Toate articolele din categoria Recenzii

Bun! V-am lăsat destul să comentaţi! De data aceasta nu am fost leneş sau delăsător, am stat pur şi simplu şi am urmărit ceea ce aţi scris! E fascinant! Cum v-aţi găsit lucruri în comun, cum deja vreţi să vă creaţi un „club”, să vă întâlniţi între voi! Bravo! Adevărate amazoane! Puneţi bazele „tribului” oficial! Măcar puneţi-mă preşedinte onorific! Şi nu mă puneţi în vreun sistem de alegeri, căci sunt convins că va exista o fraudă, un trucaj sau mai ştiu eu ce! Numiţi-mă pur şi simplu! Pe viaţă!
Şi acum înapoi la „oile” noastre. Am citit şi am recitit comentariile voastre. Sunt multe poveşti interesante şi subiecte punctuale extrem de tentante de dezvoltat, dar nu acesta era scopul. Adică, eu nu am deschis acest fir spre a vă cânta în strună şi a vă linişti că sunt multe femei în situaţia voastră, pentru că evident sunt, ci pentru a vă face să descoperiţi o cale în a vă descoperi adevăratele nevoi şi a găsi calea de a vi le satisface. Aşa că, cele două comentarii pe care am să vi le supun atenţiei sunt ale Georgianei şi cel al lui DP. Al unei femei şi al unui bărbat pentru că, după părerea mea ele sunt adevăratele deschizătoarele de drumuri. Şi pentru a nu vă pune să răscoliţi prin comentarii am să vi le copiez aici.
Georgiana
“daca noi femeile am incerca macar sa analizam sintagma – femeia la cratita – am lua-o razna.
femeile de azi vad doar 2 lucuri:
1. ori sa isi gasesasca un barbat gen IRI ori
2. sa ajunga niste femei de succes intr-o multinatioanala si aia de succes eventual pe un post in cadrul departametului de Marketing/PR.”
“femeile din ziua de azi se gandesc cum sa faca sa castige cat mai multi bani ca sa poata sa isi ia toale de firma ( nu mai stiu cu se scrie corect toalesau tzoale) machiaje Dior si Chanel, pantofi Jimmy Choo, genti Prada si Vuiton si fiind prea ocupate cu aceste reale probleme existentiale nu mai au timp sa isi gaseasca un barbat ca sa le umple putinul timp ramas liber intre sedintele de la birou si cele de shopping;
ca sa poti sa ai o relatie trebuie sa intai sa incerci, dupa care trebuie sa ai timp, sa iti acorzi timp, si trebuie sa dai si sa lasi de la tine – evident femeia de azi nu poate sa se “umileasca’” in fata unui barbat – ea e manager intr-o multinationala doar.
si se trezesc singure in casa lor din Pipera sau in garsoniera de la Unirii si se mira de ce?
- femeia “de succes” din ziua de azi nu poate sa ii faca barbatului ei ochiuri la tigaie sau o ciorba cu galusti ca nu pentru asta a facut 5 ani de facultate.
- nu poate sa ii calce o camasa ca doar exista curatatorii.
- nu pot sa faca copii pana la vreo 40 de ani si atunci se chinuie cu tratamente ca, deh!, varsta isi spune cuvantul.
si toate astea pentru ce, femeilor ? ca sa va treziti singure!
dar macar aveti marea bucurie ca sunteti femei de cariera.
felicitari pentru asta, aveti exact nimic!!”

Recunosc, am dat un răspuns agresiv pentru că am vrut să stârnesc reacţii, întrebând-o pe Georgiana dacă e bărbat! Îmi muşcam buzele, dar am făcut-o! Reacţiile nu au întârziat să apară!
Şi apoi a apărut acest comentariu:
“Ce poate fi mai ciudat decat sa observi ca oamenii isi doresc mai mult decat orice, independenta, celebritatea, acces instant la tot ce insemna lumesc si pana la urma tot ceea ce conteaza este simplitatea. Paradoxal ! Am 24 de ani si intotdeauna am crezut ca imi doresc langa mine o femeie independenta, care stie ce vrea de la viata, care stie sa construiasca. Poate ar trebui sa-mi fie rusine (sau poate e normal) am gasit-o: dar are 40 de ani. Nu m-a interesat acest lucru si am insistat sa ne cunoastem. “
“Asadar : respect, iubesc, contemplez feminitatea si atitudinea de care da dovada. Dar totusi, oricat de mult imi plac toate astea simt ca locul meu nu e langa ea (si asta nu are legatura cu diferenta de varsta). Intr-o foarte mare proportie discutiile noastre se tot intorc brusc la “uite-l pe ala care detine nu stiu ce” , “asta-i un set unicat de bijuterii” , “asta-i o blana din piele de scafandru (daca-mi permiteti gluma)” si tot felul de remarci care tin de latura materiala (care nu sunt putine). Despre tranzactii de sute de mii de euro si excursii nu are sens sa va povestesc. Astea vin la pachet ca si prospectul unui medicament sau instructiunile de utilizare a oricariu produs. Poate ca in viziunea multor barbati sunt cel mai mare idiot ca ma gandesc sa nu accept nimic din tot ceea ce as putea obtine de la ea. Dar sincer, pe zi ce trece, constat ca de fapt toate aceste lucruri nu au nici o valoare. Nu as vrea sa credeti ca femeia nu este ok, nici pe departe ! O respect si ii recunosc toate calitatile pe care le detine, dar simt ca desi traieste intr-o lume care-i ofera tot ce are nevoie, totul este invelit intr-o superficialitate infioratoare.
Aceste “amazoane” uita de latura spirituala, ignora setea propriului suflet, ba chiar il ofilesc. Am fi tentati sa punem etichete si sa condamnam. Dar ce ne facem daca asa le este bine lor? Poate chiar asta este viata pe care au decis sa o traiasca si isi asuma toate consecintele !”
De ce nu accepta ca poate cineva este interesat in primul rand de sufletul lor si nu de ceea ce au realizat ele material? E atat de riscant sa-ti lasi sufletul descoperit? Poate el chiar are acea ”paturica” (sic!) care sa ti-l acopere ! Si chiar nu este necesar sa fie “set unicat”. Unicat-ul trebuie sa-l simti doar tu !”
Cu scuzele de rigoare, mi-am permis libertatea de a face câteva corecturi în textele iniţiale pentru a corecta greşelile apărute în fierbinţeala scrierii comentariului şi am mai scurtat din lungimi.
Ce faceţi acum? Să nu vă repeziţi să judecaţi şi nici să vă găsiţi scuze. Puneţi-vă pe o poziţie umilă. Gândiţi-vă că scrisoarea lui DP este scrisoarea de despărţire pe care v-a trimis-o fostul vostru iubit, al cărui nume poate l-aţi şi uitat deja şi descoperiţi cu stupoare lucruri pe care le spune despre voi pe care nu vi l-aţi fi imaginat niciodată că e capabil să vi le spună. Evident, sunt lucruri false, pentru că el nu a înţeles nimic vreodată, nu?!
Aş vrea să nu vorbim de modelul psihologic al celor doi. Despre complexul lui Oedip al unuia şi despre mânia nedisimulată a celeilalte, aş vrea să vorbiţi despre voi.
1. Care sunt cele 3 lucruri pe care vi le doriţi pentru anul nou?
2. Care sunt 3 motive pentru care aţi rupt ultima relaţie?
3. Care sunt cele 3 lucruri pe care le aşteptaţi de la partenerul vostru şi de la care nu puteţi să faceţi rabat?
4. Care sunt cele 3 calităţi care vă fac să deveniţi de nepreţuit?
5. Aveţi vreo nostalgie? Vreo persoană pe care aţi pierdut-o pentru că nu aţi tratat-o aşa cum merita?
Nu uitaţi, că acest exerciţiu are un singur scop şi acela nu este în a vă face să vă simţiţi prost. Aşa că fiţi sincere/i, aveţi numai de câştigat!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Hai că sunt incorijibil! Nu puteam oameni buni să mă comport ca atunci când am fost plecat din România? Adică să refuz să mă uit la televizor! Să nu mă las furat de minciunile care ne sunt fluturate pe sub nas de dimineaţă şi până seara! Să nu mă uit la personajele care se dau peste cap să ne convingă că tot ceea ce vedem e doar o iluzie! În timp ce noi asistăm la încercările disperate ale unora de a ne dovedi că văzul nu mai e un simţ pe care să punem bază şi ne jignesc inteligenţa cu mistificări ale evidenţelor, viaţa trece pe lângă noi. De o lună de zile România pare o ţară care respiră exclusiv prin „porii” candidaţilor la preşedinţie şi nu mai are timp de problemele individuale! Ei bine, nu e chiar aşa!
În tot acest marasm oamenii suferă, se bucură, au întrebări la care nu primesc răspuns, teoretic nu se însoară pentru că e post, (plus că Arcul de Triumf e ocupat cu pregătirile pentru ziua naţională şi ar fi aglomeraţie acolo!). Dar alegerile trec şi problemele rămân.
Astăzi am să vă povestesc despre problemele mai multor prietene de-ale mele. Asta pentru că am foarte multe prietene. Femei al căror confesor sunt. Femei din foarte multe medii şi din toate segmentele de vârstă. Segmentul la care mă voi referi este acela al celor pe care le numesc eu „amazoanele secolului XXI”!
Bineînţeles că nu mai ucid bărbaţi şi nu se împerechează doar o dată pe an pentru procreare şi cu dorinţa expresă de a naşte doar fete. E doar o figură de stil personală. Este vorba de cele din generaţia 30-45 ani, care au o carieră, sunt pe picioarele lor, realizate, după cum se spune acum, dar care suferă de neîmpliniri pe latura sentimentală.
Jinduiesc după relaţia perfectă? Nu! Îl aşteaptă pe Făt-Frumos? Nu! Hai să spunem că-şi caută jumătatea, bărbatul potrivit pentru ele! Cel cu care să-şi întemeieze o familie, eventual să facă un copil.
Toate au experienţe de viaţă nefericite, cu dezamăgiri sentimentale după relaţii de lungă durată, chiar cu divorţuri la activ.
Oare faimoasa mişcare de „eliberare” a femeilor să fi dus la alienare? Să fie ăsta preţul pe care trebuie să-l plătească pentru faptul că sunt femei de succes în plan profesional şi material?
Prima întâlnire conştientă cu acest gen de femeie l-am avut la sfârşitul anilor 90. Era o femeie extrem de bine văzută într-o agenţie multinaţională. Arăta splendid fără îmbunătăţiri, iar din punct de vedere material nu avea lipsuri. Era căsătorită cu bărbatul pe care şi-l dorise! Care era aşa cum şi-l dorise: frumos( ex manechin internaţional, în cazul ei), care să nu o bată la cap, realizat financiar, care nu să nu o întrebe unde e şi ce face, care să o înconjoare cu căldură… Aşa era! Şi, cu toate acestea, era nefericită! Avea o relaţie inertă, după spusele ei! Nu avea ce să-i reproşeze, dar nu mai suporta relaţia! A plecat în străinătate cu munca şi relaţia şi-a menţinut-o prin absenţă!
Nu vreau să vă spun toate poveştile. Sar la ultima istorie auzită. O altă femeie pe picioarele ei, frumoasă, realizată, dar fără relaţii care să depăşească 3-4 luni. Şi nu pentru că s-ar plictisi, ci pentru că acesta e ciclul ei de confirmare a unei relaţii inutile (asta e o terminologie pe care am inventat-o ad-hoc). Şi care nu înţelege ce i se întâmplă, cu toată înţelepciunea la care a ajuns, nu ştie ce să mai caute, toate tipologiile pe care şi le-a dorit, le-a găsit şi s-au dovedit că nu erau ce îşi dorea de fapt. Nu au trecut de ciclul de confirmare.
Am răspunsurile mele pentru aceste cazuri, dar nu vreu să credeţi că sună a generalizare. Nu am un panaceu universal.
Amândouă cazurile sunt dovada faptului că femeile de succes, pentru că despre ele este vorba, amazoanele secolului, ajung să-şi negocieze relaţiile la fel cum negociază cu clienţii, în diverşi parametri. Ori în cadrul relaţiilor reale, sintagmele atât de uzitate bărbat ideal şi femeie ideală sunt numai vorbe de clacă valabile doar pentru revistele de bârfe. Ajungem la basme şi acesta e un subiect despre care vreau să discut de foarte multă vreme.
În cazul lor ştiinţa în ale vieţii se materializează prin sintagme de genul „eu ştiu ce-mi trebuie!” Dar dacă tragi linie şi aduni, dă cu nemulţumire, insatifacţie, adică eşec! De unde şi concluzia, sau mai bine zis întrebarea firească: oare amazoanle contemporane ştiu ce-şi doresc? Sau e doar o reminiscenţă a educaţiei primite în copilărie: familie, copii, „rândul lumii”, educaţie pe care nu au respectat-o chiar prin simplul fapt că au devenit femei de succes?
Care e tipologia bărbatului/femeii pe care vi-l/o doriţi alături? Sunteţi convinse că ştiţi ce vreţi? Vă dau doar un sfat! Gândiţi-vă bine înainte de a scrie! Alcătuiţi-vă mai întâi o legătură dreaptă, conştientă între raţiune, inimă, stomac şi sex şi asumaţi-v-o!
Vreau părerile voastre, dar mai ales, cazurile voastre şi aş vrea să le discutăm împreună. Am avut aici parte până acum de adevărate seminarii între cei care au comentat, aşa că, cred că e cazul să deschidem un fir de forum pe o temă de care, dacă nu v-aţi lovit încă, nu veţi scăpa probabil.
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Mă predau! Nu am cum să evit! Tăcerea mea a fost cauzată de faptul că nu-mi doresc să fac din acest spaţiu virtual doar un loc în care să povestesc despre stările mele intermediare cotidiene la care mă supune existenţa, aşa cum de fapt vă supune şi pe voi. Vreau să vă împărtăşesc din căutările mele, din evenimentele care duc la apariţia unor idei care au un caracter poate mai special. Care mi-au trezit interesul şi, recunosc, nu sunt chiar amuzante. Comentariile mele pot fi cinice, sarcastice, naive uneori, dar sper să nu fie facile
Am vrut să mă refer la tot ce reprezintă relaţii interumane, pentru că eu cred cu străşnicie că am început să nu mai ştim să comunicăm şi că nu mai avem răbdare unul cu celălalt. Nu am vrut să mă leg de personajele la modă şi cu atât mai puţin de politică. Dar în săptămâna care s-a scurs mi-am dat seama că, orice temă aş fi ales, oricât de amuzantă sau profundă, nu ar fi putut „trece” prin zgomotul gâlcevii politice în care trăim!
Ca de fiecare dată, încerc să vă spun de la început, premizele discuţiei. Nu am fost vreodată membrul vreunui partid politic! Pentru comunişti am fost un element indezirabil, purtam părul lung, cântam muzică străină, jucam bridge ş.a.m.d., iar toate invitaţiile post revoluţionare le-am refuzat. De ce? Pentru simplul motiv că în 1996 am realizat că sunt mult prea naiv pentru politica românească şi mult prea cinstit. Probabil că aş fi jucat cu succes rolul acarului Păun, susţinând idei generoase, timp în care alţii şi-ar fi văzut liniştiţi de afacerile lor oneroase, pentru care, (nu, sigur că da!) trebuia să plăteasă cineva!
Între timp, am deschis ochii şi urechile, am mai citit şi eu câte o carte (în niciun caz Levantul!), am mai cunoscut ceva lume şi, zic eu, nu mai sunt aşa de uşor de dus cu preşul.
Nu am mai luat partea nimănui din acel an, chiar dacă în vânătoarea de vrăjitoarea pe care am trăit-o imediat după alegerile 2004, mi s-au atribuit tot felul de partizanate. Tot ceea ce am mai spus şi atunci şi voi spune tot timpul sunt părerile mele legate strict de percepţia mea umană faţă de politicienii în cauză.
Cunosc personal mulţi dintre politicienii actuali, pe unii mai bine, pe alţii mai puţin bine, pe mulţi i-am urmărit cu atenţie, încercând să descifrez algoritmele după care funcţionează, deşi la unii şi regula de 3 simplă este matematică superioară pentru gândirea lor!
Îi cunosc şi pe cei din generaţia „nouă”, unii sunt arivişti, făţarnici şi mai alunecoşi decât activiştii de pe vremuri ai PCR. Dinu Păturică ar trebui să ia lecţii de parvenitism de la mulţi dintre tinerii traseişti ai politicii româneşti actuale şi nu sunt convins că nu ar avea momente în care s-ar ruşina! Sau mai ştii? Poate e încă naivitatea mea care vorbeşte!
Ceea ce m-a făcut să scriu azi este faptul că nu mai vreau să văd „nehotărâţi”! Că ne convine sau nu, clasa politică este oglinda societăţii actuale. Aşa cum e ea! Cu vedetele ei din silicon şi alte înlocuitoare. Riscăm ca cei 20 de ani pe care ni i-a prevestit Brucan să devină o scurtă etapă dintr-o agonie din care nici nepoţii noştri nu vor putea ieşi.
Nu e cazul să staţi şi să vă lamentaţi mioritic: „nu am pe cine să aleg”, „şi ăsta va fi la fel cu celălalt” sau „dar ce are dragă, că e simpatic?”. Deşi vă sfătuiesc contrariul, exact asta îşi doresc şi politicienii: să credeţi că următorul nu are cum să fie mai bun decât precedentul şi, în consecinţă, să staţi acasă!
Politicienii care sunt pe scenă sunt exact ca noi! Câţi dintre voi au curajul să recunoască asta! Credeţi că dacă aţi fi puşi în situaţia privilegiată de a avea acces facil la diverse bunuri materiale v-aţi abţine de dragul unei cauze nobile? De aceea şi credeţi în axioma „şi ceilalţi sunt la fel”, pentru că nu ştiţi cum aţi face faţă tentaţiilor. Eu cred că ecuaţia trebuie să fie mult mai simplă.
Cum am trăit în ultimii ani? Am trăit mai bine? Îmi place scandalul şi minciuna? Pot suporta în continuare să mi se jignească inteligenţa cu cele mai năucitoare justificări? Dacă nu, atunci trebuie să schimb. Cu orice! Dar trebuie să fac o schimbare! Şi ştiţi de ce? Pentru că, în situaţia de faţă, dacă mai daţi celui ce a greşit flagrant o şansă, nu faceţi altceva decât să legitimaţi minciuna în numele politicii! Ori ei trebuie să ştie că nu sunt nemuritori şi nu sunt aleşi pe vecie!
Nu ştiu care sunt tarele pe care le percepeţi sau le presupuneţi la cei care sunt alternativa de schimbare. Cert este un singur lucru, poziţiile actuale sunt atât de radicalizate, iar situaţia de criză aşa de gravă, încât numai un om capabil să negocieze compromisul şi să nu reprezinte sămânţa gâlcevii poate să-i facă faţă. Prefer un om inteligent şi ponderat, care la un moment dat să ştie să facă pasul înapoi şi să medieze conflictele, oricărui altuia care a dovedit sau dă de înţeles că vrea cu tot dinadinsul să arate că e depozitarul adevărului absolut şi toţi trebuie să facă aşa cum vrea el.
Acum nu mai contează doctrinele, de dreapta, de stânga, de centru sau mixte, contează exclusiv omul şi capacitatea lui de a şti să facă faţă conflictelor actuale şi mai ales, caracterul lui! Aşa că aveţi două zile în acest sfârşit de an: 22 noiembrie şi 6 decembrie în care nu mai aveţi voie să fiţi fatalişti!
E momentul ca oamenii politici să înţeleagă că aceasta este marea dramă a decăderii unor conducători, li se dă şansa să intre în istorie şi ei, luaţi de plăceri mărunte, eşuează lamentabil! Măcar puneţi mâna şi trageţi-i la mal, să nu aibă posibilitatea să ne târască şi pe noi înapoi cu 20 de ani! Bine sau rău, măcar faceţi ceva! Altfel în ţara copiilor voştri s-ar putea să vi se reproşeze că nici măcar o revoluţie nu aţi fost în stare să faceţi!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă