-50 de ani singure si ca vom simti aceasta singuratate mai mult decat acum, adica atat de coplesitoare incat sa ne dam seama ca acum facem o greseala. Poate ca vom/vor fi la fel de puternice.
Sau poate ca nu, si atunci eu am o problema…
cred ca as vrea un sfat, dar nu sunt f buna la povestit.l-am cunoscut la 19 ani. si apoi mi-am terminat fac, am inceput sa castig bani si in 8 ani am reusit sa cumpar ap, masina, etc si sunt aproape sigura ca daca l-as fii cunoscut dupa ce aveam toate astea nu am fii impreuna, pt ca acum sunt mai calculata si vad mult mai bine defectele unui om. intr-adevar trebuie sa facem multee compromisuri intr- o relatie dar sincer nici in ziua de azi nu stiu daca am luat decizia buna sau nu cand ne-am casatorit .
bune: ma iubeste, ma rasfata, ne simtim bine cand suntem doar noi 2(inclusiv in pat
) este grijului dar cam gelos
rele: ne certam des din cauza familiilor,suntem diferiti ca ziua si noaptea(eu calma si diplomata… el nervos si taios)
acum mi-am pierdut jobul si el este cel care aduce banii mai nou si imi e f greu, sunt constienta ca o sa gasesc fff greu un loc de munca.
ne iubim f tare.. credeti ca as putea sa-l mai schimb? are 33 de ani si vreau sa -l fac mai bun! am incercat cu discutii, cu plans, cu amenintari. dar el crede ca are dreptate(si uneori are, dar eu vreau sa treaca peste greselile celorlati… si asta el nu poate
ps: georgiana ori e barbat ori este o femeie frustrata..(nu vreau sa jignesc ) sorry dar faptul ca faci bani nu exclude facutul unei ciorbe .. curateniei .. si sa vrei o slujba buna nu e ceva rau din cate stiu eu… dar anyway…
se scrie corect “incorigibil”
@ boschetar
Ambele forme sunt corecte. Multumesc oricum de corijare.
GC
Interesant subiectul!
Intamplarea face sa am o prietena care se incadreaza in “poveste”.Fata desteapta, de 35 de ani, a 2-a in firma, firma de prestigiu pe piata romaneasca, Desteapta, Frumusica(sunt eu pretentioasa, ea chiar arata bine:)), dar, din nefericire, singura-singurica.Are la activ muuullltteee relatii esuate, nu cred ca a tinut vreruna mai mult de cateva luni. A incercat tot felul de tipologii masculine, de la macho, la barbatul divortat si cu copil, dar nimic potrivit.Noi, toti din jurul ei, suntem casatoriti si cu copii, avem fam. fericite si frumoase.Iti dai seama cum se simte cand ne vedem…Toti copiii sunt fericiti cand o vad pentru ca le cumpara cele mai frumoase cadouri si cele mai alese hainute.Nu exista vacanta in care sa plece sa si sa nu aduca ceva pentru fiecare copilas pe care il stie(inclusiv fetita manichiuristei).Dar, de fiecare Craciun sta in varful patului si se uita la TOATE filmele siropoase de la TV, filme pe care le-a vazut an de an, la fiecare despartire plange zile intregi fara ca nimeni sa o poata consola, la fiecare iesire spera sa il gasesca pe EL.Are toate cartile aparute despre relatii si cum sa faci sa-l gasesti, are mii si mii de idei despre cum ar trebui sa decurga o relatie, dar nu are habar cum sa faca sa o pastreze. Si toate astea pentru ca devotata fiind postului perfect la firma perfecta a uitat de viata personala.Devine plictisitoare dupa primele 2 secunde ;desi este foarte desteapta si atragatoare, o discutie cu ea ajunge sa fie ingrozitoare cred, ba iti spune de bomboanele mancate la Madrid, ba de serpii din India, ba de ceata de la Amsterdam dar toate sunt povestite fara sa iti trezesca pic de interes:(
Oare cate sunteti in aceeasi situatie domnisoarelor?Cate dintre voi adormiti visandu-l pe EL in timp ce perna este lac de lacrimile voastre?
Ne-am facut planuri sa o cuplam ba cu unul ba cu altul, ne-am agitat, am incercat…imi pare sincer rau ca este nefericita..
…..
Părearea mea este că fiecare amazoană știe perfect ce vrea,numai că nu are răbdare și mai taie din criterii.Mare greșeală.Dezamăgirea nu intarzie.Poate te inconjoară cu căldură,dar oare și cu ințelegere?Oare intr-un colț al sufletului nu te consideră o dudă?Cum scrie mai sus cineva?
Felicitări celor care au parte de o viață implinită pe toate planuriele(sentimental și profesional).Mai rar intalnești astfel de cazuri,dar bine că există,altfel aș fi rămas cu ideea că le intalnești doar in filme sau cărți de literatură ieftină.
Amazoanele,cred eu au apărut ca o necesitate in a contracare efectul fetițelor tunate.Nu-i așa toți bărbații au in vocabular replica,ce bună-i,niciodată insă nu am auzit spunandu-se,,o iubesc pentru că-i deșteaptă,,.Nimeni nu se simte stimulat de o discuție interesantă,insă de un decolteu generos,sau o lenjerie intimă minusculă sau inexistentă oho…Nu cred că vreun bărbat cand vede o femeie atrăgătoare se gandește la sufletul ei,important este doar trupul(fie vorba intre noi sunt destule femei care apreciază mai mult mușchii),deși mulți nu știu că sanii sunt și pentru pupat,mangaiat nu numai pentru admirat de la distanță sau pentru stimularea simțurilor lor.
Dacă te cunoști suficient de bine și știi că nu poți abdica de la principiile tale de viață,nu uzi perna noaptea cu lacrimi,nu devii o frustrată că nu ai proprii tăi copii,nu le invidiezi pe cele care cred că și-au găsit fericirea prin căsătorie,accepți viața așa cum este și-ți canalizezi energia in a face lucruri care-ți plac și te fac să te simți valoroasă.
Sunt prea tanara ca sa fiu amazoanca (desi am primit (si) aceasta porecla candva..) dar am mult potential sa devin.Ma tem doar ca nu am sa pot evita a ma incadra in acest tip feminin….
buna
ideea e ca trebuie sa alegem,noi femeile suntem puse intr-o postura injusta de a alege:ori cariera,ori familie.trebuie sa recunosc ca eu am ales cu buna stiinta prima varianta,dupa ce 8 ani am fost intr-un mariaj.odata cu divortul s-a cam incheiat si perioada sentimentala a vietii mele,deci m-am indreptat cu buna stinta spre singuratate.sa ai o cariera de succes,sa ai siguranta financiara si sa fii responsabila pentru viata ta e intr-un fel reactia pe care eu am avut-o la acea deceptie,nu stiu daca m-am facut inteleasa.la intrebarea referitoare la barbatii pe care femeile ca mine ii cauta,sincer eu una nu stiu,dar cred ca nu as putea sa ies cu un barbat care locuieste cu parintii spre exemplu,si ma opresc aici cu exemplele de teama sa nu ofensez.concluzia mea este ca nu poti impaca o cariera de succes cu familia si ca nu exista barbat care sa suporte o femeie care munceste 12 ore pe zi si vine acasa rupta de oboseala
o zi buna
Problema tocmai asta este: ca avem de unde alege!
Si voi face o comparatie urata, dar elocventa, o femeie nu stie ce bluza sa isi aleaga, daramite ce barbat isi doreste.
Inainte fetele erau crescute cu o anumita educatie: le lua cineva in casatorie(ce expresie urata), ele aveau grija de casa, faceau copii, acceptau orice din partea barbatului(ca,deh, el le-a introdus in randul lumii si al familiei) si toate mergeau dupa un tipar anume.
Acum, gama de oferte este atat de mare incat nu iti mai dai seama ce vrei, ce iti trebuie si ce iti doresti.
Eu, una, m-am lasat de dorit si de asteptat si cam las totul in mana destinului(unde intervin ori de cate ori simt eu ca nu prea se impaca ratiunea cu inima).
f interesant
Ce poate fi mai ciudat decat sa observi ca oamenii isi doresc mai mult decat orice, independeta, celebritate, acces instant la tot ce insemna lumesc si pana la urma tot ceea ce conteaza este simplitatea. Paradoxal ! Am 24 de ani si intotdeauna am crezut ca imi doresc langa mine o femeie independenta, care stie ce vrea de la viata, care stie sa construiasca. Poate ar trebui sa-mi fie rusine (sau poate e normal) am gasit-o: dar are 40 de ani. Nu m-a interesat acest lucru si am insistat sa ne cunoastem. Nu vreau sa va plictisesc cu detalii vis a vis de ceea ce a insemnat “marea intalnire” ci vreau sa ma axez pe consecinte si concluzii. Asadar : respect, iubesc, contemplez feminitatea si atitudinea de care da dovada. Dar totusi, oricat de mult imi plac toate astea simt ca locul meu nu e langa ea(si asta nu are legatura cu diferenta de varsta). Intr-o foarte mare proportie discutiile noastre se tot intorc brusc la “uite-l pe ala care detine nu stiu ce” , “asta-i un set unicat de bijuterii” , “asta-i o blana din piele de scafandru (daca-mi permiteti gluma)” si tot felul de remarci care tin de latura materiala (care nu sunt putine). Despre tranzactii de sute de mii de euro si excursii nu are sens sa va povestesc. Astea vin la pachet ca si prospectul unui medicament sau instructiunile de utilizare a oricariu produs. Poate ca in viziunea multor barbati sunt cel mai mare idiot ca ma gandesc sa nu accept nimic din tot ceea ce as putea obtine de la ea. Dar sincer pe zi ce trece constat ca de fapt toate aceste lucruri nu au nici o valoare. Nu as vrea sa credeti ca femeia nu este ok, nici pe departe ! O respect si ii recunosc toate calitatile pe care le detine, dar simt ca desi traieste intr-o lume care-i ofera tot ce are nevoie, totul este invelit intr-o superficialitate infioratoare. Unii/le dintre cei care au postat au mare dreptate. Aceste “amazoane” uita de latura spirituala, ignora setea propriului suflet, ba chiar il ofilesc. Am fi tentati sa punem etichete si sa condamnam. Dar ce ne facem daca asa le este bine lor? Poate chiar asta este viata pe care au decis sa o traiasca si isi asuma toate consecintele ! In ceea ce ma priveste habar nu am ce sa fac. Sunt cuprins de un sentiment nou si ciudat. La inceputul anului care tocmai se pregateste sa apara ma paste o excursie in Amsterdam. Mi s-a cerut simpla mea prezenta si nimic mai mult. Aparent totul suna extraordinar. Poate chiar vreau sau poate nu. Unde vor duce toate astea? Nu e mai bine sa-ti construiesti tu cu manuta ta absolut tot (material) si chiar propria fericire ?! De ce trebuie ca aceste “amazoane ale seculului XXXI” sa-si eteleze prima data realizarile profesionale? De ce nu lasa o dara de mister? De ce nu accepta ca poate cineva este interesat in primul rand de sufletul lor si nu de ceea ce au realizat ele material? E atat de riscant sa-ti lasi sufletul descoperit? Poate el chiar are acea ”paturica” care sa ti-l acopere ! Si chiar nu este necesar sa fie “set unicat”. Unicat-ul trebuie sa-l simti doar tu !
scuze de cacofonie (paturica care) ! am inceput post-ul si m-am oprit la final. n-am citit nimic inainte de a face calculatia 10+2 si click pe submit. m-as bucura sa ma puteti ierta vreodata
o intrebare retorica: amazoanele accepta o discutie despre intimitate, despre apropiere, despre atingere, despre pierderea de sine si descoperirea cuplului?
sa fii o super femeie, cu cariera si familie si ambele sa te implineasca, inseamna sa fii capabila sa respecti doua reguli care in permanenta se opun una alteia. sunt multe expresii prin care se poate exemplifica. e posibil, dar foarte greu realizabil.
si in nici un caz nu se pot amesteca regulile, cine are ambitia sa impuna una si buna si are si perseverenta, va da in dementa.
femeile din ziua de azi, majoritatea nu pot juca decat intr-o scena, in cealalta nu mai pot duce un travaliu care le-ar epuiza si le-ar consuma. femeile din ziua de azi se pot regasi intr-un cuplu si atunci renunta la ambitii sau aleg independenta. familia presupune dependenta, familia presupune sa traim si cu bine si cu rau si cel mai important, acestea nu pot fi contabilizate
Eu am ajuns “amazoana” din greseala, sau asa a fost soarta, sau orice alte motive vrei tu, dar nici intr-un caz pentru ca mi-am trasat constient si voit directia asta.
Si acum, traiesc cu noul meu statut si ma lupt pentru adaptare. Am trait povesti frumoase si mai putin frumoase, care s-au terminat fiecare in felul ei, le port in suflet si pretuiesc amintirile, si in continuare stau cu ochii deschisi larg in jurul meu si caut curioasa. “El” al meu este cu siguranta acolo undeva.
Gabi, ma bucur pentru prietena ta ca mai reuseste sa aiba cicluri de confirmare de 3-4 luni, ma optimizeaza sa aflu ca se poate si asa, pentru ca ciclurile mele se termina in cel mai bun caz dupa 2-3 intalniri. Diferenta cred ca e in faptul ca eu nu caut ceva anume, nu fac incercari pe directii si strategii prestabilite, dimpotriva, vreau sa fiu eu cea gasita. Dar din pacate, tocmai am aflat, in cadrul unei discutii “filozofice” in sauna, ca sunt de pe alta planeta. Pentru ca pe planeta Pamant, acum, in zilele noastre, probabil tocmai din cauza “Amazoanelor”, barbatii nu mai apuca sa aiba initiative, sa surprinda, sa farmece, sa seduca. Nu mai e cazul. Ajunge sa stea linistiti si comozi si sa astepte. Face femeia totul.
Si daca asa stau lucrurile intr-adevar, inseamna ca eu sunt o falsa amazoana, pentru ca desi la 31 de ani sunt independenta, si indeplinesc conditiile de amazoana enumerate de tine, sunt si femeie, vreau sa fiu cucerita si provocata si sedusa…
Contradictie fara rezolvare?…sau doar multa rabdare necesara?..
O da, amazoancele isi spun din start: sper sa nu ma seduca nici un barbat, ba nu imi place! Nu vreau sa fiu iiubita si sa am atentia unui om pe care il apreciez!
Eu cred ca amazoancele au pretentii ridicate, si asta pt ca in perspectiva lor au mult de oferit; asa si e! Nici o femeie nu o sa zica: nu, eu nu gatesc, ca e dnigrant!, Va gati, dar pt cine va crede ea ca se merita! O femeie cu job bun, ceva creier, care arata bine (si sigur vrea sa fie si buna in pat!), are grija de ea, poate sa gateasca si sa faca curat, sa aibe grija de o casa…pai e si mascul si femela in acelasi timp, normal ca are probleme sa isi gaseasca un barbat pe care ea il poate respecta.
Pt barbatii de succes e mai simplu: SA ARATE BINE! ajunge! nu conteaza daca e mai prostuta, iar daca e, poate fi convinsa sa faca curat si mancare, dar daca arata bine bine si e buna la pat…nici nu are nevoie.
Am o prietena frumoasa, prea desteapta, chirurg, care vea familie si copii; a avut 2 relatii cu barbati pe care i-a iubit, barbati pe masura ei; stii ce au facut masculii: s-au cuplat cu altele, care le dadeau mai multa atentie si ii pupau in 3 litere toata ziua. Plus, e mai simplu sa ai o femeie care te vede destept si potent in orice circumstanta, decat una cu care mereu trebuie sa muncesti sa tii pasul.
Eu nu as putea sa stau cu un barbat care nu e la fel de inteligent ca mine si care nu muceste ca mine, nu pot sa il respect, asta e! Si daca am prostul obicei sa fiu perseverenta si muncitoare…iaca m-am c… in fericire!
Am promis ca va tin la curent… pentru cine intereseaza, dupa o introspectie mai amanuntita am ajuns la concluzia ca m-am luptat atat de mult cu mine incat mi am impus sa nu mai simt nimic, si culmea dupa 2 ani am reusit, m-am luptat atat de mult cu esecul meu incat atunci cand a dat fericirea peste mine mi-a fost frica sa o privesc in ochi si sa o iau de mana, fetelor treziti-va pana nu e prea tarziu, nu spune nimeni sa nu fim mai selective, pana la coada nimanui nu ii e bine singur pe termen lung. Hai sa nu ne transformam singure in Ice Queens, sa dam o sansa unui om de langa noi stii cum e vorba lucrurile frumoase te lovesc cand te astepti mai putin, ce avem de pierdut, iar faza ca nu avem timp, lol timpul se gaseste se face, daca vrei , important e sa privesti in tine si sa iti dai seama ce vrei cu adevarat, nu e greu, dar trb sa cautam, asta e tot. Si sa nu ne pierdem speranta, ea e totul, ea ne ajuta sa adormin seara cand punem capul pe perna, sa visam la ceva mai bun.
Pt Gabi: apreciez ceea ce faci, ideea de dezbatere si iti multumesc ca iti rapesti din putinul timp sa stai sa discuti cu noi, sincer inainte de a incepe sa scrii pe blogul lui Bendeac nu imi imaginam ca poti fi asa de profund, pentru asta te admir si mai mult, ti-am descoperit o noua fata. felicitari!!!
Eu nu stiu ce le face multumite pe femei, desi fac parte din aceasta specia, majoritatea nu sunt multumite indiferent de ce au langa ele, ca sunt bogata, inteligente sau pretentioase nu-si gasesc fericirea in el, barbatul-eticheta, care musai trebuie sa fie cum vrea ea. Dupa parerea mea, femeile de succes nu mai au timp sau chef sa-si bata capul cu o viata de cuplu, care nu este usoara. Oricata dragoste ar fi, societatea in care traim ne va pune mereu o piedica in luare uneui decizii schimbatoare de viata. Eu sunt casatorita de cinci ani, mama mea de 21. Au fost suisuri si coborasuri la multe popasuri, dar nu am renunta. Numai gandul ca nu l-as mai vedea sau ca nu l-as mai imbratisa imi facea inima sa se stranga. Nu mi-am ales sotul dupa nicio tipologie, nu m-am gandit niciodata “Vreau un barbat brunet, cu ochii verzi , un logan si sa aiba si o sora sa am cu cine barfi.” NU. L-am ales pe el, asa cum e, cu defecte si calitati si el ma accepta la fel, fara sa incerce sa schimbe faptul ca fumez sau ca ma imbrac gros iarna. Aceste mici nimicuri duc la o raca in cuplu ce duce inevitabil la despartire, cand nimeni nu vrea sa traga la caruta. Din ce in ce mai multe cupluri ajung in impasul suprem al vietii si este pacat pentru relatie, suflet si copilul lor ca nu reusesc sa treaca impreuna peste greutati.
Eu nu mai am incredere in nimeni si nimic! …… Sunt o fire pisicoasa, copilaroasa. Adoram serile in doi, sa fiu mangaiata, alintata de cel pe care eu il consideram iubitul meu. Dar de fiecare data trebuia sa mai existe un prieten, “o gasca”. Pentru mine nu exista barbatul care simte ce-mi doresc…….Povestea mea este putin cam cenusie, prefer sa ma opresc aici…..ESTE APASATOARE SINGURATATEA IN DOI.
Multumesc frumos pentru sambata seara. Nu m-am simtit de ceva vreme asa de bine.
E vorba despre cantarea din Tribute… sa nu se inteleaga altceva
Toate cele bune!
Din punctul meu de vedere inteleg femeile….relatiile in ziua de azi si-au pierdut din farmec, din parfum…sunt relatii carnale sau bazate pe material. Am o prietena care este de mult timp singura, are un job de succes, dar prefera sa stea singura. Pana sa divortez n-am inteles-o. Dar de cand locuiesc singura, ma bucur in voie de toate placerile. Fara vina, fara explicatii fara procese de constiinta. Tind sa cred ca noi femeile oferim mult prea mult intr-o relatie. Ajungem sa sufocam. Si cand asteptam sa primim la fel sau mai mult ramanem f dezamagite.
Obosisem sa am atata grija de el, sa dau explicatii pt orice minut de absenta, sa nu ma pot bucura de o sesiune de shopping cu fetele pt ca el era mult prea important si trebuia sa fiu alaturi de el.Obosisem sa ma simt o a doua mama a lui.
Deunazi ma crezi ca am ramas socata. Doi oameni s-au cunoscut pe internet, s-au placut si s-au hoatarat sa se mute impreuna dupa 2 saptamani de relatie. 2 saptamaniii!!!!!??? Nu sunt niste pusti, au 30 de ani….dar nu mai pot unul fara altul….. Eu nu m-as mai muta cu un barbat. Mutatul impreuna tind sa cred ca omoara tot ce e frumos la o relatie. Tot!
Uf, scuze ca am scris atat! mai vreau astfel de subiecte.
Exista mai multe tipuri de femei……cele care se lasa definite de omul de langa ele si cele care au propria personalitate si nu vor sa lase pe nimeni sa le defineasca, sa le dea o identitate…….Amazoancele sunt cele care “pot si singure”…..sunt de succes, nu au nevoie de protectia masculilor din jur, nu dau explicatii nimanui, nu au nevoie de aprobare si nici de parerea oamenilor din jur…. asta le face cam de “nelegat”.Dar oare sunt cu adevarat fericite asa?Barbatii fug de genul asta de femei…..cele tip “mobila” sunt mai atragatoare, tacute, nu dau dureri de cap.
Sunt o femeie de 27 de ani, am o potentiala viitoare si de succes cariera de medic, si nu reusesc sa am relatii mai lungi de 6 luni… De ce? Pentru ca imi sustin punctul de vedere fara sa fiu acida, pentru ca spun ceea ce nu imi place asumandu-mi responsabilitatea, pentru ca nu cred ca daca ceilalti merg intr-o directie, eu trebuie sa urmez turma…Daca asta e motivul esecurilor mele sentimentale, mi-l asum cu capul sus, dar asta nu ma face deloc fericita…poate doar impacata cu mine.
Am indraznit si eu sa postez…cred ca am sa ma aflu in situatia multora dintre aceste amazoane,deoarece urmez o facultate,unde asa cum imi doresc o sa am o meserie super buna,dar viata mea sentimentala ,nu prea exista…Nici eu nu stiu de ce,am avut relatii ,care s-au terminat relativ in conditii bune si nu au fost nici prea scurte,dar nici prea lungi,insa de la o vreme ,nu reusesc si nici nu cred ca am reusit vreodata,sa leg o relatie asa cum mi-as dori,parca toti barbatii pe care mi-i doresc,nu sunt sa fie pentru mine… Am ajuns sa cred ca e un facut,sa nu ma leg de nimeni,nu stiu daca asta e o scuza pe care o invoc eu ,pentru ca nu sunt eu capabila sa am pe cineva ,ori pentru ca vreau sa cred ,sa ma consolez uneori , ca exista cineva pentru mine ,care va aparea la momentul potrivit si trebuie sa astept,iar daca nici una din variantele mele nu este buna,atunci ma doare sa admit ca am eu o problema,pe care inca nu o pot descoperii.Eu sunt adepta casatoriei,mi-as dori din suflet sa intalnesc barbatul pe care sa il iubesc ,sa ma iubeasca ,sa intemeiem o familie,dar pe cat imi doresc o familie,aproape in masura egala ,vreau sa ma realizez ,sa am o cariera stralucitoare si stiu ca nu pot sa le am pe ambele,pentru ca nu poti sa dai randamentul maxim in ambele,alegi una si te dedici trup si suflet,asa consider eu,desi as lasa cariera ,daca as avea pe cineva langa mine sa -mi ofere familia la care visez,dar persoana respectiva se pare ca se lasa asteptata,am ajuns sa cred ca pentru mn nu e dat sa fiu fericita.Cineva spunea ca trebuie sa cauti persoana aceea,unde ?? Unde sa o cauti ,eu nu pot intelege…
femeia e buna la cratita…parerea mea..femeia e cam buna la toate!!:)
Ce gasca misto s-a strans la postul asta!!! Mi-ar placea sa stau de vorba cu fiecare in parte, sunt convinsa ca am avea ce povesti. Drept urmare vin cu o propunere: Gabi, in calitate de gazda, n-ar fi o idee buna sa ne organizezi o intalnire? Cred ca ar fi super fun!
subscriu:)
Interesantă postarea ta.
Nu toate femeile sunt la fel.
Eu am să-ţi povestesc despre o femeie, să zicem realizată în plan material, divorţată, care a învăţat să răzbească singură în viaţă, ce nu-şi mai găseşte perechea.
După căsătoria eşuată, scara ei de valori s-a schimbat. Îşi dorea doar bărbat care să fie opusul fostului soţ: să fie iubită şi respectată. numai că acel om ar fi trebuit să aibă multă răbdare cu ea, fiincă avusese şase ani de căsnicie chinuită, răbdase foarte mult numai ca să fie bine. Cerea prea mult? Nu cred.
A cunoscut ceva bărbaţi de la divorţ. Unii au fost oameni simpli fără o situaţie materială de excepţie, pentru că n-a făcut niciodată selecţie după starea materială, nici măcar după frumuseţe. Îşi dorea doar un om normal cu care să se înţeleagă şi s-o iubească. Toţi păreau interesaţi la început doar de fiinţa ei, dar până la un punct după care îşi dădeau arama pe faţă. A iubit cu pasiune şi şi-a deschis sufletul de fiecare dată, dar a avut doar decepţii, pentru că toţi vroiau doar bani sau un culcuş cald.
Dar ea ştie că undeva pe Pământ, o caută un suflet pereche.
Femeile nu sunt toate la fel.
si eu
sunt un barbat de aproape 30 de ani, sunt insurat cu o femeie extraordinara cu care m-am mutat impreuna din a doua zi cu care am o relatie de 3 ani iar la anul urmeaza sa avem un bebe
sotia mea nu este o femeie de cariera, are un job, nu depinde financiar de mine, sunt constient ca daca vrea poate sa ma paraseasca fara nicio problema…nu sta cu mine pt bani mei, care nu sunt multi, insa nu este o femeie de cariera, adica jobul nu este pe primul plan
am avut o relatie cu o asemenea femeie si pur si simplu nu merge….prea multe orgolii, prea putin timp petrecut impreuna si si ala intrerupt constant de telefoane, interminabilele probleme de la serviciu, enorm stres pe care si-l revarsa asupra mea….intr-adevar bani erau, insa sunt foarte multe lucruri care nu se pot cumpara cu bani
p.s. m-am intalnit cu ea recent din intamplare pe strada, are si mai multi bani, este singura si nu parea deloc a fi fericita…..
Aşteptăm ceva veşti de la tine. La fel ca mulţi alţii mi-am schimbat total părerea (în bine) despre tine de cănd am inceput sa-ţi citesc blogul. Deci….ceva nou ?
Mi-a recomandat o prietena o carte (inca nu am terminat-o dar pana acum confirma tot ce am auzit despre ea) care abordeaza foarte multe din lucrurile discutate aici. Se numeste “Femeia eunuc” si este scrisa acum vreo 30 de ani. Autoarea se numeste Germaine Greer (cred ca asa se scrie).
Care credeti ca e mai nefericita: femeia “carierista” in varstra de 35 de ani, singura sau femeia sotie, gospodina, mama, care lucreaza 8-10 ore pe zi pe un salariu de mizerie si a carei sot nu mai da doi bani pe ea?
Complicata tema…
Dar inainte de toate vreau sa-ti spun, Gabi, ca imi place f mult felul in care gandesti si in care abordezi problemele. Esti un om echilibat si deosebit, te apreciez.
Acum, trecand da subiectul abordat…Eu am 23 de ani abia impliniti, lucrez intr-o companie multinationala, dar sunt la inceput. Iti dai seama ca vad zi de zi aere de “carieriste” invartindu-se prin jurul meu…
Ai dreptate, amazoanele tin f mult la aprente si statut. Probabil ca multe sunt, de fapt, nefericite.
Dar totusi, sper ca se poate macar imbina o slujba cat de cat buna cu o familie implinita. Refuz sa cred ca trebuie sa renunt la una sau la cealalta.
Eu sunt intr-o relatie de cativa ani buni, in care am trecut prin multe. Desi suntem independenti financiar si fiecare isi vede de viata lui, ne gasim timp pt a sta impreuna, pt a ne iubi, pt a vb la telefon si a face lucriri despre care majoritatea sustin ac nu au cand sa le faca.
Nu pot spune ca ma numar printe “amazoane”, dar nici nu afc parte din categoria celor care fac un copil si isi dedica intreaga viata cresterii lui.
Parearea mea este ca mai bien sa fii “amazoana” decat Monica Columbeanu sau o femeie care spala si calca toata ziua si se mira de ce nu e fericita si multumita de ea insasi.
Eu nu sunt amazoana, nu cred ca voi fi vreodata, dar nici nu sunt femeie intretinuta. Pastrez echilibrul. Asta nu mai stiu femeile de astazi, sa nu fie robotei…Vom ajunge niste oameni workahoolici, fara nici un pic de satisfactie sufleteasca.
Te salut cu respect.