Gabi Cotabiţă

Hoinărind după cai verzi pe pereţi prin Europa
Aşa se poate caracteriza fără a avea teama de a greşi prea tare, agitaţia ce se iscă în fiecare an în ajunul preselecţiei naţionale pentru Eurovision. Atâtea pasiuni, orgolii se reactivează, se acutizează, ne redescoperim capacităţile de intrigă,pentru ce? Pentru ca în finala mare, de cele mai multe ori, să dăm, după aceea, dovada amatorismului şi lipsei de talent.
Se naşte o mare întrebare.
Cum putem avea tupeul noi ca naţiune să ne clasăm pe locuri fruntaşe într-o competiţie de elită, deşi puţin ruptă de realitatea muzicală contemporană, când noi facem în tot timpul anului antrenamente la perete?
„Concertele” de după miezul nopţii prin cluburile din România sau cele din pieţele unde autorităţile locale mai aruncă pentru populaţie câteva fărâmituri de circ gratuit, nu reprezintă dovada unui business serios şi nu crează artişti cu experienţă pentru asemenea confruntări.
Faptul că se promovează pseudo-cântăreţi care arată cât de cât bine şi dau senzaţia că se mişcă, ale căror calităţi vocale se întind pe o cvintă şi cărora dacă le iei programele de auto tuning, nu se întâlnesc cu notele decât întâmplător sau, şi mai rău, chiar şi cu aceste programe nu se poate masca intonaţia disonantă, duce inerent la apariţii în care nu reuşeşti pe parcursul a 3 minute să înţelegi care e linia melodică.
Disperaţi după difuzarea pe radiourile din ţară, compozitorii apelează tot mai des la „reţete” importate de-a valma din muzica internaţională care le atrofiază inevitabil talentul şi capacitatea de exprimare inovativă, neîngrădită şi atunci când sunt puşi în faţa unui asemenea concurs apelează inerent la aceleaşi locuri comune ceea ce îi face să nu găsească nimic nou, special pentru a exprima.
Săracia de sentimente exprimate în muzica din timpul anului duce la o monotonie a textelor, care mai e salvată, (pentru că multă lume ascultă, putină înţelege), de textele în limba engleză, care nouă, anglofoni prin istorie şi până la isterie (!!!)ni se par pline de mesaj!
Poate cele scrise mai sus vi se par prea dure, dar din păcate sunt adevărate şi ar trebui să ni le asumăm şi gândiţi-vă că sunt numai câteva din motive.
Poate ar fi mai bine să trimitem muzică într-adevăr reprezentativă pentru România anului 2010 şi să nu apelăm la genuri de nişă ca pop-ul, rock-ul; ar trebui să facem loc manelelor şi cântecelor de petrecere, care cred că ar fi mult mai bune şi sigur ne-ar clasa pe locuri fruntaşe în preferinţele europene.
Le cerem artiştilor show-uri fără ca aceştia să aibă posibilitatea să aibă evenimente la care să facă acest lucru mai des, mai ales când, mulţi dintre ei, în tot timpul anului se feresc de asta ca de dracul pentru a nu fi introduşi în aceeaşi categorie cu cei sau cele care fac doar „apariţii”.
Şi apoi, ce rost ar avea să facă asemenea eforturi când televiziunea română atât de anchilozată în filmările standard şi lipsa de decupaj regizoral, îţi ratează orice moment special pe care îl creezi pe scenă, atât de miraţi sunt regizorii de montaj.
Pe scurt ar fi cam aşa, afacerea nu există pentru că lumea nu cumpără muzică,investiţiile sunt mici şi doar din orgoliu, deci nu este interes de susţinere a afacerii şi de aici stângăcii, lipsă de naturaleţe şi chiar gafe monumentale.
Multe din interpretele noastre se îmbracă pentru acest concurs într-un stil care nu le reprezintă şi care le pune în posturi atât de stânjenitoare încât nici machiajele stridente nu pot masca disconfortul pe care-l simt pe scenă. Exhibiţionismul, extrovertirea gen Lady Gaga nu se învaţă în atelierele designerilor vestimentari cu câteva nopţi înaintea spectacolului! Avem două exemple teribile la finala din acest an: Alexandra Ungureanu, o Roisin Murphy fără spiritul avangardist al acesteia şi Dalma a cărei ţinută „oglindă” a pus-o din punctul de vedere al telespectorului într-o postură cel puţin ilară.
S-au stricat de către disfuncţionalităţile de preluare şi montaj video ale televiziunii apariţiile lui Krivach, Pasager, Anda Adam, Hotel Fm, etc. Cel care nu a fost prea deazavantajat de aceste stângăcii a fost Lulu pentru că i s-au văzut păpuşile.
Interpretativ au fost surprize plăcute şi dezamăgiri de proporţii! Una din surprizele extrem de plăcute a fost Alexa, care a făcut o variantă de scenă de excepţie, ieşind din tipologia Nicola abordată la înregistrarea piesei lui Mihai Alexandru şi oferind o apariţie plină de forţă şi personalitate nu numai drăgălaşă! A fost o bucurie pentru ochi.
O altă surpriză plăcută a fost Tina G., care spre deosebire de anul trecut când nu a reuşit să transmită nimic din piesa lui Cornel Ilie, acum a avut o apariţie care s-a susţinut şi muzical foarte bine. Dacă va reuşi să ducă personajul scenic prezentat acum, vreme de un an de zile şi să-l consacre, cred că în viitor vom mai auzi de ea.
În rest s-a mers destul de puţin pe performanţa arătată în seara finalei şi mai mult pe ceea ce se ştia despre interpreţii şi piesele respective, pentru că, după cum s-a cântat, piesa Luminiţei cu Pop-Tămaş şi Piper nu ar fi putut intra în discuţie, dar să mai iasă şi pe locul 2, iar cea de-a doua piesă a Paulei, de asemenea nu putea să ajungă în primele 5.
Admiratoarele sexului „tare” şi-au avut şi ele competiţia lor, figura adolescentină a lui Cătălin Josan a prevalat asupra „gropiţelor şi ochilor verzi” ale solistului de la Hotel FM, din păcate însă iată încă o situaţie în care Josan se dovedeşte o apariţie suficientă doar pentru a masca piesa slabă şi interpretarea fără strălucire.
Câştigătorul era evident după terminarea spectacolului.
Cu toată prezentarea scenică statică, dar avantajantă pentru Paula, care s-a dovedit până acum mai mult „human” decât „dancer”, Playing with Fire stă în picioare atât vocal cât şi componistic. Atât ea cât şi Ovi au suficientă experinţă ca să poată cânta şi treziţi din somn!
Cu puţin noroc şi susţinuţi poate şi de faptul că Ovi este şi cetăţean norvegian, cu două antecedente în preselecţiile petru Eurovision în Norvegia, s-ar putea să reuşim să ne clasăm pe un loc ceva mai bun! Baftă!
Dar asta, din păcate, nu va schimba cu nimic starea deplorabilă a muzicii din România!
Vom continua doar să alergăm după cai verzi pe pereţi!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Ne-am strâns şi noi o gaşcă de oameni cu experienţă muzicală şi de televiziune pentru a urmări seara şi am dat note ca un juriu din umbră. Faptul că doamnele au fost într-o majoritate covârşitoare (9 doamne la 2 domni) s-a simţit în rezultatul final; au câştigat „gropiţele” de la Hotel Fm la un punct faţă de Paula şi Ovi!
Concluziile au fost :
- Unde sunt compoziţiile?
- Instrumentiştii lui Brenciu au cântat mai bine decât concurenţii (oricum cântă mai bine decât el!)

GC

Trăim o perioadă în care s-a dat liber la cuvinte! Aşa un delir logoreic generalizat, eu unul nu am mai prins şi, slavă Domnului, nu fac umbră de ieri pe planetă şi, zic eu cel puţin, nici nu am trecut precum gâsca prin apă, pe lângă tot în viaţa mea!
În comunism erau două categorii principale de vorbire: limbajul de lemn şi şopârla dizidentă.
Limbajul de lemn era cel care a putut inventa un subiect de examen la economie politică care suna aşa : „Raportul optim dintre acumulare şi consum în societatea socialistă multilateral dezvoltată!”, subiect care a generat şi primul eşec la vreun examen din cariera mea învolburată de student.
Cealaltă categorie era folosită de intelectualitatea română şi consta din utilizarea unor metafore, la care de cele mai mult ori, dacă nu făceai şi din ochi, nu se prindea nimeni că aveau un caracter subversiv. Noroc cu marii scriitori de umor ai perioadei, cum e şi Dan Mihăescu, care au aruncat pe piaţa media, aşa cum era ea, adevărate perle de satiră. În rest, dezacordurile verbale erau penalizate straşnic! Oprobiul public te marca pentru vecie. Să nu uităm că pentru a intra la liceu dădeai examen la gramatică. Nu vorbea oricine la televizor, la radio şi nu prea vorbea nimeni liber, pentru că „şeful” citea la discursuri, în consecinţă toată lumea citea!
Nu vreau să fac o dizertaţie exhaustivă pe marginea conţinutului sau formei sub care se petrece dezmăţul verbal acum în România şi cu atât mai puţin nu vreau să pozez într-un cavaler Galahad al gramaticii. Fac şi eu greşeli şi , de când s-a inventat scrisul pe tastatura calculatorului, am pierdut şi reflexul condiţionat pe care-l dobândisem în ani de zile de lucrări de control la limba română.
Am fost întotdeauna de părere că, dacă un om face foarte bine un lucru, nu trebuie să-i ceri să fie „multilateral dezvoltat” şi să fie şi un filozof sau un exeget, aşa că mai bine ar fi să nu-i ceri să se exprime prea mult liber. Strici o imagine. Ori noi avem nevoie de semizei! Frumos, deştept, puternic şi cu vorbele la el!
Stim cu toţii ce s-a întâmplat!
Cauzalitatea corectă s-a contorsionat şi s-a edulcorat, nimic nu mai e „din cauză” e doar „datorită”.
Acuzativul şi-a pierdut particula „pe”, accentul pe silabe se pune anapoda şi…multe, multe altele. Lista e de necuprins!
Personaje pitoreşti umplu ecranele şi paginile ziarelor. Oameni de „succes” de altfel în diverse domenii, care au în comun două caracteristici – sunt agramaţi şi agresivi, îşi verbalizează, fără niciun fel de jenă sau teamă de ridicol, inepţiile, într-un limbaj de lemn care pe lângă faptul că e plin de greşeli, conţine şabloane argotice incredibile.
Suntem ipocriţi, făţarnici şi pudibonzi. Umplem la refuz spaţiile unde se petrec spectacolele de stand-up comedy şi ne tăvălim pe jos de râs când băieţii şi-o bagă şi şi-o scot verbal mai des decât în viaţa reală, dar ne simţim ofensaţi şi arătăm cu degetul când un politician sau mai ştiu eu cine, e surprins de securişti amatori cu telefoane mobile, vorbind cu aceleaşi cuvinte! Asta după ce, în urmă cu 10 ani, lumea se înghesuia la spectacolele trupelor de hip-hop unde avea parte de descrieri grafice ale altor evenimente sexuale imaginare, de data asta interactive!
Homo sum, humani nihil a me alienum puto! Limbajul vulgar nu ne e străin, atunci de ce-l stigmatizăm la nivelul de conducere? Conducere pe care tot noi am votat-o!
Ba, mai mult! De ceva vreme a apărut o categorie specială de oameni care refugiindu-se în cărţi acumulează idei filozofice, considerente psihologice de-a valma! Unii dintre ele sunt aprofundate, altele sunt luate tale quale şi puse în fraze pur şi simplu, de dragul sonorităţii şi al feţelor admirative ale celor din auditoriul uimit de elocinţa şi cunoaşterea vorbitorului! Mai clar spus, se folosesc cuvinte care nu au ce căuta în acele fraze, despuiate de sensul lor, pentru a impresiona cu ceva!
Cine e mai de condamnat? Niciunul! Nu avem dreptul să judecăm, dar nici să nu-i lăsăm să ne jignească inteligenţa crezând că ne pot păcăli. Ca de obicei, schimbarea trebuie făcută în noi, dar cine e acela care nu va fi tentat să ridice şi să arunce cu piatra?
Cam aşa arată peisajul! Cuvintele băltesc în jurul nostru. Avem zeci de televiziuni, unde mii de oameni vin să spună vorbe, să îşi dea cu părerea şi să ne bombardeze cu aforisme de primă pagină în ziare colorate! Foarte multe cuvinte şi foarte puţină comunicare!
Aş parafraza un aforism celebru care spune: Învaţă să-ţi trăieşti viaţa şi din când în când foloseşte şi vorbe. Dacă tot trebuie să comunici ceva, încearcă să o faci în cuvinte simple, altfel degeaba citeşti!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Nu puteam să nu las să apară în text câteva cuvinte şi expresii mai rare! Nu? Nu sunt perfect!

De data asta nu mi se mai pare, chiar aşa este: sunt tentat să scriu aici numai dacă se întâmplă ceva deosebit pentru mine! Sigur acum aş putea să vă povestesc despre multe, dar pentru că sunt în apropierea unui moment important pentru cariera mea, am să mă refer la „geneza” albumului „Fărâme de tandreţe”.
Am declarat într-un interviu, apreciat se pare, că memoria noastră este selectivă şi, deşi trec ani de zile, pentru noi unele momente din trecut ne par că s-au petrecut doar cu câteva luni în urmă. Şi, uite-aşa, te trezeşti că au trecut zeci de ani, care pentru tine sunt compresaţi la câteva evenimente şi amintiri care îţi umplu doar spaţiul unui an, hai doi! Ce iluzie amară! Vremea trece inexorabil!
Aşa se face că, deşi au fost înregistrate cu 20 de ani în urmă, cântecele mele de succes mi-au rămas proaspete în memorie şi, deşi mi s-a propus asta, nu am socotit că ar fi cazul să scot vreo compilaţie până acum. Am adunat la un moment dat o colecţie de cîntece pe ceva ce s-a numit BEST OF 1986 – 2000, dar a fost făcută exclusiv pentru uzul celor „înrăiţi”, care a rămas strict însă la acest nivel.
Când am văzut afluenţa pe piaţă a compilaţiilor cu această titulatură ale unor artişti care, să mă ierte Dumnezeu, dacă au avut un „şlagăr” a fost mult, m-am înfiorat şi am zis că nu vreau să mă amestec în această colcăială. Aveam un proiect viu, VH2, care, iată, funcţionează la un nivel de „awareness” de invidiat, şi mi-am spus că nu are rost să mă aşez pe aceeaşi treaptă.
Şi am asistat amuzat la toate frământările showbiz-ului românesc. Fiind implicat 10 ani în festivalul Callatis, dintre care vreo 8 oficial, director artistic, am avut parte de o verificare la rece a pretenţiilor în comparaţie cu capacităţile muzicale reale ale artiştilor români la modă, cei care-şi dispută titlurile de „cel mai bun…” la „n” categorii. Hmmm! Asta e altă discuţie!
Însă, de câţiva ani, începuse să apară o presiune asupra mea din partea „publicului”! (Asta e echivalentă cu „lumea vorbeşte”, când, de fapt, lumea se reduce la cei câţiva vecini de la bloc, care sunt TOATĂ lumea noastră !) Din cele mai neaşteptate direcţii a venit întrebarea : „ce faci cu piesele tale?” şi asta din ce în ce mai des!
Aşa că, tot gândindu-mă, dacă e oportun, dacă e bine sau nu, am ajuns de Crăciun în 2009. Şi, în seara zilei de 26 decembrie, am avut revelaţia în timpul unei discuţii cu o prietenă, una dintre cele care mă tot presa cu piesele vechi: refac „Prima iubire şi ultima” şi scot un disc cu piese de dragoste în perioada dintre Sf. Valentin (de America) şi 8 martie (de ziua mondială a femeii).
Zis şi făcut! L-am sunat pe Andrei Kerestely, cu care am lucrat atâtea lucruri împreună şi am aranjat să intrăm în studiou după 1 ianuarie şi m-am apucat să fac selecţia. Aici a fost mai greu!
A fost o adevărată călătorie pe bulevardul amintirilor! Şi, încercând să asociez cântecele respective cu etaloane temporale, am descoperit că a trecut atâta vreme încât, este evident că, o întreagă generaţie nu ştie nimic despre aceste piese! Şi eu care credeam că totul e de la sine înţeles, cunoscut şi aş deveni cel puţin obraznic readucând în atenţia oamenilor cântecele respective. Cât de „rătăcit” în tunelul timpului eram!
Nefiind o compilaţie Best of, am putut alege ce cântece dragoste vroiam eu, chiar mai puţin cunoscute. Aşa la o primă adunare, au ieşit vreo 35… şi nici atunci lista nu era exhaustivă, dar evident erau prea multe! Am hotărât că la sfârşitul anului, cel mai târziu începutul lui 2011 să scot „the real best of” şi aşa am mai curăţat lista. Urma titlul!
Discul face parte din categoria „A Love Songs Collection”, dar asta e mai mult ca subtitlu şi în niciun caz în engleză. De la „Bucăţele de iubire” prin „Crâmpeie de tandreţe” am ajuns în altă seară la cel de acum : ”Fărâme de tandreţe”.
Aşa au rămas afară piese de dragoste ca: Noapte albastră, Încearcă, Dă-mi o şansă, Să nu ne spunem adio, Fără iubire, Doi navigatori, ş.a. Cei care le aşteptau pe acestea şi Ave Maria, Voice From Above, Cântecul şomerului, Convenţional, Simplu trecător, mai aşteaptă până la Best of! Va fi greu şi atunci cu selecţia pentru că, asta e, sunt cântăreţul cu cele mai multe piese premiate la festivalul de la Mamaia. Poate premiile nu înseamnă mare lucru, dar întâmplător, multe dintre ele au făcut bucuria a zeci de mii de români! (Vedeţi că nu am pretenţia ca sunt peste 5 milioane!!)
Vreau să vă spun că m-a bucurat promptitudinea redacţiei revistei Felicia în a se asocia cu proiectul, că mi-a făcut o deosebită plăcere faptul că mi s-a reconfirmat caracterul uman deosebit al lui Ovidiu Komornyik care a produs CD-ul propriu-zis şi că îmi doresc să vă bucuraţi de muzica aleasă.
Nu e o colecţie de balade, ci de momente diferite din epopea iubirii, de la superficialitate la disperarea conştientizării sentimentelor, de la fericire la dezamăgire, toate sunt rupte din viaţă, din poveştile fiecăruia dintre noi.
Cu un surâs şi cu multe fărâme de tandreţe
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Cu toţii suntem victemele manipulării. Din momentul în care deschidem ochii în această lume şi începem să învăţăm abc-ul societăţii intrăm într-un sistem monumental de cizelare a personalităţii în favoarea sistemului, numit manipulare. Subiectul e generos şi nu poate fi epuizat într-o înşiruire de idei pe o pagină de jurnal. Ce vreau să vă spun este că rezultatele manipulării sunt de-a dreptul spectaculoase. Mai ales într-o societate de consum. Ceea ce în limbaj cotidian numim „la modă”, trendy, nu este altceva decât rodul sindromului de turmă, generat de frica de singurătate, de alienare, de cele mai multe ori indusă pe căi insesizabile de către manipularea socială la care suntem supuşi.
Începând de la întrebarea stupidă: „ce idol ai?” pe care cu toţii aţi auzit-o şi la care probabil cu toţii aţi fost obligaţi să răspundeţi măcar o dată sau variţiunea ei „ce model ai” suntem îndemnaţi să ne asociem cu tot felul de personaje mediatice create de multe ori doar pentru a reprezenta poli de atracţie pentru indivizi lipsiţi de perspectivă individuală proprie.
Se profită că fiinţa umană are această alternativă senzorială „îmi place/nu-mi place”, această tendinţă binară de apreciere şi de nuanţele existente dar imperceptibile la o apreciere sumară, pentru a o atrage spre o direcţie sau alta întinzând de gustul personal până ajunge în sfera unuia din polii alternativei de bază. Complicat, nu? Esenţa e, că începem să ne asociem fără să ne dăm seama la păreri, opinii cu care nu rezonam în primă fază!
Multe dintre idolii generaţiilor trecut şi prezente au reprezentat ei înşişi produse de consum folosite în scopul manipulării prozeliţilor. Conştientizarea acestui fapt de către ei a dus de cele mai multe ori la „pierderea firului” sau chiar la pierderea vieţii. Sigur, e bine să fii „regele”, dar ce greu e să trăieşti cu acest titlu.
Cel mai recent exemplu este evident Michael Jackson. Un artist cu sensibilitate, har şi geniu, care a devenit idolul a milioane de oameni în această lume datorită sistemului şi care a fost răpus de sistem.
S-a folosit deja tot arsenalul invenţiilor mediatice pentru a stoarce toate picăturile din imaginea, numele lui chiar şi după moarte. Se trece acum la faza a 2-a. Găsirea înlocuitorului! Pentru că sistemul are nevoie de a pune ceva în locul lui. Nu e ceva nou. După moartea lui Elvis s-a trecut prin aceleaşi faze şi s-a culminat cu alegerea sosiei perfecte. Aşa a apărut Shakin’ Stevens şi nu numai! Prietenii ştiu de ce!
De atunci s-a generalizat în lume un sistem de entertainment care are ca regulă de bază găsirea unor „look-alike” care să şi performeze artistic în stilului originalului. Asemănarea a început să fie tot mai uşor de rezolvat prin evoluţia chirurgiei estetice aşa că, dacă aduce ca şi alură cu „idolul” original şi-l copiază perfect în mişcări, sosia e gata.
Am urmărit sâmbăta la lucru în cadrul unui eveniment care a umplut la refuz unul din cele mai mari cluburi din Bucureşti prestaţia celui care e socotit cel mai bun imitator al lui Michael Jackson.
Curiozitatea mare, dezamăgirea pe măsură. De ce? Pentru că nu era magic! Arăta la fel. Era îmbrăcat la fel, evident mai ieftin, coregrafia era aia, dar… nu putea ţine scena. Nu era MJ!
Băiatul acesta(sosia) a trăit de la 8 ani sub influenţa idolului său. L-a urmat în toate. În transfomările fizice suferite de idol, în creaţia muzicală şi coregrafică, încercând să fie cât mai perfect asemănător. Şi a reuşit! Acum idolul a ieşit din scenă şi el a rămas singur să ducă mai departe moştenirea. Doar că nu ştim dacă va avea puterea să inventeze urmarea sau doar va rămâne să repete ciclic tot ce a învăţat pe dinafară până acum şi la un moment dat nu va fi tentat să imite şi ieşirea din scenă.
Personajul este tragic, la fel cum sunt toate pastişele lui Elvis care se întâlnesc într-un concurs anual în America pentru a spera că una din ele va fi încoronată „rege” cu coroana rămasă liberă!
Şi mai tragic mi se pare însă grupul de fete din primul rând, isterizate de apariţia copiei, care cu lacrimi în ochi cântau versurile cântecelor atât de bine cunoscute şi parcă strigau „Michael!!!” Manipularea şi spiritul de turmă îşi spunea cuvântul din plin!
Aveam senzaţia că fetele trăiesc un scenariu de-al lui Tarantino, care s-a hotărât să-l reînvie pentru că aşa a vrut el, pentru ca ele să-şi exprime asocierea la idol!
Nu ştiu! Cred că originalul va rămâne în sufletul meu oricum şi m-aş bucura sincer la orice preluare a oricărui cântec de-al lui în stilul personal al cântăreţului/ei care îl preia. Cred că a fost un artist prea mare pentru a fi imitat şi orice încercare pare ridicolă, dar să te şi isterizezi la asta… cred că e prea mult!
Ca şi Elvis, Mercury şi alţii, MJ a fost mult prea teatral şi la limita kitsch-ului ca apariţie scenică pentru a mă interesa o păpuşă care-l imită.
Să vedem ce va pune sistemul în golul lăsat în sufletele fetelor isterizate, care la concertul din ’92 nu au fost prezente pentru că aveau oră fixă de biberon şi de somn.
Inspiraţi-vă din viaţa şi cariera oamenilor de succes, dar nu-i copiaţi, nu vă distrugeţi viaţa îndrăgostindu-vă de o imagine, NU VĂ LĂSAŢI MANIPULAŢI!!!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă