Gabi Cotabiţă

Trăim o perioadă în care s-a dat liber la cuvinte! Aşa un delir logoreic generalizat, eu unul nu am mai prins şi, slavă Domnului, nu fac umbră de ieri pe planetă şi, zic eu cel puţin, nici nu am trecut precum gâsca prin apă, pe lângă tot în viaţa mea!
În comunism erau două categorii principale de vorbire: limbajul de lemn şi şopârla dizidentă.
Limbajul de lemn era cel care a putut inventa un subiect de examen la economie politică care suna aşa : „Raportul optim dintre acumulare şi consum în societatea socialistă multilateral dezvoltată!”, subiect care a generat şi primul eşec la vreun examen din cariera mea învolburată de student.
Cealaltă categorie era folosită de intelectualitatea română şi consta din utilizarea unor metafore, la care de cele mai mult ori, dacă nu făceai şi din ochi, nu se prindea nimeni că aveau un caracter subversiv. Noroc cu marii scriitori de umor ai perioadei, cum e şi Dan Mihăescu, care au aruncat pe piaţa media, aşa cum era ea, adevărate perle de satiră. În rest, dezacordurile verbale erau penalizate straşnic! Oprobiul public te marca pentru vecie. Să nu uităm că pentru a intra la liceu dădeai examen la gramatică. Nu vorbea oricine la televizor, la radio şi nu prea vorbea nimeni liber, pentru că „şeful” citea la discursuri, în consecinţă toată lumea citea!
Nu vreau să fac o dizertaţie exhaustivă pe marginea conţinutului sau formei sub care se petrece dezmăţul verbal acum în România şi cu atât mai puţin nu vreau să pozez într-un cavaler Galahad al gramaticii. Fac şi eu greşeli şi , de când s-a inventat scrisul pe tastatura calculatorului, am pierdut şi reflexul condiţionat pe care-l dobândisem în ani de zile de lucrări de control la limba română.
Am fost întotdeauna de părere că, dacă un om face foarte bine un lucru, nu trebuie să-i ceri să fie „multilateral dezvoltat” şi să fie şi un filozof sau un exeget, aşa că mai bine ar fi să nu-i ceri să se exprime prea mult liber. Strici o imagine. Ori noi avem nevoie de semizei! Frumos, deştept, puternic şi cu vorbele la el!
Stim cu toţii ce s-a întâmplat!
Cauzalitatea corectă s-a contorsionat şi s-a edulcorat, nimic nu mai e „din cauză” e doar „datorită”.
Acuzativul şi-a pierdut particula „pe”, accentul pe silabe se pune anapoda şi…multe, multe altele. Lista e de necuprins!
Personaje pitoreşti umplu ecranele şi paginile ziarelor. Oameni de „succes” de altfel în diverse domenii, care au în comun două caracteristici – sunt agramaţi şi agresivi, îşi verbalizează, fără niciun fel de jenă sau teamă de ridicol, inepţiile, într-un limbaj de lemn care pe lângă faptul că e plin de greşeli, conţine şabloane argotice incredibile.
Suntem ipocriţi, făţarnici şi pudibonzi. Umplem la refuz spaţiile unde se petrec spectacolele de stand-up comedy şi ne tăvălim pe jos de râs când băieţii şi-o bagă şi şi-o scot verbal mai des decât în viaţa reală, dar ne simţim ofensaţi şi arătăm cu degetul când un politician sau mai ştiu eu cine, e surprins de securişti amatori cu telefoane mobile, vorbind cu aceleaşi cuvinte! Asta după ce, în urmă cu 10 ani, lumea se înghesuia la spectacolele trupelor de hip-hop unde avea parte de descrieri grafice ale altor evenimente sexuale imaginare, de data asta interactive!
Homo sum, humani nihil a me alienum puto! Limbajul vulgar nu ne e străin, atunci de ce-l stigmatizăm la nivelul de conducere? Conducere pe care tot noi am votat-o!
Ba, mai mult! De ceva vreme a apărut o categorie specială de oameni care refugiindu-se în cărţi acumulează idei filozofice, considerente psihologice de-a valma! Unii dintre ele sunt aprofundate, altele sunt luate tale quale şi puse în fraze pur şi simplu, de dragul sonorităţii şi al feţelor admirative ale celor din auditoriul uimit de elocinţa şi cunoaşterea vorbitorului! Mai clar spus, se folosesc cuvinte care nu au ce căuta în acele fraze, despuiate de sensul lor, pentru a impresiona cu ceva!
Cine e mai de condamnat? Niciunul! Nu avem dreptul să judecăm, dar nici să nu-i lăsăm să ne jignească inteligenţa crezând că ne pot păcăli. Ca de obicei, schimbarea trebuie făcută în noi, dar cine e acela care nu va fi tentat să ridice şi să arunce cu piatra?
Cam aşa arată peisajul! Cuvintele băltesc în jurul nostru. Avem zeci de televiziuni, unde mii de oameni vin să spună vorbe, să îşi dea cu părerea şi să ne bombardeze cu aforisme de primă pagină în ziare colorate! Foarte multe cuvinte şi foarte puţină comunicare!
Aş parafraza un aforism celebru care spune: Învaţă să-ţi trăieşti viaţa şi din când în când foloseşte şi vorbe. Dacă tot trebuie să comunici ceva, încearcă să o faci în cuvinte simple, altfel degeaba citeşti!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Nu puteam să nu las să apară în text câteva cuvinte şi expresii mai rare! Nu? Nu sunt perfect!

De data asta nu mi se mai pare, chiar aşa este: sunt tentat să scriu aici numai dacă se întâmplă ceva deosebit pentru mine! Sigur acum aş putea să vă povestesc despre multe, dar pentru că sunt în apropierea unui moment important pentru cariera mea, am să mă refer la „geneza” albumului „Fărâme de tandreţe”.
Am declarat într-un interviu, apreciat se pare, că memoria noastră este selectivă şi, deşi trec ani de zile, pentru noi unele momente din trecut ne par că s-au petrecut doar cu câteva luni în urmă. Şi, uite-aşa, te trezeşti că au trecut zeci de ani, care pentru tine sunt compresaţi la câteva evenimente şi amintiri care îţi umplu doar spaţiul unui an, hai doi! Ce iluzie amară! Vremea trece inexorabil!
Aşa se face că, deşi au fost înregistrate cu 20 de ani în urmă, cântecele mele de succes mi-au rămas proaspete în memorie şi, deşi mi s-a propus asta, nu am socotit că ar fi cazul să scot vreo compilaţie până acum. Am adunat la un moment dat o colecţie de cîntece pe ceva ce s-a numit BEST OF 1986 – 2000, dar a fost făcută exclusiv pentru uzul celor „înrăiţi”, care a rămas strict însă la acest nivel.
Când am văzut afluenţa pe piaţă a compilaţiilor cu această titulatură ale unor artişti care, să mă ierte Dumnezeu, dacă au avut un „şlagăr” a fost mult, m-am înfiorat şi am zis că nu vreau să mă amestec în această colcăială. Aveam un proiect viu, VH2, care, iată, funcţionează la un nivel de „awareness” de invidiat, şi mi-am spus că nu are rost să mă aşez pe aceeaşi treaptă.
Şi am asistat amuzat la toate frământările showbiz-ului românesc. Fiind implicat 10 ani în festivalul Callatis, dintre care vreo 8 oficial, director artistic, am avut parte de o verificare la rece a pretenţiilor în comparaţie cu capacităţile muzicale reale ale artiştilor români la modă, cei care-şi dispută titlurile de „cel mai bun…” la „n” categorii. Hmmm! Asta e altă discuţie!
Însă, de câţiva ani, începuse să apară o presiune asupra mea din partea „publicului”! (Asta e echivalentă cu „lumea vorbeşte”, când, de fapt, lumea se reduce la cei câţiva vecini de la bloc, care sunt TOATĂ lumea noastră !) Din cele mai neaşteptate direcţii a venit întrebarea : „ce faci cu piesele tale?” şi asta din ce în ce mai des!
Aşa că, tot gândindu-mă, dacă e oportun, dacă e bine sau nu, am ajuns de Crăciun în 2009. Şi, în seara zilei de 26 decembrie, am avut revelaţia în timpul unei discuţii cu o prietenă, una dintre cele care mă tot presa cu piesele vechi: refac „Prima iubire şi ultima” şi scot un disc cu piese de dragoste în perioada dintre Sf. Valentin (de America) şi 8 martie (de ziua mondială a femeii).
Zis şi făcut! L-am sunat pe Andrei Kerestely, cu care am lucrat atâtea lucruri împreună şi am aranjat să intrăm în studiou după 1 ianuarie şi m-am apucat să fac selecţia. Aici a fost mai greu!
A fost o adevărată călătorie pe bulevardul amintirilor! Şi, încercând să asociez cântecele respective cu etaloane temporale, am descoperit că a trecut atâta vreme încât, este evident că, o întreagă generaţie nu ştie nimic despre aceste piese! Şi eu care credeam că totul e de la sine înţeles, cunoscut şi aş deveni cel puţin obraznic readucând în atenţia oamenilor cântecele respective. Cât de „rătăcit” în tunelul timpului eram!
Nefiind o compilaţie Best of, am putut alege ce cântece dragoste vroiam eu, chiar mai puţin cunoscute. Aşa la o primă adunare, au ieşit vreo 35… şi nici atunci lista nu era exhaustivă, dar evident erau prea multe! Am hotărât că la sfârşitul anului, cel mai târziu începutul lui 2011 să scot „the real best of” şi aşa am mai curăţat lista. Urma titlul!
Discul face parte din categoria „A Love Songs Collection”, dar asta e mai mult ca subtitlu şi în niciun caz în engleză. De la „Bucăţele de iubire” prin „Crâmpeie de tandreţe” am ajuns în altă seară la cel de acum : ”Fărâme de tandreţe”.
Aşa au rămas afară piese de dragoste ca: Noapte albastră, Încearcă, Dă-mi o şansă, Să nu ne spunem adio, Fără iubire, Doi navigatori, ş.a. Cei care le aşteptau pe acestea şi Ave Maria, Voice From Above, Cântecul şomerului, Convenţional, Simplu trecător, mai aşteaptă până la Best of! Va fi greu şi atunci cu selecţia pentru că, asta e, sunt cântăreţul cu cele mai multe piese premiate la festivalul de la Mamaia. Poate premiile nu înseamnă mare lucru, dar întâmplător, multe dintre ele au făcut bucuria a zeci de mii de români! (Vedeţi că nu am pretenţia ca sunt peste 5 milioane!!)
Vreau să vă spun că m-a bucurat promptitudinea redacţiei revistei Felicia în a se asocia cu proiectul, că mi-a făcut o deosebită plăcere faptul că mi s-a reconfirmat caracterul uman deosebit al lui Ovidiu Komornyik care a produs CD-ul propriu-zis şi că îmi doresc să vă bucuraţi de muzica aleasă.
Nu e o colecţie de balade, ci de momente diferite din epopea iubirii, de la superficialitate la disperarea conştientizării sentimentelor, de la fericire la dezamăgire, toate sunt rupte din viaţă, din poveştile fiecăruia dintre noi.
Cu un surâs şi cu multe fărâme de tandreţe
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă