1. ADI CRISTESCU – One by one
Nefericit început de spectacol. Adrian Cristescu e unul dintre favoriţii ultimelor festivaluri televizate, dar după părerea mea, e puţin exagerată opinia. E foarte talentat, dar deocamdată nu “vinde” marfa. E încă la faza în care trebuie să demonstreze. Cântecul mi se pare neinspirat.

2. DALMA – Song for him
O altă cântăreaţă despre care se vorbeşte mult şi de mult, dar care nu confirmă încă! Piesa e foarte “americană”, cu umorul pieselor Shania Twain de acum 10 ani, titlul nu se regăseşte în refrenul plin de locuri comune. Iar dacă Dalma mai reuşeşte apariţia amuzant-ridicolă din selecţia anterioară, soarta piesei e pecetluită. NU e de top 5 selecţie!

3. LETICIA – Dreaming of you
Nu ştiu cine e Leticia, dar asta nu are nicio importanţă. Un cântec FM foarte frumos!!! Nu ştiu ce face fata şi cum “vinde” (transmite, pentru neiniţiaţi!) şi nu ştiu cum cântă pe viu! Poate fi una din marile dezamăgiri ale concursului, piesă bună interpretată prost sau poate fi surpriza! Pare puţin prea “mică” pentru un război aşa de mare. Aştept să văd şi filmarea, dar repet, ce va face la spectacolul final contează cel mai mult!

4. SILVIA ŞTEFĂNESCU – I can’t breathe without you
O cântăreaţă foarte bună, crescută la umbra Paulei Seling şi experimentată pe meleaguri străine ani buni. Piesa însă… e aşa un loc comun country music, perfectă pentru vocea ei, dar care nu ştiu ce va spune telespectatorului român.

5. BLAXY GIRLS – It’s so fine
Mă bucură reapariţia fetelor de la malul mării. Sper ca în această ediţie să aibă un consultant de mişcare mai bun şi să se vadă că au crescut şi au căpătat atitudine! Rucsandra cântă perfect şi când o trezeşti de somn, aşa că depinde doar de cât de fresh şi dezinvolte vor fi pe scenă.

6. CLAUDIA PAVEL – I want u to want me
Sincer să fiu nu ştiu de ce piesa asta a luat cel mai mic punctaj dintre cele calificate! Aduce a Snow Patrol ca atmosferă, dar e un stil la modă acum. Claudia cântă bine, are energie. Amuzant e doar altceva! La câţi autori are piesa(5!!!!!!) te gândeşti cum au lucrat ei împreună! În special autorii textului, care dacă au participat în mod egal probabil că au scris fiecare câte 10 cuvinte incluzând şi pronumele personale! E ceva… !!! Unul din cîntecele bune după părerea mea

7. LAURENTIU CAZAN – We can change the world
Nu cred că există cântăreţ mai nedreptăţit în istoria selecţiilor acestui concurs! În 1991, când a fost refuzată “Say Something” ni s-a anulat nu numai şansa de a intra în finala concursului , dar şi posibilitatea să fim propulsaţi în elita muzicală a Europei! Acum însă e cam târziu să schimbi ceva şi în niciun caz cu o piesă care sună prea vintage prin elementele de orchestraţie şi linia melodică!

8. DAN HELCIUG – My facebook girl
Mi s-au părut aşa de lungi cele 3 minute ale acestui cântec! Mai mult nu am ce să spun!

9. DISTINTO, IANNA SI ANTHONY ICUAGU – Open your eyes
La noi încă se simte refluxul de la Biondo. De altfel Distinto s-au înfiinţat ca urmare a apariţiei trioului suedez în România. Diferenţa este că ei nu cîntă la fel de curat şi de sigur pe viu ca omologii lor! Piesa e forţată rău. “Shine”, deşi a avut succes exclusiv în România, curge foarte frumos, asta are hârtoape!

10. DIRECTIA 5 – Cinema love
“O altă piesă Direcţia 5” vor spune detractorii “şi nu cea mai bună” ! Uitând ceva esenţial! Piesa nu se judecă în contextul creaţiei grupului, ci al concursului Eurovision. Are o idee originală de text şi are un mesaj optimist. Şi nu uitaţi, Marian Ionescu e specialist în câştigarea concursurilor care au ca premii maşini!!! Totul stă în cât de bine va ştii Cristi Enache să stăpânească scena! Mare favorită!

11. RALLSA – Take me down
Cine sunt? Habar n-am! Se pare că s-au înfiinţat cu ocazia acestui concurs! Ca piesă, e cea mai reprezentativă pentru ce se difuzează astăzi pe FM în România. Oricum în primul minut nu se întâmplă nimic în cântec şi după aceea, ce rost ar mai fi avut să se întâmple ceva!

12. HOTEL FM – Change
În acelaşi stil optimist ca şi Direcţia 5, cu acelaşi mesaj de schimbare ca şi Cazan. Câtă originalitate în Uniunea Europeană în 2011! Mie îmi place, dar la participarea anterioară nu au reuşit să convingă publicul să-i voteze şi nu văd ce schimbări ar fi putut face acum, încât să creeze un val de simpatie pentru ei!

13. MIHAI ALEXANDRU feat. B-BODY AND SOUL – Bang Bang
Într-o ţară plină de superstiţii, cum e să tragi poziţia a 13-a într-un concurs? Numai lui Mihai Alexandru putea să i se întîmple! El a rămas consecvent la Bogdan Dima şi la elementele umoristice atât în text cât şi în orchestraţie. Singura piesă cu elemente româneşti prin citatul din Ciuleandra. Nu am prea înţeles mesajul şi care e înlănţuirea logică, dar… Bang Bang! Îi urez succes!

Pentru acest moment, doar atât. Putem comenta cât vreţi voi după apariţia integrală a “videoclipurilor” şi mai ales, atunci când nu se mai poate face nimic, adică după alegerea piesei care să ne reprezinte!

Se nasc totuşi nişte întrebări!
De ce 13 piese şi nu 12 sau 14? Trebuia să intre neapărat cineva? Nu cred că s-a făcut deja desfăşurătorul nopţii atât de perfect încât să fie imperios necesar numărul prim cu ghinion mai sus menţionat!

Dacă tot sunt atât de celebri în străinătate Inna, Edward Maya şi Morandi, de ce nu reprezintă ei la Eurovision, Romania?

De ce „comentatorii” înverşunaţi de pe internet au pretenţia să fie voci bune şi piese bune, dacă tot ei, în timpul anului ascultă doar popcorn music!

Şi de aici, pe cale de consecinţă, dacă într-adevăr publicul îşi doreşte doar muzica din FM-ul românesc, de ce ne interesează atât de mult concursul Eurovision?

Şi ar mai fi multe alte întrebări de acest gen! Dar aştept şi comentariile voastre deştepte şi pertinente! Injuriile nu mă interesează şi am să le taxez ca atare! Putem deschide o dezbatere constructivă indiferent de gusturile fiecăruia!

VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

CE E VAL…

Vreau să vă împărtăşesc câteva opinii legate de noul val al filmului românesc, prin câteva titluri, fără pretenţii de a trage concluzii definitive. Am văzut câteva dintre creaţiile regizorilor români şi pot să fac o apreciere comparativă.

Am să încep cu „Concertul”. În stil specific românesc am auzit voci care clamau că de fapt nu ar fi film românesc, pentru că Mihăileanu locuieşte în Franţa, este evreu, filmul e vorbit în franceză…Doamne nu ne mai facem bine! Nu contează că acest film a făcut senzaţie la premiile Cesar, deşi nu a luat niciun premiu principal, (doar pentru sunet şi muzică originală). Oare francezii l-au taxat pentru că e român?
Filmul este splendid! Imagine frumoasă, scenariul credibil şi coerent! Un adevărat regal! Sunt momente splendide, amuzante şi chiar ieşi cu inima plină de bucurie de la film! Aştept ca Radu Mihăileanu să facă trecerea la o producţie şi mai mare, cu o rigurozitate regizorală crescută, pentru că el deja se bate în lumea celor care au inventat cinematograful şi acolo concurenţa e mare.

„Amintiri din epoca de aur”, l-am văzut pe DVD şi nu mi-a părut rău. Fiind o înşiruire de scurt-metraje, nu m-a deranjat prea mult, pentru că nu cred că aş fi rezistat la fel de uşor la cele 155 de minute în sală. Doream însă oricum să-l văd, eu fiind fan declarat al lui Mungiu. Consider că 4 luni, 3 săptămâni şi două zile este de departe în categoria celor mai bune 5 filme ale cinematografiei româneşti. Aşa că nu puteam să ratez ocazia. Subiectele îmi erau cunoscute, pentru că ele fac parte deja din folclorul urban de multă vreme. Din păcate nu toate sunt scrise filmic foarte bine. Dacă în 4…3…2 totul curge fără cusur, aici găseşti găuri în discurs, insuficientă susţinere a jocului actoricesc în unele cazuri, paranteze deschise care nu se închid niciodată, lungimi inutile. Cred că nu s-a scos tot ce se putea scoate din poveştile respective. Senzaţia pe care am simţit-o a fost aceea că de-a lungul scrierii scenariului, autorul s-a cam plictisit şi şi-a pierdut entuziasmul. Oricum filmul e de pus în colecţie.

„Eu când vreau să fluier, fluier” – filmul ridicat în slăvi în urma premiului de la Berlin, este pentru mine cea mai mare dezamăgire dintre toate filmele pe care le-am văzut. Am mai văzut filme româneşti proaste care au fost apreciate de critici şi deci, nu ar fi asta o problemă! Dar să ia un asemenea film premiul juriului la Berlin, mă face să mă întreb pe ce loc se mai află festivalul de la Berlin ca importanţă! Şi mi-e groază de ce vor înţelege tinerii regizori de film din România văzând ce filme iau premii la festivalurile internaţionale. Sigur, Berlinul, s-a dorit întotdeauna un promotor al filmului de „avangardă”, dar nu am înţeles justificarea de data asta. Povestea este atât de prost spusă încât, nici măcar român fiind, nu înţelegi care e motivul pierderii „firului” la personajul principal. Nu se justifică filmarea din mână şi din spate a lui George Piştereanu, care încă nu e Mickey Rourke, iar filmul lui Florin Şerban nu este The Wrestler. Dacă ar fi fost scurt metraj şi ar fi fost inclus într-o succesiune de întâmplări reale ale oamenilor simpli categoria fapt divers de după revoluţie, atunci, poate că… Dar aşa? O pierdere de vreme!

“Kapitalism – Reţeta noastră secretă” – documentarul lui Alexandru Solomon, nu este sigur ceea ce şi-ar fi dorit el să fie. Nu e chiar aşa de uşor să fi Michael Moore, măcar şi pentru simplul fapt că ai o voce neplăcută în postura de narator. Conexiunea cu Ceauşescu a poveştilor magnaţilor din România de astăzi este forţată, nu are niciun farmec şi nu se susţine, măcar dacă ne-am referi doar la Dan Diaconescu. Segmentul dedicat lui Gigi Becali este spumos pentru că personajul este şi s-a reuşit surprinderea unor momente delicioase! În rest… hmm, cam nimic!

“Poker” – cel mai recent film al “supravieţuitorului” Sergiu Nicolaescu, este fără îndoială cel mai bun film post revoluţionar al maestrului. Socotit, pe bună dreptate de IMDB, cel mai bun regizor de scene de luptă din lume, de data aceasta maestrul, pe un text foarte bun al piesei lui Adrian Lustig, face o incursiune în domeniul comediei. Pentru a aduce filmul în zona în care se pricepe mai bine, regizorul pune şi bandiţii moderni în film, dar personajele par mai mult de operetă, nu au nicio legătură cu lumea interlopă reală a secolului XXI. Filmul are câteva secvenţe memorabile, care vor face istorie, avându-l protagonist pe Horaţiu Mălăele. Şi al nostru Bendeac are un moment antologic. Iar Jojo, probabil şi-a jucat rolul prin care s-a consacrat ca actriţă de mare talent. Că secvenţele nu sunt legate cum trebuie între ele, că jocul actoricesc este fluctuant, că uneori cadraturile sunt lipsite de inspiraţie şi prea pare totul a teatru TV, asta e altceva…am văzut şi mai rele, mult mai rele! Măcar textul e bun!

“WebSiteStory” – este debutul regizoral al lui Dan Chişu (mai credeaţi aşa ceva??). Creatorul festivalului DAKINO, al curentului de stand-up comedy din România, bucătarul naţiunii, a debutat şi ca regizor! Şi ce debut! Filmul are o temă extrem de actuală şi o morală clară şi bine exprimată, fără nicio ambiguitate. Castingul este de excepţie, Crina Semciuc şi Oreste fiind extreme de expresivi şi credibili, iar apariţiile lui Bucur, Piersic, Ionescu sunt bijuterii. Café Deko şi Costel, Micuţu, Radu şi Teo sunt şi ei prezenţi. Chişu a reuşit să-şi mobilizeze toţi prietenii şi colaboratorii în încercarea de a realiza un film independent care să poată stea în picioare lângă altele de gen de oriunde de pe mapamond, şi credeţi-mă, am văzut multe! Se râde din plin şi, lucru aproape incredibil pentru un film românesc, se înţeleg replicile fără să simţi nevoia de subtitrare! Sunetul şi muzica foarte bune!!!! Vă spun sincer, văzusem filmul într-o fază preliminară şi era cu multe defecte, printre care şi sunetul evident. Şi atunci când Dan mi-a spus că urmează să rezolve problemele de efecte şi sunetul, eram circumspect pentru că am văzut şi mai ales NU am auzit ce făcuseră alţii! Ei bine, lui chiar i-a reuşit! A ridicat filmul cu 50% faţă de ce văzusem astă iarnă! Deci se poate! Va trebui să fie atent la ce festival îl va trimite!

Şi mai departe, singurul lucru de care mă tem este versul lui Eminescu: “ce e val ca valul trece”
VSDNVV
Al vostru
Gabriel Cotabiţă

GC

De data asta nu mi se mai pare, chiar aşa este: sunt tentat să scriu aici numai dacă se întâmplă ceva deosebit pentru mine! Sigur acum aş putea să vă povestesc despre multe, dar pentru că sunt în apropierea unui moment important pentru cariera mea, am să mă refer la „geneza” albumului „Fărâme de tandreţe”.
Am declarat într-un interviu, apreciat se pare, că memoria noastră este selectivă şi, deşi trec ani de zile, pentru noi unele momente din trecut ne par că s-au petrecut doar cu câteva luni în urmă. Şi, uite-aşa, te trezeşti că au trecut zeci de ani, care pentru tine sunt compresaţi la câteva evenimente şi amintiri care îţi umplu doar spaţiul unui an, hai doi! Ce iluzie amară! Vremea trece inexorabil!
Aşa se face că, deşi au fost înregistrate cu 20 de ani în urmă, cântecele mele de succes mi-au rămas proaspete în memorie şi, deşi mi s-a propus asta, nu am socotit că ar fi cazul să scot vreo compilaţie până acum. Am adunat la un moment dat o colecţie de cîntece pe ceva ce s-a numit BEST OF 1986 – 2000, dar a fost făcută exclusiv pentru uzul celor „înrăiţi”, care a rămas strict însă la acest nivel.
Când am văzut afluenţa pe piaţă a compilaţiilor cu această titulatură ale unor artişti care, să mă ierte Dumnezeu, dacă au avut un „şlagăr” a fost mult, m-am înfiorat şi am zis că nu vreau să mă amestec în această colcăială. Aveam un proiect viu, VH2, care, iată, funcţionează la un nivel de „awareness” de invidiat, şi mi-am spus că nu are rost să mă aşez pe aceeaşi treaptă.
Şi am asistat amuzat la toate frământările showbiz-ului românesc. Fiind implicat 10 ani în festivalul Callatis, dintre care vreo 8 oficial, director artistic, am avut parte de o verificare la rece a pretenţiilor în comparaţie cu capacităţile muzicale reale ale artiştilor români la modă, cei care-şi dispută titlurile de „cel mai bun…” la „n” categorii. Hmmm! Asta e altă discuţie!
Însă, de câţiva ani, începuse să apară o presiune asupra mea din partea „publicului”! (Asta e echivalentă cu „lumea vorbeşte”, când, de fapt, lumea se reduce la cei câţiva vecini de la bloc, care sunt TOATĂ lumea noastră !) Din cele mai neaşteptate direcţii a venit întrebarea : „ce faci cu piesele tale?” şi asta din ce în ce mai des!
Aşa că, tot gândindu-mă, dacă e oportun, dacă e bine sau nu, am ajuns de Crăciun în 2009. Şi, în seara zilei de 26 decembrie, am avut revelaţia în timpul unei discuţii cu o prietenă, una dintre cele care mă tot presa cu piesele vechi: refac „Prima iubire şi ultima” şi scot un disc cu piese de dragoste în perioada dintre Sf. Valentin (de America) şi 8 martie (de ziua mondială a femeii).
Zis şi făcut! L-am sunat pe Andrei Kerestely, cu care am lucrat atâtea lucruri împreună şi am aranjat să intrăm în studiou după 1 ianuarie şi m-am apucat să fac selecţia. Aici a fost mai greu!
A fost o adevărată călătorie pe bulevardul amintirilor! Şi, încercând să asociez cântecele respective cu etaloane temporale, am descoperit că a trecut atâta vreme încât, este evident că, o întreagă generaţie nu ştie nimic despre aceste piese! Şi eu care credeam că totul e de la sine înţeles, cunoscut şi aş deveni cel puţin obraznic readucând în atenţia oamenilor cântecele respective. Cât de „rătăcit” în tunelul timpului eram!
Nefiind o compilaţie Best of, am putut alege ce cântece dragoste vroiam eu, chiar mai puţin cunoscute. Aşa la o primă adunare, au ieşit vreo 35… şi nici atunci lista nu era exhaustivă, dar evident erau prea multe! Am hotărât că la sfârşitul anului, cel mai târziu începutul lui 2011 să scot „the real best of” şi aşa am mai curăţat lista. Urma titlul!
Discul face parte din categoria „A Love Songs Collection”, dar asta e mai mult ca subtitlu şi în niciun caz în engleză. De la „Bucăţele de iubire” prin „Crâmpeie de tandreţe” am ajuns în altă seară la cel de acum : ”Fărâme de tandreţe”.
Aşa au rămas afară piese de dragoste ca: Noapte albastră, Încearcă, Dă-mi o şansă, Să nu ne spunem adio, Fără iubire, Doi navigatori, ş.a. Cei care le aşteptau pe acestea şi Ave Maria, Voice From Above, Cântecul şomerului, Convenţional, Simplu trecător, mai aşteaptă până la Best of! Va fi greu şi atunci cu selecţia pentru că, asta e, sunt cântăreţul cu cele mai multe piese premiate la festivalul de la Mamaia. Poate premiile nu înseamnă mare lucru, dar întâmplător, multe dintre ele au făcut bucuria a zeci de mii de români! (Vedeţi că nu am pretenţia ca sunt peste 5 milioane!!)
Vreau să vă spun că m-a bucurat promptitudinea redacţiei revistei Felicia în a se asocia cu proiectul, că mi-a făcut o deosebită plăcere faptul că mi s-a reconfirmat caracterul uman deosebit al lui Ovidiu Komornyik care a produs CD-ul propriu-zis şi că îmi doresc să vă bucuraţi de muzica aleasă.
Nu e o colecţie de balade, ci de momente diferite din epopea iubirii, de la superficialitate la disperarea conştientizării sentimentelor, de la fericire la dezamăgire, toate sunt rupte din viaţă, din poveştile fiecăruia dintre noi.
Cu un surâs şi cu multe fărâme de tandreţe
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă