Am păşit în secolul XXI cu o nouă manie, generalizată cred, la nivel planetar. Fotografia! Toată lumea face fotografii, inclusiv eu! Orice instantaneu se află la un click depărtare pentru fiecare dintre cei care posedă un telefon mobil! Şi-l folosesc fără niciun fel de ezitare!
Acum 20 de ani, după fiecare spectacol veneau cei mai înflăcăraţi spectatori să-ţi ceară un autograf, pe orice colţ de hârtie cu putinţă, incluzând aici biletele de autobuz, hârtia igienică şi… mai găsiţi voi variante! Eu vă spun că, pe toate le-am întâlnit.
Acum vor să facă poze! Pentru că pot şi au cu ce!
Eu fac parte din categoria celor care NU fac fotografii! Chiar aşa cum citiţi! Probabil că sunt câteva sute de persoane care mă urăsc deja pentru asta şi-mi alimentează faima de arogant, dar ăsta sunt!
Nu-mi place să fac fotografii, aşa cum nu-mi plăcea nici să dau autografe pe colţuri de bucăţele de fărâmituri de hârtie!
După cum vă şi preveneam, fiecare cu păsărica lui, iar eu, aşa cum poate nu vă imaginaţi prin imaginea serioasă şi profundă pe care v-aţi creat-o despre mine, am un stol!
Totul a început acum vreo 10 ani atunci când am văzut un episod dintr-un serial extrem de interesant care a rulat pe HBO, „The Hunger”. Nu mai ştiu cum se numea episodul, dar era povestea stranie a unui fotomodel celebru care se întoarce la primul ei iubit, fotograful care o lansase, hăituită, epuizată şi disperată de faptul că, simţea cum se pierdea pe ea cu fiecare poză pe care o făcea. Că i se fura ceva din viaţa ei.
El o primeşte, o linişteşte, îi spune că o va apăra, ea, calmă, adoarme, el nu rezistă şi începe să o fotografieze în somn. Ea se trezeşte, isterizată de faptul că nici el nu o înţelege şi iese afară unde o aşteptau zeci de fotografi, care o bombardează cu bitzurile lor şi fata pe caldarâm şi moare!
Pe urmă am mai citit şi nu ştiu câte cărţi despre tema asta. Şi, încet, încet, s-a inoculat mai întâi o îndoială!
Apoi, având tot felul de prieteni în mediul parapsihologic, am descoperit câte lucruri poate spune o fotografie despre un om şi, mai ales, câte i se pot face acelui omul, printr-o simplă fotografie! Brrrr!
Iar, pentru a pune capac la toate, eram odată la un spectacol la Tulcea, şi, în timp ce ne îndreptam spre sală, a intrat în vorbă cu noi un „ciudat” (asta ca să fiu drăguţ!!!) „ şmecherul” locului. Şi, în timp ce nişte copii au venit să ceară un autograf, el, fiind şmecher, a venit să facă o poză, fără să ceară voie! OOOOOOOO! Mi s-a ridicat părul pe ceafă! (nu mă tunsesem recent! ) Atâta mi-a trebuit! Numai gândul că acel individ se putea duce la gaşca lui spunând „ băi, voi ştiţi cu cine am eu poză? Da, băi, eu! Ţinându-ne de gât, chiar! Cu ăla… cum îi zice… de cântă „ gara noastră mică”… Daminescu!!” m-a convins!
I-am spus că nu fac poze cu el! Şi aici era gata să înceapă scandalul! Noroc cu Pocorschi care a simţit ce putea să izbucnească, a sărit spunând: „Aşa e el! Nu face poze! Fă cu mine!”
Aşa a început! Nu am mai făcut eu poze cu oamenii de atunci, fiind consecvent cu ce a spus colegul Pocorschi! Oricum nu-mi plăcea ideea că se perindau să facă poze, de parcă eram la bâlci să facă poze cu ursul!
O să spuneţi că nu toţi cei care vor să facă poze cu mine sunt rău intenţionaţi sau că nu toţi sunt „cocalari”! Ştiu.
Dar mai ştiu şi că, atâta vreme cât eu sunt convins că mi se poate face rău prin poze, mi se va putea face! A fost o perioadă când nu ştiam să mă apăr, acum am învăţat! Probabil că-n foarte scurtă vreme voi scăpa şi de „păsărica” asta şi voi face mult mai relaxat poze. Stolul oricum e încă mare!
Poate cu ocazia asta îmi mai povestiţi şi voi despre păsărelele voastre şi dacă nu aţi scăpat de ele, poate scăpăm împreună!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Stiu! Iertare! M-a “terorizat” povestea cu Cerbul! Când am câte un eveniment muzical important sunt “neprietenos”, cum spune prietenul Teavã. Mâine scriu. Promit! Despre fotografii si stolul meu de porumbei

Ceea ce se va întâmpla în rândurile următoare e cauzat doar de faptul că lista prietenilor mei a luat foc săptămâna trecută cu ocazia Festivalului Naţional de Creaţie şi Interpretare Mamaia 2009. Lista e mare şi provocarea trebuie onorată, aşa că, inevitabil, vă voi spune părerea mea despre un eveniment la care nu v-aţi uitat:

Uciderea muzicii din România
Am urcat pe scena festivalului de la Mamaia, pe atunci cel mai important, în 1986. De atunci şi până în 1998 inclusiv, nu am lipsit în niciun an, reuşind după revoluţie să acumulez un palmares impresionant în trofee şi premii. Palmares extrem de greu de egalat. Da, sunt cântăreţul cu cele mai multe cântece premiate la festivalul de la Mamaia din ultimii 20 de ani. Ca toată legătura cu această scenă să fie înţeleasă, aş mai adăuga şi faptul că am fost directorul artistic a două ediţii de referinţă din istoria manifestării: cea din 1998, când formaţiile tinere ca 3SE, Genius au intrat pentru prima dată în concurs şi au dat clasamentele peste cap şi ediţia din 2002 transmisă pe Antena 1, cea care a reuşit să surclaseze în audienţă un meci de fotbal Dinamo – Real Madrid. Dacă mai adaug că am „inventat” primele ediţii ale emisiunilor de descuţii deschise de după festival, cred că am suficiente motive pentru a-mi aroga dreptul de a comenta ceea ce s-a întâmplat.
Festivalul este o idee nobilă. El ar trebui să fie o rampă de încercare şi chiar de afirmare pentru acei care se pregătesc să devină vedetele de mâine ale noastre. Locul unde cântecele noi ar trebui făcute cunoscute publicului. De abia în ultimul rând vine clasamentul.
Pentru faptul că acest festival există trebuie felicitat Cristi Zgabercea şi Consiliul Judeţean Constanţa. Dar oricât de drag îmi este mie Cristi, nu am cum să nu remarc cu tristeţe că fiecare nouă ediţie nu face altceva decât să ducă la o nouă declasare a muzicii în ochii consumatorului de gen.
Ce folos că s-a revenit în tetrul de vară Soveja modernizat (precis vor apărea cei ce vor spune că festivalul de la Mamaia, trebuie să fie în Mamaia, de parcă Mamaia nu e tot cartier al Constanţei ) care e generos din punct de vedere al scenei, al spaţiilor de culise şi al numărului de locuri, dacă nu este suficientă lumină şi pricepere pentru a face locul să nu arate ca o groapă de întuneric şi nu ai atractivitate în selecţie şi desfăşurarea spectacolului, pentru a umple locurile în sală!
Cui îi foloseşte că pui pe scenă o orchestră întreagă pentru a acompania tinerii solişti, dacă se cântă aceleaşi cântece încetăţinite ale muzicii uşoare româneşti, dacă orchestraţiile au rămas la acelaşi nivel demodat şi prăfuit?
Ce folos dacă reuşeşti o performanţă greu de egalat, de a mobiliza o armată de tineri creatori de modă să îmbrace splendid fetele din concursul de interpretare şi să le facă să arate ca nişte dive!? Doar să arate, pentru că dacă deschideai volumul televizorului, apăreau şi vocile, mici, mici de nu se vedeau!
Cu un repertoriu la interpretare care va rămâne total neinteresant pentru publicul tânăr căruia ar trebui să se adreseze pentru a crea vedete, concursul a devenit inutil şi bifează succesul relativ al unei emisiuni de televiziune regionale, organizatoarea „campaniei de selecţie”. Singurele diferenţe între Mamaia şi Amara fiind că scena a fost mai mare, solistele îmbrăcate ca pentru balul de la curtea Vienei şi o orchestră mare care s-a auzit prost!
În concursul de creaţie au urcat pe scenă piese ale căror interpreţi, dacă ar fi participat la concursul de interpretare, nu ar fi trecut nici preselecţia! Oameni lipsiţi de talent şi karismă, în căutarea unei expuneri pe televizor prea uşor şi total nemeritat obţinută.
O să întrebaţi, de ce nu participă artiştii consacraţi la acest festival la această secţiune care necesită măiestrie interpretativă (şi nu folosesc cuvinte mari!)? Păi, ce motiv ar avea să participe dacă un juriu format din 13 specialişti nu e în stare să asigure un clasament normal! Cum e posibil să ai 4 (PATRU) piese pe locul 1? În România la ex-aequo se împart banii cuveniţi locului respectiv. Cu alte cuvinte doi concurenţi clasaţi pe acelaşi loc primesc mai puţin decât cel clasat pe locul următor. Deci, tu dai 4 locuri 1 şi împarţi valorea a două locuri întâi la 4. Adică toţi au luat echivalentul locului 2,5! Aşa a ieşit! Cu zecimale! Incredibil! Şi e mai puţin decât costurile pe care le implică orice producţie muzicală decentă! Cum să ai producţii de calitate în concurs?
În cele patru ediţii pre-revoluţionare la care am participat, s-a întâmplat doar într-un singur an să nu se acorde premii şi să fie doar titluri de piese laureate. După revoluţie au fost ediţii la care nu s-a acordat trofeul sau un premiu sau altul, pentru că nu meritau piesele din concurs acea distincţie!
E criză şi bugetul a fost redus! Pe bune? Şi atunci de ce s-a făcut emisiunea de 6 luni de preselecţie, de ce s-a plătit orchestra şi multe, multe altele pe care le ştiu şi nu le scriu aici?
Vrem ca la Euroviziune să apărem cu show şi piese moderne, dar nu avem un festival ca lumea unde să se pregătească artiştii pentru scene mari şi ne mirăm apoi că ai noştri când ajung acolo se fâstâcesc pe scenă! Degeaba ar spune cu graţie „mânuţele sus” şi „cântaţi cu mine!” la piesa în primă audiţie, pentru că nu i-ar înţelege nimeni şi oricum sunt uzi de emoţie! Vrem experienţă profesională pe scenă în străinătate şi acasă nu avem „spaţii” de antrenament!
Anul acest a fost un coordonator artistic al recitalurilor. Acesta ar trebui demis şi trimis acasă în oprobiul public sub ochii întristaţi ai lui Ovidius, care a fost atăt de des amintit! Cum e posibil să programezi asemenea recitaluri? Altceva nu au găsit gratis? Pentru că sper că nu s-a plătit aşa ceva, doar e criză! Dacă tu programezi un recital sâmbăta seara şi nu rămân decât 100 de oameni într-o sală de 1500 şi aceia probabil pentru că nu aveau unde să meargă întrucât îşi terminaseră banii de vacanţă, ce te aştepţi să fie în faţa televizorului? Pentru ce ai primit banii, dacă nu stârneşti interesul? Cui prodest festivalul?
Ce ar mai fi de spus? Despre „farmecul” discret dar din păcate penibil al prezentatorilor din acest an! Au citit cu o “anodinitate” specifică ştirilor meteo la o televiziune sătească, texte care se presupuneau că ar fi trebuit să stârnescă hohote de răs! S-a dovedit, pentru a nu ştiu câta oară, că titulatura de actor se acordă prea uşor în România şi că, dacă eşti un prezentator de televiziune mediocru, nu poţi fi măcar slab într-un mod decent pe scenă.
Politicienii au venit la seara de gală. Ei erau obişnuiţi ca acela să fie un moment de expunere propice. Din păcate au venit să asiste în direct la uciderea cu sânge rece a muzicii româneşti într-un cadru intim şi într-o atmosferă atât de discretă încât şi dacă Mircea Geoană îşi mărtusirea iubirea ascunsă pentru Elena Udrea, nu ar fi aflat nimeni!
În încheierea recenziei, mai lungă decât Dâmboviţa, vreau să vă spun că atunci când critic ştiu şi ce şi cum trebuie făcut. NU e nevoie de 15000 de specialişti, ci doar de dorinţa de a face o manifestare pe care să o privească lumea cu drag, să se bucure ca la o sărbătoare!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Acesta este cântecul în spaniolã pe care l-ati cerut!

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.