Toate articolele scride de

Cam aşa aş putea concluziona tot ceea aş vrea să vă împărtăşesc în următoarele rânduri. Eu nu am răspunsuri pentru că presupun că în tot timpul care a trecut a fost o perioadă în care am aţipit un pic!
Întrebarea a fost iscată într-o seară, după ce mai multe elemente s-au adunat şi au creat-o. Prima dată s-a întâmplat pe vapor , când am coborât pentru prima oară în Queen’s Room unde era o atmosferă de bal, orchestra cânta şi perechile ieşeau la dans şi, cu mai mult sau mai puţin talent, se bucurau de rumbă, vals, tango, etc. Spectacolul era frumos, evident plictisitor dacă te uitai şi nu participai. Dar nu mai revin asupra conjuncturii şi a ceea ce am simţit eu.
Tot pe vapor era şi o pereche de dansatori profesionişti români , care în timpul zilei preda lecţii de dans de „societate” cum era numit pe vremuri sau „sportiv” cum se numeşte acuma, celor care doreau să înveţe mai bine anumite dansuri şi să folosească cunoştiinţeledobândite în Queen’s Ball Room seara.
La întoarcerea în Bucureşti mi-am reluat „activitatea” culturală şi am participat la câteva concerte. La Natalie Cole am urmărit cu plăcere lumea din sală care asculta fascinată acel gen muzical care de altfel era şi cel mai prezent în repertoriul de dans de pe Queen Mary 2 şi care reprezintă o perioadă extrem de importantă a musicalului american. Atmosfera era aşa de reuşită încât aşteptam ca în orice moment să văd perechile ridicându-se şi începând să danseze printre rânduri! Evident că nu s-a întâmplat aşa!
Peste câteva seri am participat la deschiderea unui nou club bucureştean, care-şi face o meserie de credinţă din a aduce muzică verificată prin filtrul atât de neiertător al timpului, ca foarte bună. Lume multă, trupe pe viu, nu e aşa de mult fum, frumos. Nimic deosebit până aici. Am plecat relativ repede pentru că făcusem „prezenţa” şi vroiam să mă retrag pur şi simplu după o seară plină de aşa zise evenimente mondene. După ce am plecat am primi un sms de la o prietenă foarte bună care mai rămăsese şi care conţinea, mai mult sau mai puţin, următorul text: „tocmai acum ai plecat, aici se cântă „blues”-uri ca pe vremea liceului, nu am cu cine să dansez!”
Şi atunci am făcut conexiunea! Ce s-a-ntâmplat oare?
Atunci când am început eu să cânt în Craiova, se cânta la „dans”! Adică, la casele de cultură din acea perioadă erau la mare modă sălile de profil. În fiecare joi, sâmbătă şi duminică se mergea seara la dans, unde formaţii cântau cântece la modă: Beatles, Rolling Stones, Creedence, Free, etc, adică exact ce se cântă şi acum în cluburile de cover-uri. Singura diferenţă e că atunci piesele respective erau noutăţile! „Discotecile” au apărut mult mai târziu şi erau mai mult „magnetoteci”, pentru că se folosea banda de magnetofon şi oricum au coexistat cu formaţiile o bună bucată de vreme. (Prin occident chiar până pe la sfârşitul anilor ’90.)
Că genurile au venit şi au plecat, că iniţial se folosea discul de vinil, că apoi cd-ul, cele două tipuri de „manifestări”- trupa şi DJ – funcţionau în paralel fără să se deranjeze prea mult. Dar ce este sigur e că se dansa ŞI în doi. Şi la marile discoteci era mare „vânzoleală” când apărea programul de slow-uri. Pentru că atunci se legau „prieteniile”. Atunci, prin atingerea corpurilor, descopereai chimia! Atunci puteai să-i şopteşti ceva la ureche. Dacă „discuţia” avansa ceva mai mult, atunci puteai să ai acces şi la nişte mângâieri mai „concludente”.
La sfârşitul anilor ’90 s-a întâmplat însă ceva. Nu ştiu ce! Că a început să se danseze house şi hip-hop nu e nicio problemă, fiecare generaţie are muzica ei, dar să nu se mai danseze în doi când se pare că dorinţa de a atinge un/o partener/ă există în continuare, mi se pare cel puţin straniu!
Locurile aşa-zise de dansat au ajuns să fie spaţii atât de înghesuite cu mese şi scaune încât până şi dansul a ajuns o manifestare minimalistă. O să ajungem să dansăm din ochi şi să ne facem semne cu paiul de la băutura pe care o consumăm!
Nu ai masă, nu te duci în club! Pe vremuri, masa îţi servea doar ca popas scurt iniţial. Începea muzica erai în mijlocul acţiunii, să vezi lumea, să prinzi priviri să încerci o apropiere, să te înscrii pe carneţelul de bal al domnişoarei, ca să spunem aşa! Acum ai masă, te ridici, mimezi dansul şi dacă la un moment dat începe o piesă lentă, fetele se sinucid pentru că realizeză cât sunt de singure şi că au carneţelul gol. Băieţii sunt ocupaţi cu … a fi importanţi?, a fi cool? Nu ştiu. Chiar dacă şi-ar dori să danseze, nu e loc!
Am fost o dată acum vreo 4 ani la o petrecere privată. S-a pus o piesă care mie îmi place foarte mult şi am invitat-o pe fata căreia îi făceam curte la dans şi… am avut un şoc! Nu ştia să se lase condusă, nu ştia să danseze cu cineva, s-a blocat complet. Atunci că am crezut că făcusem doar eu, ca de obicei, o alegere proastă! De fapt nu era aşa! Nu era obişnuită. O speria apropierea.
Am ajuns să nu mai dorim să ne ţinem în braţe?
Atunci cum se explică succesul atmosferei de la Natalie Cole, bucuria celor care merg în cluburile unde se cântă cover-uri (şi acolo e o problemă, dar asta e altă discuţie!) şi blazarea celor din cluburile unde teoretic ar trebui să fie distracţia maximă!
Am omis ceva? S-a întâmplat ceva şi nu ştiu eu ce?
Sau pur şi simplu nu ştiţi ce pierdeţi?!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Recunosc, mi-am adus zis de câteva ori că ar trebui să scriu ceva, dar nu am vrut să fiu sub impulsul evenimentelor şi am amânat. Şi uite aşa, din amânare în amânare a trecut ceva vreme de la ultima postare. Între timp s-au întâmplat multe, că deh, în România e posibil orice! Asta am descoperit-o de mult timp, nu SUA e ţara tuturor posibilităţilor, ci aici, pe plaiul mioriţei!
Spuneam în ultima postare că mi-am asumat responsabilitatea de a încerca să generez ideea normalului.
Primul “of” se referă la sistemul bancar din România care este monumentul hoţiei şi al serviciilor de proastă calitate.
După “nenorocirile” financiare din anii ’90, atunci când nu ştiam să ne ascundem economiile din calea tăvălugului falimentelor răsunătoare ale băncilor din aceea perioadă, au urmat ani în care sistemul părea să se stabilizeze. Astfel au apărut şi la noi servicii moderne şi evident card-urile bancare, de economii, de debit, de credit. După câţiva ani au început să şi fie recunoscute la plăţi internaţionale, chiar şi la cumpărături pe internet. Din nefericire, însă românismul se manifestă şi aici. Şi am să vă dau nişte exemple pe care le-am trăit.
Primul şoc l-am avut cu Bancpost-ul acum 7 ani, la care, să scoţi bani de pe cardurile lor era mai scump decât dobânda la depozitele pe un an de zile, la care dacă adăugai şi costurile cu extrasele de cont detaliate pe care le primeai lunar prin poştă, rezulta că, dacă lăsai banii în bancă şi nu umblai de loc la ei, pe un an de zile pierdeai bani din cont. Mulţi! Am lichidat tot şi am trecut la econimisirea la saltea.
După care am primit un card din partea organelor de gestionare al drepturilor de autor emis de BCR, actualmente BCRS. Nu neg că pentru câţiva ani, colaborarea cu această bancă a decurs normal, până când şi-a adăugat ‘S’ în denumire. Brusc au apărut problemele!
Prima, şi cea mai gravă, a fost într-o zi în care aveam de achitat ceva cu lichiditate şi m-am dus la un bancomat al altei bănci şi am urmat rutina de a extrage numerarul. Mi s-a refuzat tranzacţia şi mi s-a spus că momentan nu poate fi efectuată. Am încercat la bancomatul altei bănci, acelaşi răspuns! Am mers la cea mai apropiată agenţie BCR şi mi s-a spus că nu mai pot să scot bani pentru că mi-am depăşit baremul de extragere de numerar! (altă anomalie! Cu banii mei, pe care nu primesc dobândă trebuie să pot să fac ce vreau!!) Vă reamintesc, nu extrăsesem nimic! Intru în agenţie, aflu că figuram cu extragerile efectuate iar cei de la card-uri ştiau ce s-a întâmplat, pentru că aveau o defecţiune în sistem!
Că am pierdut timp, că nu am putut să scot bani, nu conta pentru nimeni. Dar, pentru a mai adăuga ceva la nesimţire, până la orele 24 eu nu am putut să extrag bani de pe card, deşi am cerut suplimentare de barem pe ziua respectivă şi mi s-a promis că într-o oră se va rezolva! Ba, mi s-a şi confirmat că s-a rezolvat!
În ce ţară din lume şi care bancă şi-ar fi putut permite un asemenea abuz?
Din acel moment toate serviciile au degenerat. Nu a existat dată la care să mă duc la vreo agenţie şi să nu stau la cozi inutile şi inexplicabile, au apărut comisioane pentru depunerile de bani în contul instituţiilor căror le efectuam plăţi pentru cheltuielile curente!!!
Punctul culminant a fost însă săptămâna asta, când, pentru că mi-am rătăcit prin casă card-ul şi nu am avut nici chef şi nici timp să-l caut, m-am dus la agenţia care mi l-a emis pentru a depune cerere să-mi dea alt card. Aceeaşi aşteptare, am depus cererea şi mi s-a spus să revin PESTE O SĂPTĂMÂNĂ!!!
Oamenii aceştia în ce secol trăiesc? Chiar nu au nicun respect faţă de cei cu ai căror bani îşi fac treaba?
Nu discut politicile de creditare, pentru că atunci sunt banii lor şi pot să pună ce condiţii vor ei! Să dea Dumnezeu să nu avem nevoie, că ne iau şi pielea, dar pe banii mei să îmi dea un nenorocit de plastic în 7 zile? De parcă ar extrage plasticul ăla din zăcăminte secătuite şi îmi fac un serviciu excepţional că îmi dau posibilitatea să-mi accesez economiile!
Nici alţii nu sunt mai grozavi. BRD-ul te tentează să-ţi faci depozite la ei după care, dacă vrei să ţi le transferi sau să ţi le accesezi la termen, te taxează pe tranzacţie mai mult decât îţi dau dobândă pe an. Şi noi acceptăm totul fără să crâcnim! Nu acesta e normalul!
În America în a treia zi de închiriere maşinii pe care o foloseam i s-a aprins martorul de schimbare a uleiului la motor. Am luat-o, am dus-o la centrul de închiriere de la aeroport şi, întrucât aveam de traversat ţara, am solicitat schimbarea maşinii. Am primit altă maşină şi, pentru că am pierdut o oră şi jumătate cu această operaţiune, am primit înapoi banii de închiriere pe ziua aceea! Acesta e normalul!
Mă întreb dacă Erste Bank (S-ul din noul nume!!) în Austria şi-ar putea permite asemenea atitudine.
Nu ştiu câţi dintre voi aveţi nevoie să vă întâlniţi cu “serviciile” băncilor şi să descoperiţi că vi s-a blocat cardul pentru că aveţi cumpărături succesive într-un magazin în străinătate, deşi aţi anunţat că la asta veţi folosi plasticul respectiv şi să vă treacă toate transpiraţiile la casă. Nu vă doresc să vi se întâmple, deşi nimic nu vă poate apăra.
Aş fi foarte curios dacă aveţi şi voi întâmplări de acest gen şi cu care bancă, să ştim şi noi şi să-i boicotăm.
Poate-i convingem să îşi dea şi dovada bunului simţ!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Cred că m-am întins suficient. Şase postări pe aceeaşi temă, mai ales pentru mine căruia îi este teamă de ridicol şi, în acelaşi timp, se plictiseşte de rutină, sunt prea multe! Dar, indiferent dacă acum mă bântuie alte întrebări, care sunt legate inevitabil de actualitate, aş vrea să închei ce-am început, chiar dacă e cu ceva întârziere.
Pe 9 octombrie la orele 14 m-am îmbarcat pe Queen Mary 2.
A fost o dimineaţă foarte urâtă în New York. Burniţă, ultimile pregătiri. Nu am plecat departe de hotel şi nu m-am dus în Times Square, nu ştiu dacă aş fi rezistat reproşurilor pe care mi le-aş fi făcut pentru „superficialitatea” vizitei în New York. Nu m-am întâlnit cu mulţi dintre prietenii dragi şi nu am reuşit să fac multe din ceea ce îmi propusesem. Data viitoare! Sper să fie cât mai curând!
Ne-am încărcat cu toate bagajele (foarte multe!) într-un taxi! Nu o să vă vină să credeţi, dar au intrat toate într-o singură maşină: Lincoln Towncar. Am ajuns la chei. Culmea e că vaporul nu mi s-a părut aşa de mare. De vină e, evident, sistemul de referinţă. În New York e greu să-ţi pară ceva mare!
Am urcat pe vapor şi am pătruns într-o altă lume! Un lux de nedescris şi o sumedenie de oameni care făceau parte din staff, care ne urau: Welcome! Am crezut că sunt paranoic, dar senzaţia pe care mi-au dat-o a fost aceea că ne bombăneau şi ne comentau pe la spate: „uite-i şi pe ăştia!, etc, etc”. Nu vorbesc de mine şi de prietenul meu, ci de toţi cei care se urcau. Motivaţia am aflat-o foarte repede. Echipajul era de 6 luni pe vas. Erau ultimile două săptămâni şi le ajunsese până peste cap. Firesc pe undeva, dar inacceptabil din punct de vedere al eticii serviciilor pe cel mai de lux vapor din lume.
Plecarea a fost spectaculoasă! Cu formaţia Vibez cântând pe puntea a 7-a de la pupa, cu New York-ul care se vedea rămânând în spate, cu navele de patrulă ale pazei de coastă americane cu armele la vedere care bâzâiau în jurul nostru, cu trecerea pe sub podul Verazzano şi senzaţia că o să-l „hârşâim” cu „turla” navei, cu apusul pe ocean pe care l-am văzut în premieră. Wow! Pozele nu vor fi suficiente, credeţi-mă!
Şi apoi am început să descopăr monstrul! Pentru că e un monstru! Imaginaţi-vă, dacă puteţi un bloc de 15 etaje care pluteşte pe ocean. Şi după ce că e atât de înalt, mai are şi peste jumătate de kilometru lungime! Lobby ultraelegant, magazine la bord Chopard, Hermes, Stern, cazino, Britannia – un restaurant pe două niveluri care are atmosfera Titanicului, Queen’s Room unde se dansa în fiecare seară pe muzica unei orchestre de aveai senzaţia că eşti în musicalurile americane ale anilor 40, G32 clubul de noapte în care cântau jamaicanii muzică de dans modernă! Sună bine?
Dacă mai adăugăm, o punte întreagă unde se găseau la liber toate mâncărurile din lume, “pajişti” de prăjituri de toate felurile, fructe din toate continentele, piscine acoperite si în aer liber, Jacuzzi cu apă caldă, salon de spa, gym, bibliotecă, librărie, sală de spectacole 800 de locuri, cinematograf de 500 de locuri şi planetarium în acelaşi timp, baruri de tot tipul, cursuri de dans, de bridge, de calculatoare, va suna şi mai bine! Pun pariu că toate fetele au început deja să ofteze de nostalgia momentelor romantice pe care le-am stârnit în imaginaţia lor!! Hai să vă spun acum şi ceea ce nu prea e aşa de roz!
În primul rând, deşi eu mă consider un bărbat matur, dar în niciun caz un adolescent, eram printre cei mai tineri, care oricum nu eram mulţi, de la bord în calitate de pasageri. Sigur, staff-ul era în marea lui majoritate tânăr, dar cred că era mai interesant pentru publicul feminin! Aşa că, de multe ori am avut senzaţia că mă aflu pe vaporul greşit, cel al ultimului drum!
Vremea bună s-a terminat dupa două zile pentru că înaintam spre nord şi nu s-a prea mai putut ieşi pe punte din cauza vântului, aşa că, dacă suferi de claustrofobie, holurile lungi, interminabile, de pe QM2 nu sunt locul de promenadă ideal. Internetul e scump, 45 cenţi/min şi mi-am mai şi stricat calculatorul. Am fost la spectacole. Sala e superbă. Spectacolele au fost însă aşa de proaste, încât nu-mi venea să cred. Primul concert a fost cum a mai fost, Jeri Sagger, fostă performer pe Broadway, pe care, culmea, am vazut-o în 2000 în primul meu spectacol văzut în New York, The Swing, a cântat bine, orchestra însă era deja pe uscat, debarcase! Filme de Hallmark, un şef al entertainment-ului care era toată ziua la tv pe canalul special al vaporului şi nici el nu putea mima buna dispoziţie cum se cuvine şi la sfârşit un “musical” Viva Italia care mi-a adus aminte de cele mai nereuşite spectacole de revistă de pe vremuri din România! Nu avea pic de muzică italienească, vorbeau despre Italia prin prisma lui Shakespeare şi pe muzica celui mai neinspirat compozitor pe care l-au avut vreodată englezii!
La Britannia nu am putut mânca, pentru că, deşi aveam loc rezervat, eram programat să mănânc la ora 18! Nu aveam bilet de 20000 $, dar nici nu pot să mă îmbrac elegant dacă mă pui să mănânc sportiv!
Asta cu îmbrăcatul elegant a devenit o problemă, deşi iniţial eram încântat de idee! Oamenii aceştia s-au urcat la bord cu toate cuferele, just in case! Ei nu trebuiau să ia după aceea vreun avion unde ai doar 20 kg de bagaje permise şi nu veneau după o aventură americană minunată cu toate cumpărăturile aferente! Foarte frustrant! Am aflat de unde a venit obiceiul cu îmbrăcatul ultra elegant!
La 1878 în cartea sa “Note de pe ocean pentru doamne” Kate LeDoux, introducea idea că doamnele ar trebui să fie îmbrăcate frumos pentru că, în situaţia nefericită în care un val le-ar lua de pe bord, cel ce le va găsi cadavrul să fie impresionat de cât bine sunt îmbrăcate!!!!!! După care îmbrăcatul elegant a devenit la modă pe cursele înspre America, pentru că doamnele încercau să poarte cel puţin o dată hainele cumpărate la Paris, ca să fenteze vama americană!!!!
Aşa că 4 seri din 6 cod formal! Şi care credeţi că era distracţia? Se făceau poze pe scările din main lobby, cu un desen al scărilor din lobby în spate(!!!!) la florile din lobby. Serile dansante din Queen’s Room arătau ca scena finală din “Ultimul tango la Paris”, iar în Night Club nu dansa nimeni! Inevitabil ajungeai la casino! Până şi eu am jucat acolo de plictiseală! NU am jucat în Vegas pentru a juca pe QM 2! Am pierdut, evident!
Nu are rost s-o mai lungesc! Am ajuns în Southampton cu o mare uşurare în suflet. M-am urcat în trenul de Londra, curat, civilizat, în care am fostul amuzamentul colegilor de transport, pentru că am folosit toaleta şi nu am ştiut că trebuie să o securizez când am închis-o pe dinăuntru, motiv pentru care uşa automată se deschidea din când în când în timp ce efectuam actul atăt de intim şi de plăcut al micţiunii. Am ieşit de acolo în aplauzele mulţimii, semn că prestaţia fusese la înălţimea aşteptărilor!
Am prins o vreme splendidă în Londra. Nu atât de caldă încât să justifice ţinutele în maiou şi fără ciorapi ale tinerelor, dar, oricum ar fi, Londra este oraşul în care îmi place cel mai mult cum se îmbracă lumea! Vitrinele pe Regent Street şi Oxford Street sunt splendide şi am o veste tristă! Londra şi-a revenit din criză! E iarăşi cel mai scump oraş!
Nu am cum să vă spun tot ce am simţit. Am încercat să vă subliniez ceea ce mi-a mai venit în minte. Acum sunt în Bucureşti şi am intrat în normal. Un normal pe care mi-l asum şi pe care nu-l acuz, aşa cum e el. Pentru că am înţeles, că nu am dreptul să mă lamentez, eu fac parte dintre aceia care trebuie să schimbe normalul românesc şi să-l aducă tot mai aproape de normalul societăţilor civilizate!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
România