Gabi Cotabiţă

Am reusit sã ajung în România! Nu cã s-ar fi opus cineva, sau cã ar fi existat un moment în care sã nu fiu convins cã mã voi întoarce. Asta e deocamdatã.
As putea sã mã refugiez în vreo temã actualã, dar nu! Prefer sã termin jurnalul de cãlãtorie.

Am ajuns la New York într-o zi splendidã de octombrie. Putea fi oricum , pentru cã, dintre tot ce am vãzut pânã acum pe planeta asta, New York-ul e orasul meu favorit. L-am vãzut iarna, primavera, vara si acum si toamna. Nu voi devein romantic spre bucuria unmoral, respective tristetea altora, dar vã pot spune cã, Central Park, ca orice parc de altfel, toamna adunã toate culorile pãmântului în frunzele sale si isi aduce contributia lui de frumusete la un oras care nu doarme. Sunt multi cei cãrora nu le place, eu fac parte din categoria celor cãrora le place. Asa cum este ele! Cosmopolit, eclectic, plin de contraste, uneori murdar, dar in permanentã viu, în continuã schimbare. Un oras în care se poate întâmpla orice, în orice minut! Orice este posibil!

Ah! Si sã nu uit! E un oras în care, femeie fiind, e foarte greu sã rezisti tentatiilor comeciale! Ce produse se gãsesc si, mai ales, la ce preturi, e greu de imaginat dacã nu ai avut ocazia sã treci mãcar odatã pe strãzile metropolei. Fetelor, e pericol mare! Pânã si eu mã îmbolnãvesc de “shopping fever”. I-am spus lui Misu cã, pentru el, e bine cã nu a ajuns încã acolo. Risca sã-si cheltuiascã tot ce a câstigat în ultima vreme pe cumpãrãturi pe care apoi nu avea cum sã le aducã în tarã decât dacã le punea la cargo.
Nu am fost nici eu departe de asta, dar nu aici vroiam sã ajung, Precum vã spuneam, e ceva firesc în New York.

Prima searã a debutat fulminant cu o invitatie la Martin E. Segal Theatre Center din cadrul CUNY – City University of New York, unde avea loc o întâlnire dintre Andrei Serban si Academia Itinerantã, proiect ce a debutat încã din 2007 si a ajuns acum la a 3-a editie si public. Surpriza cea mai mare au avut-o însã actorii români prezenti, care nu intelegeau ce cãutam eu acolo. A fost interesant, am intrat putin în culisele unui workshop, am descoperit unele tehnici de pregãtire de spectacol si, mai ales am cunoscut multa lume. Pe lângã Andrei Serban, de la care am primit si una din cãrtile lansate în acea searã My Journeys – Opera & Theater, l-am cunoscut pe Frank Hentschker, director executive, mare admirator al lui Serban si pe unul dintre directorii de la American Theater Magazine. Acesta din urmã era la curent cu tot ce se întâmplã, teatral vorbind, în România! Nu am sã vã dau detalii de la discutii, dar a fost o searã minunatã, cu Anda Onesa, Marius Manole si Cosmin Chivu, cel ce mi-a înlesnit aceastã oportunitate!
Oricât de obosit eram, tot cu o plimbare prin Times Square mi-am încheiat ziua. E un medicament ce nu poate fi înlocuit de nimic altceva în New York.

Zilele în acest oras trec repede si într-o vitezã care de multe ori excede capacitatea noastrã de întelegere.
La lumina zilei am început si eu sã descopãr schimbãrile petrecute în anul scurs de la ultima vizitã aici. Pe Canal Street era liniste! Nu mai era aglomeratia de odinioarã, nu se mai gãseau fake-urile de odinioarã…sa fi fost de vinã criza sau doar simplul fapt cã la colturile strãzilor era câte o masinã de politie? Rata ( e vorba de animal si nu de rata de schimb! Nu am toate diacriticele instalate pe calc ãsta!) la chinezi a fost bunã asa cum e întotdeauna, dar sigur lipsea ceva. Am pornit-o pe jos pe 6th avenue, multe magazine goale si închise. Criza, bat-o vina!

Desi Marius Manole cu o searã înainte ne spusese cã a plans la Billy Elliot, musicalul lui Elton John, am hotãrat cã vreau altceva si m-am îndreptat spre Rock of Ages noul musical de pe Broadway. Fãcut probabil ca un rãspuns la succesul “We Will Rock You” pe muzica Queen din Londra are ca baza de pornire o poveste simplã de “boy meets girl” într-un Los Angeles în plinã glorie a Rock-ului din anii ’80 si folosind cântecele celebre Journey, Whitesnake, Bon Jovi chiar si Europe, nu m-a convins. Americanii nu au reusit amestecul genurilor! Desi în rolul principal era Constantine Maroulis finalist la American Idol, cu pãrul lung si cret, cu voce bunã, dar fãrã strãlucire si care era mult mai aproape ca atitudine de tenorul de belcanto, decat de David Coverdale, desi Amy Spanger a cantat foarte bine, show-ul nu se remarcã decat prin vulgaritate gesticã, uneori de-a dreptul exageratã si o punere în paginã nereusitã. S-ar putea sã fie si urmarea vizionãrii prea multor produse din Vegas, dar la spectacolele de acrest gen nu se pune errata. Lumea bucuroasã, sala plinã.

Pe stradã, 44th west street, la iesirea de la musical m-am izbit de o multime teribilã la iesirea de la Hamlet cu Jude Law. Mare success pe Broadway. Nu se gãseau bilete. Dupã aceea am aflat cã îl asteptau pe Law, care în fiecare searã dupã spectacol iese si vorbeste cu fanii! Interesant, nu?!

A doua zi plimbare! Am descoperit cu tristete ca din mandria Times Square-ului, magazinul Virgin, nu mai rãmãsese decat firma, muzica se cumpãrã acum de pe internet. Analistii spun cã în max 5 ani CD-ul va fi doar un obiect de colectie cum e vinilul sau caseta audio acum! Times they are a’changing!

Seara am fost invitat de prietenul Camil Petrescu, fiului scriitorului omonim, la un spectacol Off-Broadway, pe care unul dintre voi, în comentariile la jurnalele anterioare, îmi recomandase ca nu cumva sã mã duc sã-l vãd în Vegas: The Blue Man Group!
A fost cel mai senzational spectacol pe care l-am vãzut de multã vreme! Mi-a satisfãcut pofta de satirã, inteligenta, simtul umorului, asteptarea de la ritmul unui spectacol. That’s ENTERTAINMENT ! Cel putin pe gustul meu!
Am iesit într-o stare euforicã în Astor Place, cel mai lung show din istoria New York-ului 18 ani de existentã, cel mai greu de descris si alãturi, pe 11th Street, numai ce se încheiase un concert cu Manic Street Preachers! Acesta e New York-ul! Nu poti fi din pãcate peste tot! Urma îmbarcarea. Vacanta aproape se termina.

VSDNVV
Gabriel Cotabitã

Din motive tehnice independente de vointa mea (s-a stricat laptop-ul!! ) nu am cum s ava scriu de pe vapor. Am sa pun pe blog cele doua posturi lipsa din jurnal, atunci cand voi ajunge in Bucuresti. Atunci pot incarca si poze!
VSDNVV

Gabriel Cotabita

Acest post e trimis din largul oceanului Atlantic! Asta pentru a-i demonstra lui Mişu că se poate!
Dar despre Queen Mary 2 şi traversare la timpul potrivit! Rămăsesem la la Nashville şi la autostrada muzicii. A fost un drum relativ scurt pentru cât am mers îm zilele precedente.L-am parcurs noaptea aşa că, dis-de-dimineaţă eram în oraşul muzicii country. Am avut şansa să mă întâlnesc cu unul din oamenii foarte importanţi în tot ceea ce înseamnă entertainment şi el a fost cel ce mi-a facilitat o vizită la Country Music Hall Of Fame şi o seară la Bluebird Cafe.
Am intrat în clădirea care arată ca un Cadillac din anii `50, cu o oră înainte de închidere. Când am ajuns acolo: surpriză! În holul clădirii se pregătea o nuntă! Când am văzut mireasa afară, împreună cu domnişoarele de onoare, am crezut că e vreo modă, ca la noi cu Arcul de triumf! Nu era! Pur şi simplu în lobby-ul Country Music Hall of Fame se pregătea o petrecere cu mese, cu orchestră veritabilă.
În rest, acolo era toată istoria muzicii western americane, aşa cum e ea. Cu pălăriile de cowboy, cu cămăşile cu model, cu cizmele specifice. Nu ştiu dacă vă place genul. Eu nu mă prea omor, mai ales că după părerea mea la ora asta în zonă s-a cam ajuns la situaţia din fado-ul portughez. Sunt câteva dezvoltări armonice de bază şi multe variante de text. După întâmplările fiecăruia. Aş putea să intru în şi mai multe detalii, pentru că am făcut parte din grupul artistic din 1994 care s-a întâlnit cu songwriters din Nashville NSAI într-un workshop la Sinaia, dar nu vreau să devin prea specific. Însă, indiferent de preferinţe, ei rămân mari profesionişti.
Concluzia ar fi una singură: muzica country pare ca şi cum ar fi păstrată la congelator. Vinde aceluiaşi segment de populaţie americană tradiţionalistă careia îi place rodeo si baseball-ul. Sunt mulţi(tot drumul au existat staţii care transmiteau exclusiv acest gen muzical.), e muzica lor populară, nu ştiu care ar fi echivalentul manelei, dar mă gândesc că Bon Jovi e echivalentul muzicii etno şi mă tăvălesc pe jos de râs! Noi avem „Româncuţe”, ei nu cred că au Americanas.
Seara am ajuns la Bluebird Cafe, loc celebru de întâlnire al country-songwriters, câte 4 pe spectacol. Pe rând îşi cântă propriile creaţii, mai mult sau mai puţin cunoscute. Show-ul e pigmentat cu dialoguri pline de umor, uneori chiar de calitate şi cu poveştile cântecelor, în tipm ce-şi predau ştafeta unul altuia. Mi-a făcut o seară minunată. Unul dintre cei prezenţi, Rand Bishop, a fost una dintre cele mai plăcute surprize. Cu multă sensibilitate, sofisticat, cu umor fin şi cu texte splendide. Căutaţi-l pe net, veţi vedea că nu glumesc!
Pe scurt, dacă Hollywood-ul nu reîncepe să facă filme cu cowboy în care să se cânte muzică country, nu mai văd cum ar mai putea să apară ceva major din gen pe plan mondial!
A doua zi am plecat spre New York prin Virginia şi, când am deschis radioul am auzit Creedence Clearwater Revival cu Have You Ever Seen The Rain :
„I went down Virginia, seeking shelter from the storm”… şi am înţeles!
Cu două zile înainte prinsesem The Eagles cu Take It Easy. Eram în Arizona şi ei cântau „I was sitting on a corner in Winslow, Arizona, such a fine sight to see!” şi eu trecusem pe lângă Winslow! Retrăiam traseul cântecelor!
Nu vă pot transmite sentimentul exact! Poate mă veţi categorisi în fel şi chip, dar pentru mine au fost „coincidenţe” care m-au impresionat teribil! Ştiu ca rimează cu „penibil”, dar şi cu „sensibil”. Alegeţi-o pe cea pe care o doriţi!
M-am oprit în noapte undeva în Pennsylvania, la Harrisburg. Singura calitate a locului a fost aceea că era cea mai răsărită localitate din apropierea New York-ului. De aici puteam ajunge a doua zi la o oră bună în City, fără rush-hour.
Nici nu îmi vine să cred că am străbătut atâta drum! Cu totul au fost aproape3000 de mile 4800 de km.
Marţi seara eram pe Strip în Vegas, iar sâmbătă la Nashvile în Bluebird Cafe. Pe drum la un moment dat m-am oprit pentru prânz la un restaurant italienesc undeva pe autostradă, unde am mâncat senzaţional. Ospătăriţa m-a întrebat de unde sunt, etc, întrebări de gen, pentru a obţine „tip”-ul atât de important în societatea americană. Când a auzit şi de unde sunt şi de unde veneam, zâmbetul profesional a dispărut şi a făcut loc admiraţiei sincere!
„Nu mai ai un loc liber?” m-a întrebat. Nu am apucat să răspund, pierdusem startul replicii, pentru că şi întrebarea venise cu totul şi cu totul neaşteptat, mai ales în America.
„Pentru că, de când mă ştiu (nu se ştia de mult oricum, aritmetic vorbind, nu păreau a fi mai mult de 25 de ani), nu am ieşit din locul ăsta!”
Peroraţia mea de răpuns a avut graţia filozofică a hipopotamului şi acuitatea exprimării limbii de lemn pline de îndemnuri motivatoare, dar, cred că nu exagerez când spun că peste 50% din americani nu au făcut şi nu vor face vreodată traseul pe ca l-am făcut eu! Şi au o ţară minunată! Şi ce e senzaţional, e că e locuită de americani!
Câţi dintre noi reuşim să înţelegem că cel mai important e ceea ce vedem, simţim şi cunoaştem, iar dacă reuşim să şi pricepem, putem să ne considerăm de-a dreptul fericiţi.
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S.
Următorul post vine repede şi se va referi exclusiv la New York. Vreau să ajung din urmă excursia şi până la Londra să fiţi la zi cu totul.
Am prins un apus pe ocean demn de Accuweather!

Sunteţi ceva…de nedescris! Nu poate omul să uite şi el de sine în vacanţă că repede îl atenţionaţi! Scrie-ne, scrie-ne!
A trecut ceva vreme de la postul anterior şi s-au adunat ceva întâmplări. Unele de povestit, altele de nepovestit. Că aşa e la drum se întâmplă vrute şi nevrute.
Printre comentariile voastre sunt şi câteva de la Anti Gelu, care se vede că a umblat prin Vegas ceva.
Oricum, acolo se schimbă totul într-o viteză incredibilă, în aşa fel încât după 6 luni nu mai recunoşti nimic. America cică e în criză şi pe Strip se construieşte non-stop!
Multe dintre întâmplări nu vi le voi povesti pentru că am descoperit, tot cu ajutorul vostru, că fragmente din acest jurnal, care se dorea sincer si exhaustiv, sunt folosite fără niciun fel de jenă în articole de ziar. Nu am nimic de ascuns, dar poate nu vreau sa dau declaraţii pentru niciun ziar. Eu vă consider prietenii mei şi mi se pare un act de impoliteţe să se ia o discuţie publică, dar într-un fel restrânsă şi să fie pusă pe domeniul public pe tarabe.
A propos de preţuri. America nu e locul în care să te duci în excursie cu ideea de a economisi, pentru că nu ai cum s-o faci. Lucruri de calitate, la preţuri cel mult egale dolar – euro. Cu alte cuvinte ce la noi 100 euro aici e 100 de dolari! Dar credeţi-mă, sunt fooaarte puţine acele obiecte. În cele mai dese situaţii sunt de 10 ori mai ieftine.
Nu-i judecaţi pe americani după cum îi vedeţi îmbrăcaţi pe stradă. Nu pun mare preţ pe haine. Oameni pe care, după „standardele” din România nu dai 2 bani, au capacitate de plată de câteva milioane pe loc.
Nu-i judecaţi după maşini! În Vegas, pentru 2-300 dolari pe zi poţi avea orice bolid. Şi cum în America se practică politica de „other location drop off”, conduci în Vegas un Lamborghini cu număr de California! Nimănui nu-i pasă. Altele sunt regulile.
Vă pun câteva poze din Vegas din timpul zilei.
Am plecat puţin trist din Las Vegas. Ajunsesem la jumătatea vacanţei şi următoarele zile le-am făcut pe drum.
În prima zi am văzut Hoover Dam şi Grand Canyon Arizona. Cum spune Gelu, „amândouă mari” dar nu numai atât! Există din punctul meu de vedere o legătură evidentă, deşi unul e creaţia omului şi celălalt o minunăţie a naturii, (care nu face decât să demonstreze pentru a nu ştiu câta oară: Sic transit gloria mundi). Legătura e aceea că poporul american a ştiut şi ştie să construiască totul corespunzător grandorii ţării în care trăieşte! Într-o ţară în care natura a fost şi este semeaţă nu poţi fi meschin. De aceea spaţiile sunt mari, generoase, construcţiile sunt mari, etc. Ceea ce te înconjoară se reflectă în tine şi în modul tău de a te gândi şi a fi.
Am trecut prin Arizona, New Mexico, Texas, Arkansas, Tennessee, autostrăzile par la fel, dar legile sunt diferite de la stat la stat şi e bine să nu le calci! După cum scrie în Texas : „nu-ţi poţi permite să te urci beat la volan!” Legi dure, nenegociabile, dar probabil că altfel nu ar funcţiona.
I-40 este autostrada ce a înlocuit faimoasa Route 66. Construcţia aceasta a creat o tragedie în mintea americanului doritor de tradiţie. În Williams, „poarta spre Grand Canyon” a fost tristeţe fără margini! Dar s-a rezolvat! Pe toate pancartele de semnalizare spre localităţile învecinate cu vechea autostradă este scris „historical Route 66”. Din Kingman Arizona şi până în Oklahoma City eşti pe route 66, the Mother Road. Apoi drumul urcă spre Chicago.
„If you ever plan to motor west
Travel my way, the highway that’s the best.
Get your kicks on Route 66!”
Spunea Bobby Troup.
Ce mi s-a părut …nici măcar nu ştiu cum să-i zic! În Oklahoma din dorinţa de a se identifica cu ceva cât de cât cunoscut, in Elk City, de care probabil la fel ca şi mine nu aţi auzit, scria mare:
“Oraşul în care s-a născut Susan Powell – Miss America 1981!!!!!”
Cum ar fi la noi…nu ştiu…ştiţi cum se numeşte Miss România şi, mai ales, unde s-a născut?
Brăila ştiu unde e, dar parcă nu era vorba de Miss!
Am fost la Graceland, acolo era Elvis. Chiar dacă nu ai fost cuprins de perioadă , când intri simţi de ce era regele.
Kitsch-ul e la el acasă pentru că, să nu uităm suntem în Memphis, dar ca senzaţii nu e nicio diferenţă între ceea ce simţi atunci când intri în anumite castele din Europa. Diferenţa ar fi că Elvis e relativ contemporan şi nu a omorât pe nimeni decât, indirect, pe sine însuşi!
Dar când intri în sala de trofee şi vezi că nu sunt arme, ci un şir aproape nesfârşit de discuri de aur şi platină, iar colecţia de maşini nişte bijuterii la fel de scumpe ca armurile de pe vremuri, îţi dai seama de ce a fost numit „The KING” . Singuratic şi misterios, am avut în permanenţă senzaţia că poate coborî dintr-un moment într-altul din dormitoarele aflate la etaj, înzorzonat, aşa cum apărea în faţa invitaţilor, gata să ne invite să-i ascultăm ultima sa înregistrare!
Am plecat spre Nashiville, pe ceea ce se numeşte „Autostrada muzicii”.
Cred că sunt pe calea cea bună!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă