Gabi Cotabiţă

Cai verzi pe pereti

Gabriel Cotabita — Sun, 07 Mar 2010 13:35:55 +0000

Hoinărind după cai verzi pe pereţi prin Europa
Aşa se poate caracteriza fără a avea teama de a greşi prea tare, agitaţia ce se iscă în fiecare an în ajunul preselecţiei naţionale pentru Eurovision. Atâtea pasiuni, orgolii se reactivează, se acutizează, ne redescoperim capacităţile de intrigă,pentru ce? Pentru ca în finala mare, de cele mai multe ori, să dăm, după aceea, dovada amatorismului şi lipsei de talent.
Se naşte o mare întrebare.
Cum putem avea tupeul noi ca naţiune să ne clasăm pe locuri fruntaşe într-o competiţie de elită, deşi puţin ruptă de realitatea muzicală contemporană, când noi facem în tot timpul anului antrenamente la perete?
„Concertele” de după miezul nopţii prin cluburile din România sau cele din pieţele unde autorităţile locale mai aruncă pentru populaţie câteva fărâmituri de circ gratuit, nu reprezintă dovada unui business serios şi nu crează artişti cu experienţă pentru asemenea confruntări.
Faptul că se promovează pseudo-cântăreţi care arată cât de cât bine şi dau senzaţia că se mişcă, ale căror calităţi vocale se întind pe o cvintă şi cărora dacă le iei programele de auto tuning, nu se întâlnesc cu notele decât întâmplător sau, şi mai rău, chiar şi cu aceste programe nu se poate masca intonaţia disonantă, duce inerent la apariţii în care nu reuşeşti pe parcursul a 3 minute să înţelegi care e linia melodică.
Disperaţi după difuzarea pe radiourile din ţară, compozitorii apelează tot mai des la „reţete” importate de-a valma din muzica internaţională care le atrofiază inevitabil talentul şi capacitatea de exprimare inovativă, neîngrădită şi atunci când sunt puşi în faţa unui asemenea concurs apelează inerent la aceleaşi locuri comune ceea ce îi face să nu găsească nimic nou, special pentru a exprima.
Săracia de sentimente exprimate în muzica din timpul anului duce la o monotonie a textelor, care mai e salvată, (pentru că multă lume ascultă, putină înţelege), de textele în limba engleză, care nouă, anglofoni prin istorie şi până la isterie (!!!)ni se par pline de mesaj!
Poate cele scrise mai sus vi se par prea dure, dar din păcate sunt adevărate şi ar trebui să ni le asumăm şi gândiţi-vă că sunt numai câteva din motive.
Poate ar fi mai bine să trimitem muzică într-adevăr reprezentativă pentru România anului 2010 şi să nu apelăm la genuri de nişă ca pop-ul, rock-ul; ar trebui să facem loc manelelor şi cântecelor de petrecere, care cred că ar fi mult mai bune şi sigur ne-ar clasa pe locuri fruntaşe în preferinţele europene.
Le cerem artiştilor show-uri fără ca aceştia să aibă posibilitatea să aibă evenimente la care să facă acest lucru mai des, mai ales când, mulţi dintre ei, în tot timpul anului se feresc de asta ca de dracul pentru a nu fi introduşi în aceeaşi categorie cu cei sau cele care fac doar „apariţii”.
Şi apoi, ce rost ar avea să facă asemenea eforturi când televiziunea română atât de anchilozată în filmările standard şi lipsa de decupaj regizoral, îţi ratează orice moment special pe care îl creezi pe scenă, atât de miraţi sunt regizorii de montaj.
Pe scurt ar fi cam aşa, afacerea nu există pentru că lumea nu cumpără muzică,investiţiile sunt mici şi doar din orgoliu, deci nu este interes de susţinere a afacerii şi de aici stângăcii, lipsă de naturaleţe şi chiar gafe monumentale.
Multe din interpretele noastre se îmbracă pentru acest concurs într-un stil care nu le reprezintă şi care le pune în posturi atât de stânjenitoare încât nici machiajele stridente nu pot masca disconfortul pe care-l simt pe scenă. Exhibiţionismul, extrovertirea gen Lady Gaga nu se învaţă în atelierele designerilor vestimentari cu câteva nopţi înaintea spectacolului! Avem două exemple teribile la finala din acest an: Alexandra Ungureanu, o Roisin Murphy fără spiritul avangardist al acesteia şi Dalma a cărei ţinută „oglindă” a pus-o din punctul de vedere al telespectorului într-o postură cel puţin ilară.
S-au stricat de către disfuncţionalităţile de preluare şi montaj video ale televiziunii apariţiile lui Krivach, Pasager, Anda Adam, Hotel Fm, etc. Cel care nu a fost prea deazavantajat de aceste stângăcii a fost Lulu pentru că i s-au văzut păpuşile.
Interpretativ au fost surprize plăcute şi dezamăgiri de proporţii! Una din surprizele extrem de plăcute a fost Alexa, care a făcut o variantă de scenă de excepţie, ieşind din tipologia Nicola abordată la înregistrarea piesei lui Mihai Alexandru şi oferind o apariţie plină de forţă şi personalitate nu numai drăgălaşă! A fost o bucurie pentru ochi.
O altă surpriză plăcută a fost Tina G., care spre deosebire de anul trecut când nu a reuşit să transmită nimic din piesa lui Cornel Ilie, acum a avut o apariţie care s-a susţinut şi muzical foarte bine. Dacă va reuşi să ducă personajul scenic prezentat acum, vreme de un an de zile şi să-l consacre, cred că în viitor vom mai auzi de ea.
În rest s-a mers destul de puţin pe performanţa arătată în seara finalei şi mai mult pe ceea ce se ştia despre interpreţii şi piesele respective, pentru că, după cum s-a cântat, piesa Luminiţei cu Pop-Tămaş şi Piper nu ar fi putut intra în discuţie, dar să mai iasă şi pe locul 2, iar cea de-a doua piesă a Paulei, de asemenea nu putea să ajungă în primele 5.
Admiratoarele sexului „tare” şi-au avut şi ele competiţia lor, figura adolescentină a lui Cătălin Josan a prevalat asupra „gropiţelor şi ochilor verzi” ale solistului de la Hotel FM, din păcate însă iată încă o situaţie în care Josan se dovedeşte o apariţie suficientă doar pentru a masca piesa slabă şi interpretarea fără strălucire.
Câştigătorul era evident după terminarea spectacolului.
Cu toată prezentarea scenică statică, dar avantajantă pentru Paula, care s-a dovedit până acum mai mult „human” decât „dancer”, Playing with Fire stă în picioare atât vocal cât şi componistic. Atât ea cât şi Ovi au suficientă experinţă ca să poată cânta şi treziţi din somn!
Cu puţin noroc şi susţinuţi poate şi de faptul că Ovi este şi cetăţean norvegian, cu două antecedente în preselecţiile petru Eurovision în Norvegia, s-ar putea să reuşim să ne clasăm pe un loc ceva mai bun! Baftă!
Dar asta, din păcate, nu va schimba cu nimic starea deplorabilă a muzicii din România!
Vom continua doar să alergăm după cai verzi pe pereţi!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Ne-am strâns şi noi o gaşcă de oameni cu experienţă muzicală şi de televiziune pentru a urmări seara şi am dat note ca un juriu din umbră. Faptul că doamnele au fost într-o majoritate covârşitoare (9 doamne la 2 domni) s-a simţit în rezultatul final; au câştigat „gropiţele” de la Hotel Fm la un punct faţă de Paula şi Ovi!
Concluziile au fost :
- Unde sunt compoziţiile?
- Instrumentiştii lui Brenciu au cântat mai bine decât concurenţii (oricum cântă mai bine decât el!)

VORBE

Gabriel Cotabita — Tue, 23 Feb 2010 11:31:44 +0000

Trăim o perioadă în care s-a dat liber la cuvinte! Aşa un delir logoreic generalizat, eu unul nu am mai prins şi, slavă Domnului, nu fac umbră de ieri pe planetă şi, zic eu cel puţin, nici nu am trecut precum gâsca prin apă, pe lângă tot în viaţa mea!
În comunism erau două categorii principale de vorbire: limbajul de lemn şi şopârla dizidentă.
Limbajul de lemn era cel care a putut inventa un subiect de examen la economie politică care suna aşa : „Raportul optim dintre acumulare şi consum în societatea socialistă multilateral dezvoltată!”, subiect care a generat şi primul eşec la vreun examen din cariera mea învolburată de student.
Cealaltă categorie era folosită de intelectualitatea română şi consta din utilizarea unor metafore, la care de cele mai mult ori, dacă nu făceai şi din ochi, nu se prindea nimeni că aveau un caracter subversiv. Noroc cu marii scriitori de umor ai perioadei, cum e şi Dan Mihăescu, care au aruncat pe piaţa media, aşa cum era ea, adevărate perle de satiră. În rest, dezacordurile verbale erau penalizate straşnic! Oprobiul public te marca pentru vecie. Să nu uităm că pentru a intra la liceu dădeai examen la gramatică. Nu vorbea oricine la televizor, la radio şi nu prea vorbea nimeni liber, pentru că „şeful” citea la discursuri, în consecinţă toată lumea citea!
Nu vreau să fac o dizertaţie exhaustivă pe marginea conţinutului sau formei sub care se petrece dezmăţul verbal acum în România şi cu atât mai puţin nu vreau să pozez într-un cavaler Galahad al gramaticii. Fac şi eu greşeli şi , de când s-a inventat scrisul pe tastatura calculatorului, am pierdut şi reflexul condiţionat pe care-l dobândisem în ani de zile de lucrări de control la limba română.
Am fost întotdeauna de părere că, dacă un om face foarte bine un lucru, nu trebuie să-i ceri să fie „multilateral dezvoltat” şi să fie şi un filozof sau un exeget, aşa că mai bine ar fi să nu-i ceri să se exprime prea mult liber. Strici o imagine. Ori noi avem nevoie de semizei! Frumos, deştept, puternic şi cu vorbele la el!
Stim cu toţii ce s-a întâmplat!
Cauzalitatea corectă s-a contorsionat şi s-a edulcorat, nimic nu mai e „din cauză” e doar „datorită”.
Acuzativul şi-a pierdut particula „pe”, accentul pe silabe se pune anapoda şi…multe, multe altele. Lista e de necuprins!
Personaje pitoreşti umplu ecranele şi paginile ziarelor. Oameni de „succes” de altfel în diverse domenii, care au în comun două caracteristici – sunt agramaţi şi agresivi, îşi verbalizează, fără niciun fel de jenă sau teamă de ridicol, inepţiile, într-un limbaj de lemn care pe lângă faptul că e plin de greşeli, conţine şabloane argotice incredibile.
Suntem ipocriţi, făţarnici şi pudibonzi. Umplem la refuz spaţiile unde se petrec spectacolele de stand-up comedy şi ne tăvălim pe jos de râs când băieţii şi-o bagă şi şi-o scot verbal mai des decât în viaţa reală, dar ne simţim ofensaţi şi arătăm cu degetul când un politician sau mai ştiu eu cine, e surprins de securişti amatori cu telefoane mobile, vorbind cu aceleaşi cuvinte! Asta după ce, în urmă cu 10 ani, lumea se înghesuia la spectacolele trupelor de hip-hop unde avea parte de descrieri grafice ale altor evenimente sexuale imaginare, de data asta interactive!
Homo sum, humani nihil a me alienum puto! Limbajul vulgar nu ne e străin, atunci de ce-l stigmatizăm la nivelul de conducere? Conducere pe care tot noi am votat-o!
Ba, mai mult! De ceva vreme a apărut o categorie specială de oameni care refugiindu-se în cărţi acumulează idei filozofice, considerente psihologice de-a valma! Unii dintre ele sunt aprofundate, altele sunt luate tale quale şi puse în fraze pur şi simplu, de dragul sonorităţii şi al feţelor admirative ale celor din auditoriul uimit de elocinţa şi cunoaşterea vorbitorului! Mai clar spus, se folosesc cuvinte care nu au ce căuta în acele fraze, despuiate de sensul lor, pentru a impresiona cu ceva!
Cine e mai de condamnat? Niciunul! Nu avem dreptul să judecăm, dar nici să nu-i lăsăm să ne jignească inteligenţa crezând că ne pot păcăli. Ca de obicei, schimbarea trebuie făcută în noi, dar cine e acela care nu va fi tentat să ridice şi să arunce cu piatra?
Cam aşa arată peisajul! Cuvintele băltesc în jurul nostru. Avem zeci de televiziuni, unde mii de oameni vin să spună vorbe, să îşi dea cu părerea şi să ne bombardeze cu aforisme de primă pagină în ziare colorate! Foarte multe cuvinte şi foarte puţină comunicare!
Aş parafraza un aforism celebru care spune: Învaţă să-ţi trăieşti viaţa şi din când în când foloseşte şi vorbe. Dacă tot trebuie să comunici ceva, încearcă să o faci în cuvinte simple, altfel degeaba citeşti!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Nu puteam să nu las să apară în text câteva cuvinte şi expresii mai rare! Nu? Nu sunt perfect!

Fãrâme de tandrete

Gabriel Cotabita — Wed, 10 Feb 2010 11:17:28 +0000

De data asta nu mi se mai pare, chiar aşa este: sunt tentat să scriu aici numai dacă se întâmplă ceva deosebit pentru mine! Sigur acum aş putea să vă povestesc despre multe, dar pentru că sunt în apropierea unui moment important pentru cariera mea, am să mă refer la „geneza” albumului „Fărâme de tandreţe”.
Am declarat într-un interviu, apreciat se pare, că memoria noastră este selectivă şi, deşi trec ani de zile, pentru noi unele momente din trecut ne par că s-au petrecut doar cu câteva luni în urmă. Şi, uite-aşa, te trezeşti că au trecut zeci de ani, care pentru tine sunt compresaţi la câteva evenimente şi amintiri care îţi umplu doar spaţiul unui an, hai doi! Ce iluzie amară! Vremea trece inexorabil!
Aşa se face că, deşi au fost înregistrate cu 20 de ani în urmă, cântecele mele de succes mi-au rămas proaspete în memorie şi, deşi mi s-a propus asta, nu am socotit că ar fi cazul să scot vreo compilaţie până acum. Am adunat la un moment dat o colecţie de cîntece pe ceva ce s-a numit BEST OF 1986 – 2000, dar a fost făcută exclusiv pentru uzul celor „înrăiţi”, care a rămas strict însă la acest nivel.
Când am văzut afluenţa pe piaţă a compilaţiilor cu această titulatură ale unor artişti care, să mă ierte Dumnezeu, dacă au avut un „şlagăr” a fost mult, m-am înfiorat şi am zis că nu vreau să mă amestec în această colcăială. Aveam un proiect viu, VH2, care, iată, funcţionează la un nivel de „awareness” de invidiat, şi mi-am spus că nu are rost să mă aşez pe aceeaşi treaptă.
Şi am asistat amuzat la toate frământările showbiz-ului românesc. Fiind implicat 10 ani în festivalul Callatis, dintre care vreo 8 oficial, director artistic, am avut parte de o verificare la rece a pretenţiilor în comparaţie cu capacităţile muzicale reale ale artiştilor români la modă, cei care-şi dispută titlurile de „cel mai bun…” la „n” categorii. Hmmm! Asta e altă discuţie!
Însă, de câţiva ani, începuse să apară o presiune asupra mea din partea „publicului”! (Asta e echivalentă cu „lumea vorbeşte”, când, de fapt, lumea se reduce la cei câţiva vecini de la bloc, care sunt TOATĂ lumea noastră !) Din cele mai neaşteptate direcţii a venit întrebarea : „ce faci cu piesele tale?” şi asta din ce în ce mai des!
Aşa că, tot gândindu-mă, dacă e oportun, dacă e bine sau nu, am ajuns de Crăciun în 2009. Şi, în seara zilei de 26 decembrie, am avut revelaţia în timpul unei discuţii cu o prietenă, una dintre cele care mă tot presa cu piesele vechi: refac „Prima iubire şi ultima” şi scot un disc cu piese de dragoste în perioada dintre Sf. Valentin (de America) şi 8 martie (de ziua mondială a femeii).
Zis şi făcut! L-am sunat pe Andrei Kerestely, cu care am lucrat atâtea lucruri împreună şi am aranjat să intrăm în studiou după 1 ianuarie şi m-am apucat să fac selecţia. Aici a fost mai greu!
A fost o adevărată călătorie pe bulevardul amintirilor! Şi, încercând să asociez cântecele respective cu etaloane temporale, am descoperit că a trecut atâta vreme încât, este evident că, o întreagă generaţie nu ştie nimic despre aceste piese! Şi eu care credeam că totul e de la sine înţeles, cunoscut şi aş deveni cel puţin obraznic readucând în atenţia oamenilor cântecele respective. Cât de „rătăcit” în tunelul timpului eram!
Nefiind o compilaţie Best of, am putut alege ce cântece dragoste vroiam eu, chiar mai puţin cunoscute. Aşa la o primă adunare, au ieşit vreo 35… şi nici atunci lista nu era exhaustivă, dar evident erau prea multe! Am hotărât că la sfârşitul anului, cel mai târziu începutul lui 2011 să scot „the real best of” şi aşa am mai curăţat lista. Urma titlul!
Discul face parte din categoria „A Love Songs Collection”, dar asta e mai mult ca subtitlu şi în niciun caz în engleză. De la „Bucăţele de iubire” prin „Crâmpeie de tandreţe” am ajuns în altă seară la cel de acum : ”Fărâme de tandreţe”.
Aşa au rămas afară piese de dragoste ca: Noapte albastră, Încearcă, Dă-mi o şansă, Să nu ne spunem adio, Fără iubire, Doi navigatori, ş.a. Cei care le aşteptau pe acestea şi Ave Maria, Voice From Above, Cântecul şomerului, Convenţional, Simplu trecător, mai aşteaptă până la Best of! Va fi greu şi atunci cu selecţia pentru că, asta e, sunt cântăreţul cu cele mai multe piese premiate la festivalul de la Mamaia. Poate premiile nu înseamnă mare lucru, dar întâmplător, multe dintre ele au făcut bucuria a zeci de mii de români! (Vedeţi că nu am pretenţia ca sunt peste 5 milioane!!)
Vreau să vă spun că m-a bucurat promptitudinea redacţiei revistei Felicia în a se asocia cu proiectul, că mi-a făcut o deosebită plăcere faptul că mi s-a reconfirmat caracterul uman deosebit al lui Ovidiu Komornyik care a produs CD-ul propriu-zis şi că îmi doresc să vă bucuraţi de muzica aleasă.
Nu e o colecţie de balade, ci de momente diferite din epopea iubirii, de la superficialitate la disperarea conştientizării sentimentelor, de la fericire la dezamăgire, toate sunt rupte din viaţă, din poveştile fiecăruia dintre noi.
Cu un surâs şi cu multe fărâme de tandreţe
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Sosie de idol

Gabriel Cotabita — Sun, 24 Jan 2010 14:12:37 +0000

Cu toţii suntem victemele manipulării. Din momentul în care deschidem ochii în această lume şi începem să învăţăm abc-ul societăţii intrăm într-un sistem monumental de cizelare a personalităţii în favoarea sistemului, numit manipulare. Subiectul e generos şi nu poate fi epuizat într-o înşiruire de idei pe o pagină de jurnal. Ce vreau să vă spun este că rezultatele manipulării sunt de-a dreptul spectaculoase. Mai ales într-o societate de consum. Ceea ce în limbaj cotidian numim „la modă”, trendy, nu este altceva decât rodul sindromului de turmă, generat de frica de singurătate, de alienare, de cele mai multe ori indusă pe căi insesizabile de către manipularea socială la care suntem supuşi.
Începând de la întrebarea stupidă: „ce idol ai?” pe care cu toţii aţi auzit-o şi la care probabil cu toţii aţi fost obligaţi să răspundeţi măcar o dată sau variţiunea ei „ce model ai” suntem îndemnaţi să ne asociem cu tot felul de personaje mediatice create de multe ori doar pentru a reprezenta poli de atracţie pentru indivizi lipsiţi de perspectivă individuală proprie.
Se profită că fiinţa umană are această alternativă senzorială „îmi place/nu-mi place”, această tendinţă binară de apreciere şi de nuanţele existente dar imperceptibile la o apreciere sumară, pentru a o atrage spre o direcţie sau alta întinzând de gustul personal până ajunge în sfera unuia din polii alternativei de bază. Complicat, nu? Esenţa e, că începem să ne asociem fără să ne dăm seama la păreri, opinii cu care nu rezonam în primă fază!
Multe dintre idolii generaţiilor trecut şi prezente au reprezentat ei înşişi produse de consum folosite în scopul manipulării prozeliţilor. Conştientizarea acestui fapt de către ei a dus de cele mai multe ori la „pierderea firului” sau chiar la pierderea vieţii. Sigur, e bine să fii „regele”, dar ce greu e să trăieşti cu acest titlu.
Cel mai recent exemplu este evident Michael Jackson. Un artist cu sensibilitate, har şi geniu, care a devenit idolul a milioane de oameni în această lume datorită sistemului şi care a fost răpus de sistem.
S-a folosit deja tot arsenalul invenţiilor mediatice pentru a stoarce toate picăturile din imaginea, numele lui chiar şi după moarte. Se trece acum la faza a 2-a. Găsirea înlocuitorului! Pentru că sistemul are nevoie de a pune ceva în locul lui. Nu e ceva nou. După moartea lui Elvis s-a trecut prin aceleaşi faze şi s-a culminat cu alegerea sosiei perfecte. Aşa a apărut Shakin’ Stevens şi nu numai! Prietenii ştiu de ce!
De atunci s-a generalizat în lume un sistem de entertainment care are ca regulă de bază găsirea unor „look-alike” care să şi performeze artistic în stilului originalului. Asemănarea a început să fie tot mai uşor de rezolvat prin evoluţia chirurgiei estetice aşa că, dacă aduce ca şi alură cu „idolul” original şi-l copiază perfect în mişcări, sosia e gata.
Am urmărit sâmbăta la lucru în cadrul unui eveniment care a umplut la refuz unul din cele mai mari cluburi din Bucureşti prestaţia celui care e socotit cel mai bun imitator al lui Michael Jackson.
Curiozitatea mare, dezamăgirea pe măsură. De ce? Pentru că nu era magic! Arăta la fel. Era îmbrăcat la fel, evident mai ieftin, coregrafia era aia, dar… nu putea ţine scena. Nu era MJ!
Băiatul acesta(sosia) a trăit de la 8 ani sub influenţa idolului său. L-a urmat în toate. În transfomările fizice suferite de idol, în creaţia muzicală şi coregrafică, încercând să fie cât mai perfect asemănător. Şi a reuşit! Acum idolul a ieşit din scenă şi el a rămas singur să ducă mai departe moştenirea. Doar că nu ştim dacă va avea puterea să inventeze urmarea sau doar va rămâne să repete ciclic tot ce a învăţat pe dinafară până acum şi la un moment dat nu va fi tentat să imite şi ieşirea din scenă.
Personajul este tragic, la fel cum sunt toate pastişele lui Elvis care se întâlnesc într-un concurs anual în America pentru a spera că una din ele va fi încoronată „rege” cu coroana rămasă liberă!
Şi mai tragic mi se pare însă grupul de fete din primul rând, isterizate de apariţia copiei, care cu lacrimi în ochi cântau versurile cântecelor atât de bine cunoscute şi parcă strigau „Michael!!!” Manipularea şi spiritul de turmă îşi spunea cuvântul din plin!
Aveam senzaţia că fetele trăiesc un scenariu de-al lui Tarantino, care s-a hotărât să-l reînvie pentru că aşa a vrut el, pentru ca ele să-şi exprime asocierea la idol!
Nu ştiu! Cred că originalul va rămâne în sufletul meu oricum şi m-aş bucura sincer la orice preluare a oricărui cântec de-al lui în stilul personal al cântăreţului/ei care îl preia. Cred că a fost un artist prea mare pentru a fi imitat şi orice încercare pare ridicolă, dar să te şi isterizezi la asta… cred că e prea mult!
Ca şi Elvis, Mercury şi alţii, MJ a fost mult prea teatral şi la limita kitsch-ului ca apariţie scenică pentru a mă interesa o păpuşă care-l imită.
Să vedem ce va pune sistemul în golul lăsat în sufletele fetelor isterizate, care la concertul din ’92 nu au fost prezente pentru că aveau oră fixă de biberon şi de somn.
Inspiraţi-vă din viaţa şi cariera oamenilor de succes, dar nu-i copiaţi, nu vă distrugeţi viaţa îndrăgostindu-vă de o imagine, NU VĂ LĂSAŢI MANIPULAŢI!!!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Memoria caracatitelor

Gabriel Cotabita — Tue, 12 Jan 2010 21:56:16 +0000

Aţi înţeles probabil până acum că, dacă nu am ceva interesant din punctul meu de vedere de spus, nu mă apuc să scriu aici. Ştiu, asta nu e trendy! Pe blog trebuie scris tot timpul, trebuie să-ţi fidelizezi cititorii, să fii interactiv. Ei bine, eu nu cred că e aşa! Dacă am întrebări scurte la care vreau să vă cer părerea, am facebook-ul, corect? Altfel de ce aş mai avea cont şi profil acolo!?
Dar azi chiar vreau să vă povestesc la ce conexiuni ciudate am mai ajuns adunând din întâmplările pe care le-am trăit în 2010.
La mine conexiunile se nasc, probabil la fel ca şi la voi, din cele mai anoste motive sau întâmplări! Azi de exemplu am citit un comment pe blog în care Valeria recunoştea că ei îi place să poarte tocuri, că parcă s-a născut pe tocuri. Mi-a plăcut foarte mult pentru că eu admir femeile pe tocuri! Şi de aici conexiunea tembelă, mi-am adus aminte de reclama care e pe toate bulevardele cu „petocuri.ro” şi aşa mi-am amintit de caracatiţe!!!!
De ce? Caracatiţele sunt nişte cefalopode foarte interesante. Trăiesc puţin, de la 6 luni până la maxim 5 ani, timp în care înfiinţează comunităţi pe fundul mării, „iubesc” şi se împerechează, ceea ce le e letal. După împerechere masculul moare în maxim două luni, iar femela moare la rândul ei după ce se „clocesc” ouăle. Concluzia este că puii petrec cu părinţii, în speţă cu mama lor, doar câteva zile. Dar ştiu totul atunci când se nasc! Nu îi învaţă nimeni nimic şi ştiu „alfabetul caracatiţelor” pe de rost! Subiectul e foarte interesant! Dacă vă pasionează, căutaţi şi o să vă minunaţi!
Şi de aici am ajuns la semnele care ne identifică nouă toaletele: cele pentru băieţi şi cele pentru fete!
Le ştiţi foarte bine! Una este cu o silueta care sugereaza un biped si o alta care sugerează o fiinţă bipedă ciudată care are un trapez între mijloc şi jumătatea picioarelor. De unde ştiu femeile că silueta cu trapez e cea care le descrie?
Sunt atât de dement încât am întrebat-o pe o prietenă , (spirt de altfel, credeţi-mă!) cînd am fost la cinematograf şi o pictogramă era într-o parte şi cealălaltă în parte opusă şi am primit o explicaţie mirobolantă!!!!! Cum că silueta cu trapez simbolizează femeia, pentru că femeile au şoldurile mai late!!!!!
Eu, care mă duc de când mă ştiu la locul cu silueta normală de om, am crezut tot timpul că trapezul acela simbolizează fusta, rochia pe care eu am crezut-o indisolubil legată de sexul feminin! Ei bine se pare că nu e aşa!
Faceţi următorul experiment, fără să vă „extenuaţi” prea mult răbdarea. Aşezaţi-vă comod într-un loc aglomerat, cu mult trafic, cum ar fi Mall-urile bucureştene pe timpul crizei economice. Şi încercaţi să număraţi câte dintre reprezentantele sexului feminin pe care le vedeţi, poartă fustă sau rochie şi veţi vedea că sunt foarte puţine! Toate, dar absolut toate intră pe uşa cu simbolul cu trapez! De unde ştiu ele asta? Nu toate au solduri amforă, darmite trapez! Şi apoi, logic, dacă am fi în Scoţia, unde ştim foarte bine că există kilt-ul, este clar că bărbaţii ar trebui să intre acolo unde trapezul!
Rezultă că prietena mea are dreptate şi mai cred că are legătură cu memoria caracatiţelor!
În ADN, la fel ca şi la caracatiţe, noi avem precis informaţia conform căreia la desenul cu trapez merg femeile… sau nu!
Pentru că, dacă mai umbli prin „locante” vei găsi tot feluri de simboluri pe uşile toaletelor. De la simbolurile gameţilor masculini si feminini, la copilaşi drăguţi care în mod explicit îşi fac nevoile din picioare sau şezând, „bărbaţi” „femei”, „men” „women”, pălărie şi umbrelă (!!!!), pantofi cu toc şi pantofi fără toc, figuri de cărţi de joc, toate încearcă să ne clarifice calea spre locul unde să ne desfăşurăm liniştiţi activităţile fiziologice de uşurare! Rezultă logic că nu e evident că „trapezul” e pentru femei! Şi am avut revelaţia că pantoful cu toc este singurul care identifică clar locul amenajat special pentru ca doamnele şi domnişoarele să meargă să-şi pudreze năsucurile şi nu numai (asta pentru că UGG-urile s-au inventat de curând! Peste câţiva ani va fi o problemă)!
Învăţaţi-vă copiii că pantoful cu toc e pentru fete şi cel fără toc e pentru bărbaţi! Asta pentru că pantoful cu toc face piciorul femeii frumos! Indiferent cât este de înaltă!
Şi mai ziceaţi că scriu lucruri inteligente!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. Oare domnul premier Boc ştie că pantoful cu toc e pentru femei? Prince nu e de acord!!

Dupã Revelion

Gabriel Cotabita — Sat, 02 Jan 2010 11:49:53 +0000

Ufff! A trecut ce era mai greu! A trecut perioada sărbătorilor de iarnă. Perioadă în care tot românul parcă se simte obligat să se distreze, dar mai ales să manânce! Să mănânce pâna la enterocolita supremă!
În această săptămână asistăm la cea mai sinistră competiţie autodistructivă: „cine mănâncă şi cine bea mai mult!”
Am auzit de nenumărate ori discuţii post eveniment de tipul: „ băi, am fost la cumnatu’ şi am mâncat o oală de sarmale, am băut doi litri de palincă şi 40 de litri de vin de l-am băgat sub masă!” „Nu ştie să bea frate! Nu e profesionist!” Şi de aici decurge o întreagă înşiruire de istorisiri, care mai de care mai puţin credibile, legate de aventuri bahice! Nimeni nu vorbeşte de dicarbocalm, alka seltzer, curăţări stomacale urmarea neplăcută a desfrâului „patagruelic şi dionisiac” din perioada de sărbătorilor de iarnă.
Eu, ca aproape în fiecare an, mi-am petrecut momentul trecerii dintre ani pe autostrada A1, gonind spre primul spectacol al lui 2010 de la Piteşti. O ceaţă teribilă! A fost o performanţă că am ajuns întregi şi nevătămaţi şi la dus, dar mai ales la întors. Nu e nimic de compătimit în asta. E o meserie pe care mi-am asumat-o şi m-aş fi simţit trist şi inutil dacă nu aş fi avut de lucru. Mai greu este pentru cei de lângă tine. Este numai unul din dezavantajele faptului că apropele e artist interpret.
Pe scurt, de-a lungul timpului, am făcut revelionul în multe feluri. De cele mai multe ori însă pe scenă sau pe drum spre scenă. Credeţi-mă că pe undeva e mai bine. Dintr-un spirit de auto apărare, am ajuns să nu mai dau aşa de multă importanţă acestor obiceiuri, care oricum s-au cam denaturat. Reuşesc să fac un revelion în orice seară, dacă e o atmosferă propice şi o companie potrivită.
Am fost „maestru de ceremonii” la multe tipuri de petreceri de revelion. Unele chiar în locuri neconvenţionale. Am fost directorul artistic al revelioanelor de la Circul Globus, şi chiar au fost nişte spectacole extrem de antrenante, memorabile chiar, fără modestie.
Aşa că mă simt îndreptîţit să spun că, dacă într-adevăr vrei să te distrezi ca niciodată, există câteva „tips-uri” de folosit în asemenea cazuri.
De la început vă spun că acestea nu sunt panaceu universal şi că ele nu se aplică tuturor, dar dacă simţiţi că vibraţi la ceea vă propun, data viitoare luaţi-le în considerare când vă pregătiţi de petreceri.
În primul rând mergeţi pe mai multe variante şi pe ultimul loc lăsaţi varianta „acasă, la televizor”, în primul rând pentru că mai bine vă duceţi la o tavernă cu manele, cel puţin acolo le vedeţi pe viu!A doua variantă de evitat este „revelionul cu familia şi rudele”! Vă cunoaşteţi prea bine şi oricum de mult nu mai aveţi ce să vă spuneţi. Nici măcar nu veţi putea să vă distraţi şi, inevitabil, veţi ajunge să vă uitaţi la TV şi rezultă varianta anterioară.
Nu vă duceţi să faceţi revelionul la restaurant, club doar cu prietenii voştri! Trebuie să aveţi o infuzie de cel puţin 40% oameni noi, care să vă facă să simţiţi că anul ce începe vă deschide perspective proaspete!
Amestecurile bine făcute sunt generatoare de bună dispoziţie!
Analizaţi cu mare atenţie programul de revelion şi nu meniul, componenţa invitaţilor şi nu cât de cunoscuţi sunt!
Decideţi-vă dacă vreţi să vedeţi un spectacol pe care să-l urmăriţi stând la o masă şi mâncând şi bând sau vreţi să fiţi propriul erou al bunei dispoziţii!
Găsiţi-vă îmbrăcămintea care să vă facă să vă simţiţi bine. Nu vă duceţi îmbrăcaţi doar pentru „poza” de început, pentru că nu vă puteţi distra. Plus că, dacă nu ştii să porţi un costum, el va sta pe tine ca pe un cuier şi, mai devreme sau mai târziu, dai cravata şi haina jos şi devii penibil. E un loc comun şi patetic povestea femeilor care se vaită după două ore că nu mai pot din cauza tocurilor!
E o noapte pentru distracţie şi nu pentru tortură
La voi cum a fost?
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
Un an nou fericit!

LA MULTI ANI!

Gabriel Cotabita — Wed, 30 Dec 2009 13:25:29 +0000

A fost un an ciudat! Nu ştiu cum a fost pentru voi, dar la mine a început prost, a fost indecis vreo 4 luni, după care s-a făcut atât de rău încât am tras până în ultimele zile să cârpesc şi să vindec ce s-a stricat.
Şi ca să le pună capac la toate, vara a trecut prea repede!
Lucruri bune? Destule!
O vacanţă frumoasă, dar parcă prea scurtă. Am cunoscut oameni noi şi am văzut locuri minunate.
Am redescoperit ce important e să fii sănătos, lucru pe care de cele mai multe ori îl uităm sau îl minimalizăm.
Am început să scriu aici şi aşa v-am descoperit pe voi.
Este liniştitor şi reconfortant totodată să ştiu că existaţi.
Vă doresc să aveţi un an bun cu soare în suflet şi în casă!
Să nu lăsaţi nimic să vă umbrească bucuria vieţii!
Să nu uitaţi că aici e un loc în care, dacă aveţi de spus ceva, precis vă ascultă cineva!
Şi, nu în ultimul rând, sănătate, limpezime în gândire şi împlinirea dorinţelor!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

De Crãciun

Gabriel Cotabita — Wed, 23 Dec 2009 22:20:03 +0000

Ar fi fost multe lucruri de spus într-un post în săptămâna asta. Măcar dacă aş fi făcut doar o simplă trecere în revistă a celor două evenimente la care am participat : „Zece pentru România” şi „Noaptea devoratorilor de stand-up” tot ar fi fost multe de spus şi de comentat. M-am răzgândit!
Şi asta pentru simplu fapt că este Crăciun! Este o sărbătoare mult prea frumoasă ca să las orice urmă de maliţiozitate să apară!
Aşa că vă urez Crăciun fericit, din tot sufletul, să aveţi parte de zile liniştite şi iubire!
Aveţi grijă de voi şi de cei dragi, daţi-le dragoste necondiţionată şi lăsaţi-vă cuprinşi de lumină.
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă
P.S. V-am ataşat şi cântecul de Crăciun de la VH2, dedicat în special celor care poate se simt mai singuri!
Vă îmbrăţişez cu tot dragul!

VH2 – Seara de Crãciun

A venit IARNA

Gabriel Cotabita — Fri, 18 Dec 2009 11:23:02 +0000

M-am convins! Iarna este anotimpul în care românii îşi dau adevărata valoare a indolenţei. Ani de-a rândul am asistat cum fiecare cădere de zăpadă s-a transformat într-o nenorocire naţională.
Nu mă refer la incapacitatea autorităţilor de a face faţă unui amărât de cod galben (nu portocaliu sau roşu!!!) de parcă România s-ar găsi într-o zonă geografică tropicală şi ninsoarea ar fi un fenomen aproape incredibil,ci la nesimţirea care a devenit o caracteristică generală pe plaiurile mioritice.
Nu există trepte curăţate la intrările în instituţii, săli de spectacole, scări de bloc, magazine! Toţi aşteaptă să facă altcineva curat! Cine oare?
Am fost marţi seara să văd concertul Simple Minds la sala Polivalentă. Noroc că nu a venit multă lume, întrucât grupul scoţian nu a fost pe lista de preferinţe a „melomanilor” din România, pentru că altfel s-ar fi petrecut o nenorocire!
Accesul pe treptele sălii era o aventură pe vremea dezlănţuită de afară, mai ales că îţi dădea senzaţia că ar fi curăţate cât de cât. Fals! Erau o capcană teribilă. Gresia folosită era mai alunecoasă decât dacă ar fi fost acoperită cu zăpadă. Noroc cu inspitaţia arhitectului care a prevăzut balustrade. Câteva, dar existau! Cine să cureţe treptele?
Am vazut o fată care a căzut pe trepte, norocul a fost cu gluga de la hanorac, a ferit-o de vreo contuzie periculoasă. Credeţi că dacă s-ar fi întâmplat vreun accident grav ar fi răspuns cineva? Sigur nu! Organizatorii sunt taxaţi pentru personalul sălii, dar condiţiile oferite publicului sunt lamentabile.
Se dă jos zăpada de pe maşinile parcate. Unde o aruncăm? Pe trotuar, peste altă maşină, pe stradă? Nu ştiu ce să zic.
Mi-aduc aminte că am prins o iarnă serioasă în America de nord. În Canada a început să ningă de ziceai că se nu mai termină şi nămeţii vor depăşi în înălţime maşinile. Noi ne pregăteam să plecăm din Toronto spre graniţa cu SUA şi credeam că nu vom mai putea ieşi dinToronto. Am mers bară la bară vreme de 20 de minute. După aceea se circula normal. Dezăpezirea se efectuase. Ningea, dar se circula. În SUA, în Chicago, era zăpadă de vreo 30 de cm, dar nu se punea problema să nu ai locuri de parcare, toate parcările erau curate. Oamenii îşi curăţau maşinile şi alţi cetăţeni o încărcau şi o duceau la râu contra unei sume modice luată LEGAL, cu bon. Toată lumea era mulţimită. Nu exista trotuar care să nu fie perfect curat, iar dacă erau suprafeţe lucioase, atunci erau acoperite cu covoare antiderapante ca nu cumva să fie vreun om care să alunece şi să cadă. Proprietarul ar fi pierdut mulţi bani în procesul care ar fi urmat.
Cum e să fii într-o ţară care nu are infrastructură şi să ţi se blocheze şi amărâtele de şosele pe care le ai? Cum e să le spui prefecţilor ce trebuie să facă pentru a dezăpezi drumurile? Cred că trebuie organizat de urgenţă un schimb de experienţă cu reprezentanţii autorităţilor locale din ţări unde ninge! Slavă Domnului, în Suedia, Norvegia , Finlanda şi celelalte ţări nordice ninge şi se circulă! Se circulă şi pe şosele şi pe calea ferată. Şi cineva trebuie să le spună celor ce organizează aceste „schimburi” că aceste ţări nu sunt în Caraibe!
De când mă ştiu, cum ninge drumul dintre Focşani şi Râmnicu Sărat se închide, trenurile întârzie şi iarna e numai bucuria copiilor. Din nefericire mă ştiu de mult timp şi nu mă mai pot bucura ca un copil de indolenţa celor din jur!
E o iarnă grea! Ciudat e doar că la munte pentru a se putea schia au dat drumul la tunurile de zăpadă! Nu mai înţeleg nimic!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

TEMA PENTRU ACASA

Gabriel Cotabita — Sun, 13 Dec 2009 11:23:09 +0000

Bun! V-am lăsat destul să comentaţi! De data aceasta nu am fost leneş sau delăsător, am stat pur şi simplu şi am urmărit ceea ce aţi scris! E fascinant! Cum v-aţi găsit lucruri în comun, cum deja vreţi să vă creaţi un „club”, să vă întâlniţi între voi! Bravo! Adevărate amazoane! Puneţi bazele „tribului” oficial! Măcar puneţi-mă preşedinte onorific! Şi nu mă puneţi în vreun sistem de alegeri, căci sunt convins că va exista o fraudă, un trucaj sau mai ştiu eu ce! Numiţi-mă pur şi simplu! Pe viaţă!
Şi acum înapoi la „oile” noastre. Am citit şi am recitit comentariile voastre. Sunt multe poveşti interesante şi subiecte punctuale extrem de tentante de dezvoltat, dar nu acesta era scopul. Adică, eu nu am deschis acest fir spre a vă cânta în strună şi a vă linişti că sunt multe femei în situaţia voastră, pentru că evident sunt, ci pentru a vă face să descoperiţi o cale în a vă descoperi adevăratele nevoi şi a găsi calea de a vi le satisface. Aşa că, cele două comentarii pe care am să vi le supun atenţiei sunt ale Georgianei şi cel al lui DP. Al unei femei şi al unui bărbat pentru că, după părerea mea ele sunt adevăratele deschizătoarele de drumuri. Şi pentru a nu vă pune să răscoliţi prin comentarii am să vi le copiez aici.
Georgiana
“daca noi femeile am incerca macar sa analizam sintagma – femeia la cratita – am lua-o razna.
femeile de azi vad doar 2 lucuri:
1. ori sa isi gasesasca un barbat gen IRI ori
2. sa ajunga niste femei de succes intr-o multinatioanala si aia de succes eventual pe un post in cadrul departametului de Marketing/PR.”
“femeile din ziua de azi se gandesc cum sa faca sa castige cat mai multi bani ca sa poata sa isi ia toale de firma ( nu mai stiu cu se scrie corect toalesau tzoale) machiaje Dior si Chanel, pantofi Jimmy Choo, genti Prada si Vuiton si fiind prea ocupate cu aceste reale probleme existentiale nu mai au timp sa isi gaseasca un barbat ca sa le umple putinul timp ramas liber intre sedintele de la birou si cele de shopping;
ca sa poti sa ai o relatie trebuie sa intai sa incerci, dupa care trebuie sa ai timp, sa iti acorzi timp, si trebuie sa dai si sa lasi de la tine – evident femeia de azi nu poate sa se “umileasca’” in fata unui barbat – ea e manager intr-o multinationala doar.
si se trezesc singure in casa lor din Pipera sau in garsoniera de la Unirii si se mira de ce?
- femeia “de succes” din ziua de azi nu poate sa ii faca barbatului ei ochiuri la tigaie sau o ciorba cu galusti ca nu pentru asta a facut 5 ani de facultate.
- nu poate sa ii calce o camasa ca doar exista curatatorii.
- nu pot sa faca copii pana la vreo 40 de ani si atunci se chinuie cu tratamente ca, deh!, varsta isi spune cuvantul.
si toate astea pentru ce, femeilor ? ca sa va treziti singure!
dar macar aveti marea bucurie ca sunteti femei de cariera.
felicitari pentru asta, aveti exact nimic!!”

Recunosc, am dat un răspuns agresiv pentru că am vrut să stârnesc reacţii, întrebând-o pe Georgiana dacă e bărbat! Îmi muşcam buzele, dar am făcut-o! Reacţiile nu au întârziat să apară!
Şi apoi a apărut acest comentariu:
“Ce poate fi mai ciudat decat sa observi ca oamenii isi doresc mai mult decat orice, independenta, celebritatea, acces instant la tot ce insemna lumesc si pana la urma tot ceea ce conteaza este simplitatea. Paradoxal ! Am 24 de ani si intotdeauna am crezut ca imi doresc langa mine o femeie independenta, care stie ce vrea de la viata, care stie sa construiasca. Poate ar trebui sa-mi fie rusine (sau poate e normal) am gasit-o: dar are 40 de ani. Nu m-a interesat acest lucru si am insistat sa ne cunoastem. “
“Asadar : respect, iubesc, contemplez feminitatea si atitudinea de care da dovada. Dar totusi, oricat de mult imi plac toate astea simt ca locul meu nu e langa ea (si asta nu are legatura cu diferenta de varsta). Intr-o foarte mare proportie discutiile noastre se tot intorc brusc la “uite-l pe ala care detine nu stiu ce” , “asta-i un set unicat de bijuterii” , “asta-i o blana din piele de scafandru (daca-mi permiteti gluma)” si tot felul de remarci care tin de latura materiala (care nu sunt putine). Despre tranzactii de sute de mii de euro si excursii nu are sens sa va povestesc. Astea vin la pachet ca si prospectul unui medicament sau instructiunile de utilizare a oricariu produs. Poate ca in viziunea multor barbati sunt cel mai mare idiot ca ma gandesc sa nu accept nimic din tot ceea ce as putea obtine de la ea. Dar sincer, pe zi ce trece, constat ca de fapt toate aceste lucruri nu au nici o valoare. Nu as vrea sa credeti ca femeia nu este ok, nici pe departe ! O respect si ii recunosc toate calitatile pe care le detine, dar simt ca desi traieste intr-o lume care-i ofera tot ce are nevoie, totul este invelit intr-o superficialitate infioratoare.
Aceste “amazoane” uita de latura spirituala, ignora setea propriului suflet, ba chiar il ofilesc. Am fi tentati sa punem etichete si sa condamnam. Dar ce ne facem daca asa le este bine lor? Poate chiar asta este viata pe care au decis sa o traiasca si isi asuma toate consecintele !”
De ce nu accepta ca poate cineva este interesat in primul rand de sufletul lor si nu de ceea ce au realizat ele material? E atat de riscant sa-ti lasi sufletul descoperit? Poate el chiar are acea ”paturica” (sic!) care sa ti-l acopere ! Si chiar nu este necesar sa fie “set unicat”. Unicat-ul trebuie sa-l simti doar tu !”
Cu scuzele de rigoare, mi-am permis libertatea de a face câteva corecturi în textele iniţiale pentru a corecta greşelile apărute în fierbinţeala scrierii comentariului şi am mai scurtat din lungimi.
Ce faceţi acum? Să nu vă repeziţi să judecaţi şi nici să vă găsiţi scuze. Puneţi-vă pe o poziţie umilă. Gândiţi-vă că scrisoarea lui DP este scrisoarea de despărţire pe care v-a trimis-o fostul vostru iubit, al cărui nume poate l-aţi şi uitat deja şi descoperiţi cu stupoare lucruri pe care le spune despre voi pe care nu vi l-aţi fi imaginat niciodată că e capabil să vi le spună. Evident, sunt lucruri false, pentru că el nu a înţeles nimic vreodată, nu?!
Aş vrea să nu vorbim de modelul psihologic al celor doi. Despre complexul lui Oedip al unuia şi despre mânia nedisimulată a celeilalte, aş vrea să vorbiţi despre voi.
1. Care sunt cele 3 lucruri pe care vi le doriţi pentru anul nou?
2. Care sunt 3 motive pentru care aţi rupt ultima relaţie?
3. Care sunt cele 3 lucruri pe care le aşteptaţi de la partenerul vostru şi de la care nu puteţi să faceţi rabat?
4. Care sunt cele 3 calităţi care vă fac să deveniţi de nepreţuit?
5. Aveţi vreo nostalgie? Vreo persoană pe care aţi pierdut-o pentru că nu aţi tratat-o aşa cum merita?
Nu uitaţi, că acest exerciţiu are un singur scop şi acela nu este în a vă face să vă simţiţi prost. Aşa că fiţi sincere/i, aveţi numai de câştigat!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă