Toate articolele scride de

Aho, aho copii şi fraţi pentru Eurovision mânaţi! Ia mai uraţi măi, hăi, hăi!
TVR a rezolvat bugetul de criză! Tehnica se numeşte 2 în 1 şi nu e nouă! În loc să cheltuiască bani şi pe selecţia naţională şi pe spectacolul „tradiţional” de Revelion, fac selecţia în direct în noaptea de trecere dintre ani ( ce loc comun a devenit şi ăsta! ). Nu că e bine?
Având în vedere că spectacolul de anul acesta a fost reuşit şi că Marina Almăşan – Socaciu are experienţă de televiziune şi mai ales la emisiuni în direct, nu văd de ce nu ar ieşi un lucru frumos!
Altele sunt problemele acestei transmisii şi acestea pot avea repercusiuni majore în rezultatul selecţiei.
Selecţia naţională precedentă a avut o audienţă bună, interesul faţă de fenomen s-a văzut atât în numărul telespectatorilor cât şi în numărul voturilor valabil exprimate, dar nu a fost de revelion!
Iată câţiva factori care s-ar putea să influenţeze direcţia de vot şi numărul votanţilor în acea noapte!
De ani de zile supremaţia audienţei programului de revelion a fost pierdută dramatic şi irecuperabil de TVR în favoarea posturilor private.
Pe total, numărul de oameni care se uită la tv în noaptea anului nou e în scădere.
Ce segment de vârstă se mai uită în noaptea respectivă la tv?
E de discutat şi de detaliat, am micile mele reţineri, dar hai să luăm cântecele în ordinea intrării în concurs şi să vedem prima impresie şi asta doar auditivă, pentru că nu am văzut încă prezentările video! De asemenea, fiind toate piesele în limba engleză, textul nu contează, publicul majoritar al TVR în noaptea de revelion este vorbitor de limbă română.
Va conta cum se va cânta pe viu, dar să nu uităm că votarea se va face după miezul nopţii, aşa că votanţii, ca urmare a folosirii şpriţului, s-ar putea să fie mai indulgenţi cu imperfecţiunile de interpretare!

1. ADI CRISTESCU – One by one
Nefericit început de spectacol. Adrian Cristescu e unul dintre favoriţii ultimelor festivaluri televizate, dar după părerea mea, e puţin exagerată opinia. E foarte talentat, dar deocamdată nu “vinde” marfa. E încă la faza în care trebuie să demonstreze. Cântecul mi se pare neinspirat.

2. DALMA – Song for him
O altă cântăreaţă despre care se vorbeşte mult şi de mult, dar care nu confirmă încă! Piesa e foarte “americană”, cu umorul pieselor Shania Twain de acum 10 ani, titlul nu se regăseşte în refrenul plin de locuri comune. Iar dacă Dalma mai reuşeşte apariţia amuzant-ridicolă din selecţia anterioară, soarta piesei e pecetluită. NU e de top 5 selecţie!

3. LETICIA – Dreaming of you
Nu ştiu cine e Leticia, dar asta nu are nicio importanţă. Un cântec FM foarte frumos!!! Nu ştiu ce face fata şi cum “vinde” (transmite, pentru neiniţiaţi!) şi nu ştiu cum cântă pe viu! Poate fi una din marile dezamăgiri ale concursului, piesă bună interpretată prost sau poate fi surpriza! Pare puţin prea “mică” pentru un război aşa de mare. Aştept să văd şi filmarea, dar repet, ce va face la spectacolul final contează cel mai mult!

4. SILVIA ŞTEFĂNESCU – I can’t breathe without you
O cântăreaţă foarte bună, crescută la umbra Paulei Seling şi experimentată pe meleaguri străine ani buni. Piesa însă… e aşa un loc comun country music, perfectă pentru vocea ei, dar care nu ştiu ce va spune telespectatorului român.

5. BLAXY GIRLS – It’s so fine
Mă bucură reapariţia fetelor de la malul mării. Sper ca în această ediţie să aibă un consultant de mişcare mai bun şi să se vadă că au crescut şi au căpătat atitudine! Rucsandra cântă perfect şi când o trezeşti de somn, aşa că depinde doar de cât de fresh şi dezinvolte vor fi pe scenă.

6. CLAUDIA PAVEL – I want u to want me
Sincer să fiu nu ştiu de ce piesa asta a luat cel mai mic punctaj dintre cele calificate! Aduce a Snow Patrol ca atmosferă, dar e un stil la modă acum. Claudia cântă bine, are energie. Amuzant e doar altceva! La câţi autori are piesa(5!!!!!!) te gândeşti cum au lucrat ei împreună! În special autorii textului, care dacă au participat în mod egal probabil că au scris fiecare câte 10 cuvinte incluzând şi pronumele personale! E ceva… !!! Unul din cîntecele bune după părerea mea

7. LAURENTIU CAZAN – We can change the world
Nu cred că există cântăreţ mai nedreptăţit în istoria selecţiilor acestui concurs! În 1991, când a fost refuzată “Say Something” ni s-a anulat nu numai şansa de a intra în finala concursului , dar şi posibilitatea să fim propulsaţi în elita muzicală a Europei! Acum însă e cam târziu să schimbi ceva şi în niciun caz cu o piesă care sună prea vintage prin elementele de orchestraţie şi linia melodică!

8. DAN HELCIUG – My facebook girl
Mi s-au părut aşa de lungi cele 3 minute ale acestui cântec! Mai mult nu am ce să spun!

9. DISTINTO, IANNA SI ANTHONY ICUAGU – Open your eyes
La noi încă se simte refluxul de la Biondo. De altfel Distinto s-au înfiinţat ca urmare a apariţiei trioului suedez în România. Diferenţa este că ei nu cîntă la fel de curat şi de sigur pe viu ca omologii lor! Piesa e forţată rău. “Shine”, deşi a avut succes exclusiv în România, curge foarte frumos, asta are hârtoape!

10. DIRECTIA 5 – Cinema love
“O altă piesă Direcţia 5” vor spune detractorii “şi nu cea mai bună” ! Uitând ceva esenţial! Piesa nu se judecă în contextul creaţiei grupului, ci al concursului Eurovision. Are o idee originală de text şi are un mesaj optimist. Şi nu uitaţi, Marian Ionescu e specialist în câştigarea concursurilor care au ca premii maşini!!! Totul stă în cât de bine va ştii Cristi Enache să stăpânească scena! Mare favorită!

11. RALLSA – Take me down
Cine sunt? Habar n-am! Se pare că s-au înfiinţat cu ocazia acestui concurs! Ca piesă, e cea mai reprezentativă pentru ce se difuzează astăzi pe FM în România. Oricum în primul minut nu se întâmplă nimic în cântec şi după aceea, ce rost ar mai fi avut să se întâmple ceva!

12. HOTEL FM – Change
În acelaşi stil optimist ca şi Direcţia 5, cu acelaşi mesaj de schimbare ca şi Cazan. Câtă originalitate în Uniunea Europeană în 2011! Mie îmi place, dar la participarea anterioară nu au reuşit să convingă publicul să-i voteze şi nu văd ce schimbări ar fi putut face acum, încât să creeze un val de simpatie pentru ei!

13. MIHAI ALEXANDRU feat. B-BODY AND SOUL – Bang Bang
Într-o ţară plină de superstiţii, cum e să tragi poziţia a 13-a într-un concurs? Numai lui Mihai Alexandru putea să i se întîmple! El a rămas consecvent la Bogdan Dima şi la elementele umoristice atât în text cât şi în orchestraţie. Singura piesă cu elemente româneşti prin citatul din Ciuleandra. Nu am prea înţeles mesajul şi care e înlănţuirea logică, dar… Bang Bang! Îi urez succes!

Pentru acest moment, doar atât. Putem comenta cât vreţi voi după apariţia integrală a “videoclipurilor” şi mai ales, atunci când nu se mai poate face nimic, adică după alegerea piesei care să ne reprezinte!

Se nasc totuşi nişte întrebări!
De ce 13 piese şi nu 12 sau 14? Trebuia să intre neapărat cineva? Nu cred că s-a făcut deja desfăşurătorul nopţii atât de perfect încât să fie imperios necesar numărul prim cu ghinion mai sus menţionat!

Dacă tot sunt atât de celebri în străinătate Inna, Edward Maya şi Morandi, de ce nu reprezintă ei la Eurovision, Romania?

De ce „comentatorii” înverşunaţi de pe internet au pretenţia să fie voci bune şi piese bune, dacă tot ei, în timpul anului ascultă doar popcorn music!

Şi de aici, pe cale de consecinţă, dacă într-adevăr publicul îşi doreşte doar muzica din FM-ul românesc, de ce ne interesează atât de mult concursul Eurovision?

Şi ar mai fi multe alte întrebări de acest gen! Dar aştept şi comentariile voastre deştepte şi pertinente! Injuriile nu mă interesează şi am să le taxez ca atare! Putem deschide o dezbatere constructivă indiferent de gusturile fiecăruia!

VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Chiar mă hotărâsem să nu mai scriu! Nu îmi cereţi motive! Oricum acum nu le mai ştiu! Atunci când mă hotărâsem păreau solide, acum le-am dat deja uitării. Aşa că, în momentul în care am simţit că e cazul, am reînceput să scriu. Nu ştiu câţi dintre voi vor mai citi aceste rânduri, pentru că atitudinea mea probabil v-a făcut să nu mai aruncaţi priviri în această pagină, dar eu cel puţin, voi fi eliberat de ceea ce mă apasă.
Vroiam de mult să vă expun câteva gânduri legate de un fenomen destul de recent în viaţa artistică din România şi anume, stand-up comedy!
Am fost aproape de fenomen încă de la începuturi graţie prieteniei care mă leagă de Dan Chişu şi am fost seri la rând în primul Cafe DeKo şi i-am urmărit pe cei care au avut curajul să se urce pe podiumul de acolo, să ia microfonul şi să se exprime liber în speranţa că vor obţine de la audienţa prezentă acea confirmare care se manifestă prin râs! Grea misiune!
I-am văzut cum au apărut, cum şi mai mulţi au dispărut, cum unii au crescut, iar odată cu apariţia serialului pe HBO, fenomenul deja a luat amploare şi nu mică mi-a fost mirarea când am vazut că deja au apărut trupe, foste trupe, vedete ale genului, ba chiar de doi ani există şi o noapte a devoratorilor de stand-up! O întreagă industrie!
Am reluat pelerinajul prin locurile în care se petrece actul artistic şi am ajuns să-i văd cam pe toţi cei care se perindă pe podium sub titulatura de comedianţi, în diverse seri, cu diverse tipuri de public, în toate locurile posibile şi am descoperit că ceva se schimbase!
Zvonurile care îmi ajunseseră la urechi se confirmau! Paranoia de succes începuse să-şi spună cuvântul! Şi când spun asta, chiar ştiu la ce mă refer! Am văzut manifestarea acestei boli la atât de mulţi artişti, din atât de multe domenii de activitate, încât e greu să mă înşel!
Primul simptom e atunci când începe să se pună pe tapet întâietatea primordială: ”ce a fost mai întâi, oul sau găina?” Al doilea este când se discută cine câştigă mai mult şi de ce e aşa, după care se ajunge la vorbe grele pentru că se aşteaptă ca suma câştigată să fie direct proporţională cu nevoile omului şi nu cu productivitatea sau calitatea muncii prestate!
Un adevărat show-business! Cu orgolii, cu clasamente! Credeţi-mă că nu m-ar fi interesat atât să scriu despre asta, dacă nu aş fi observat că deja se ajunge pe alocuri la afirmaţii aberante!!!
Bobo, unul dintre cei talentaţi, pleacă de la DeKo pentru că se ceartă cu Chişu pe bani şi, mă rog, pe mai ştiu eu ce! Se întâmplă şi la case mai mari! Că aruncă cu noroi şi se erijează în inventatorul fenomenului de stand-up din România, e iarăşi paranoia lui într-un moment de nervozitate, dar să spui, citez s-a afirmat „într-o lume în care D.O.D. încă mai umple sala Palatului si se aplaudă sacadat 2 a 4-a ca la congres” nu are nicio logică!
Ce treabă are el cu Doru Octavian Dumitru? Îi ia spectatorii? Oamenii aceştia chiar au început să creadă că au inventat umorul în România?
Nu-şi înnoiesc numerele nici într-un an de zile, nu au reuşit să facă să râdă lumea indiferent de poziţia de intrare în spectacol sau de componenţa socială şi educaţională a publicului şi fac judecăţi de valoare asupra altor artişti care umplu săli mari pe bilete scumpe?! Desconsiderând pe cine? Tocmai publicul!
Unii dintre ei apelează la trucuri ieftine echivalente celor pe care le ironizează, cum ar fi acel celebru “mânuţele sus”, punând lumea prezentă să aplaude pentru glume “de senzaţie” cum ar fi “să aplaude cei care au mai fost la stand-up!”
Wow! Ce comic! Oare vreunul dintre ei a avut curiozitatea să dea ceva din banii câştigaţi prin cluburi unde vin 100 -150 de oameni, pentru a-şi cumpăra un bilet, (dacă vor găsi!) la Sala Palatului, unde vin 4000 de oameni, să-l vadă pe D.O.D. în acţiune? Oamenii de acolo nu beau alcool, stau doar la spectacol şi aplaudă şi râd şi mai vin şi la următorul show! Pentru că Doru munceşte , schimbă numerele, scrie, crează personaje, umple scena! Nu vă imaginaţi cât de mare e scena Palatului, mai ales când eşti singur pe ea!
D.O.D. poate să-ţi placă sau nu, dar să negi realitatea şi să-i condamni pe cei care-l apreciază, acest lucru mi se pare penibil, patetic! Mai ales că e altul segmentul de public, altul este tipul de umor şi nu poţi sau nu te interesează să-l faci! Să-ţi ascunzi tona de frustrări în spatele unor consideraţii jignitoare la adresa unui deschizător de drumuri în România cum a fost D.O.D., mi se pare jenant!
Nu poţi să-i spui lui Bendeac (cum s-a-ntâmplat de altfel!) , care-şi pregăteşte un one man show al lui, că “toată lumea vrea să facă acum stand-up comedy, de parcă ar fi aşa de simplu cum e să faci un show tv!”
Până unde poate să meargă autosuficienţa şi paranoia? Lumea a râs şi până a apărut stand-up-ul în România şi chiar la glume ceva mai intelectualizate! Ce facem acum, negăm tot ce-a existat până la voi, dragi comedianţi?
Ştiţi care e problema, de fapt? Prin această atitudine nu faceţi altceva decât să vă auto anihilaţi! Dar în cele din urmă o fi asta vreo problemă reală?
Poate vor apărea în locul vostru comedianţi capabili să scrie poante noi măcar o dată la două luni, dacă nu lunar, care nu vor mai face uz nejustificat de cuvinte vulgare, doar pentru a obţine succesul ieftin de chicoteli ale pudibonzilor complexaţi ascunşi în sală, care nu-şi vor mai fura punch-line-urile unii de la alţii, care-i vor fi studiat pe cei mari, gen Lenny Bruce, Jerry Seinfeld şi vor deveni lideri de opinie!
Pentru că sindromul de “neînlocuit” este argumentul suprem al mulţumirii de sine! Şi ştiţi foarte bine că sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit!
În loc să vă luaţi de alţii, puneţi voi mâna şi munciţi, scrieţi poante bune, şi daţi-ne umorul acela proaspăt cu care ne tot ameninţaţi de vreo câţiva ani, de când unii dintre voi nu şi-au schimbat textele şi nu au învăţat să facă legătura natural între glume şi… dar mă opresc aici…
Asta pentru că ne pasă şi vrem genul acesta de comedie fără războaie inutile!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Ştiu. Am dezertat… Nu am mai scris aici de foarte multă vreme. Nici nu mai ştiu de ce sau, pur şi simplu, am şters motivele reale. Nu a fost de supărare, doar că simţeam că nu am ce să spun aşa de intersant încât să umplu câteva rânduri. Viaţa mea s-a definit doar prin fraze disparate. Acum însă cred că vreau să spun ceva.
Pentru a nu ştiu câta oară repet: nu deţin cheia adevărului absolut, tot ceea ce scriu aici sunt păreri personale sub impulsul unor impresii de moment, atâta tot! Dacă nu vă convin sau nu sunteţi de acord cu ele, foarte bine, e dreptul vostru suveran şi vă respect pentru asta.

CE E VAL…

Vreau să vă împărtăşesc câteva opinii legate de noul val al filmului românesc, prin câteva titluri, fără pretenţii de a trage concluzii definitive. Am văzut câteva dintre creaţiile regizorilor români şi pot să fac o apreciere comparativă.

Am să încep cu „Concertul”. În stil specific românesc am auzit voci care clamau că de fapt nu ar fi film românesc, pentru că Mihăileanu locuieşte în Franţa, este evreu, filmul e vorbit în franceză…Doamne nu ne mai facem bine! Nu contează că acest film a făcut senzaţie la premiile Cesar, deşi nu a luat niciun premiu principal, (doar pentru sunet şi muzică originală). Oare francezii l-au taxat pentru că e român?
Filmul este splendid! Imagine frumoasă, scenariul credibil şi coerent! Un adevărat regal! Sunt momente splendide, amuzante şi chiar ieşi cu inima plină de bucurie de la film! Aştept ca Radu Mihăileanu să facă trecerea la o producţie şi mai mare, cu o rigurozitate regizorală crescută, pentru că el deja se bate în lumea celor care au inventat cinematograful şi acolo concurenţa e mare.

„Amintiri din epoca de aur”, l-am văzut pe DVD şi nu mi-a părut rău. Fiind o înşiruire de scurt-metraje, nu m-a deranjat prea mult, pentru că nu cred că aş fi rezistat la fel de uşor la cele 155 de minute în sală. Doream însă oricum să-l văd, eu fiind fan declarat al lui Mungiu. Consider că 4 luni, 3 săptămâni şi două zile este de departe în categoria celor mai bune 5 filme ale cinematografiei româneşti. Aşa că nu puteam să ratez ocazia. Subiectele îmi erau cunoscute, pentru că ele fac parte deja din folclorul urban de multă vreme. Din păcate nu toate sunt scrise filmic foarte bine. Dacă în 4…3…2 totul curge fără cusur, aici găseşti găuri în discurs, insuficientă susţinere a jocului actoricesc în unele cazuri, paranteze deschise care nu se închid niciodată, lungimi inutile. Cred că nu s-a scos tot ce se putea scoate din poveştile respective. Senzaţia pe care am simţit-o a fost aceea că de-a lungul scrierii scenariului, autorul s-a cam plictisit şi şi-a pierdut entuziasmul. Oricum filmul e de pus în colecţie.

„Eu când vreau să fluier, fluier” – filmul ridicat în slăvi în urma premiului de la Berlin, este pentru mine cea mai mare dezamăgire dintre toate filmele pe care le-am văzut. Am mai văzut filme româneşti proaste care au fost apreciate de critici şi deci, nu ar fi asta o problemă! Dar să ia un asemenea film premiul juriului la Berlin, mă face să mă întreb pe ce loc se mai află festivalul de la Berlin ca importanţă! Şi mi-e groază de ce vor înţelege tinerii regizori de film din România văzând ce filme iau premii la festivalurile internaţionale. Sigur, Berlinul, s-a dorit întotdeauna un promotor al filmului de „avangardă”, dar nu am înţeles justificarea de data asta. Povestea este atât de prost spusă încât, nici măcar român fiind, nu înţelegi care e motivul pierderii „firului” la personajul principal. Nu se justifică filmarea din mână şi din spate a lui George Piştereanu, care încă nu e Mickey Rourke, iar filmul lui Florin Şerban nu este The Wrestler. Dacă ar fi fost scurt metraj şi ar fi fost inclus într-o succesiune de întâmplări reale ale oamenilor simpli categoria fapt divers de după revoluţie, atunci, poate că… Dar aşa? O pierdere de vreme!

“Kapitalism – Reţeta noastră secretă” – documentarul lui Alexandru Solomon, nu este sigur ceea ce şi-ar fi dorit el să fie. Nu e chiar aşa de uşor să fi Michael Moore, măcar şi pentru simplul fapt că ai o voce neplăcută în postura de narator. Conexiunea cu Ceauşescu a poveştilor magnaţilor din România de astăzi este forţată, nu are niciun farmec şi nu se susţine, măcar dacă ne-am referi doar la Dan Diaconescu. Segmentul dedicat lui Gigi Becali este spumos pentru că personajul este şi s-a reuşit surprinderea unor momente delicioase! În rest… hmm, cam nimic!

“Poker” – cel mai recent film al “supravieţuitorului” Sergiu Nicolaescu, este fără îndoială cel mai bun film post revoluţionar al maestrului. Socotit, pe bună dreptate de IMDB, cel mai bun regizor de scene de luptă din lume, de data aceasta maestrul, pe un text foarte bun al piesei lui Adrian Lustig, face o incursiune în domeniul comediei. Pentru a aduce filmul în zona în care se pricepe mai bine, regizorul pune şi bandiţii moderni în film, dar personajele par mai mult de operetă, nu au nicio legătură cu lumea interlopă reală a secolului XXI. Filmul are câteva secvenţe memorabile, care vor face istorie, avându-l protagonist pe Horaţiu Mălăele. Şi al nostru Bendeac are un moment antologic. Iar Jojo, probabil şi-a jucat rolul prin care s-a consacrat ca actriţă de mare talent. Că secvenţele nu sunt legate cum trebuie între ele, că jocul actoricesc este fluctuant, că uneori cadraturile sunt lipsite de inspiraţie şi prea pare totul a teatru TV, asta e altceva…am văzut şi mai rele, mult mai rele! Măcar textul e bun!

“WebSiteStory” – este debutul regizoral al lui Dan Chişu (mai credeaţi aşa ceva??). Creatorul festivalului DAKINO, al curentului de stand-up comedy din România, bucătarul naţiunii, a debutat şi ca regizor! Şi ce debut! Filmul are o temă extrem de actuală şi o morală clară şi bine exprimată, fără nicio ambiguitate. Castingul este de excepţie, Crina Semciuc şi Oreste fiind extreme de expresivi şi credibili, iar apariţiile lui Bucur, Piersic, Ionescu sunt bijuterii. Café Deko şi Costel, Micuţu, Radu şi Teo sunt şi ei prezenţi. Chişu a reuşit să-şi mobilizeze toţi prietenii şi colaboratorii în încercarea de a realiza un film independent care să poată stea în picioare lângă altele de gen de oriunde de pe mapamond, şi credeţi-mă, am văzut multe! Se râde din plin şi, lucru aproape incredibil pentru un film românesc, se înţeleg replicile fără să simţi nevoia de subtitrare! Sunetul şi muzica foarte bune!!!! Vă spun sincer, văzusem filmul într-o fază preliminară şi era cu multe defecte, printre care şi sunetul evident. Şi atunci când Dan mi-a spus că urmează să rezolve problemele de efecte şi sunetul, eram circumspect pentru că am văzut şi mai ales NU am auzit ce făcuseră alţii! Ei bine, lui chiar i-a reuşit! A ridicat filmul cu 50% faţă de ce văzusem astă iarnă! Deci se poate! Va trebui să fie atent la ce festival îl va trimite!

Şi mai departe, singurul lucru de care mă tem este versul lui Eminescu: “ce e val ca valul trece”
VSDNVV
Al vostru
Gabriel Cotabiţă