Ce complicat e să ţii un blog actualizat cât mai des! De la distanţă, din exterior, pare floare la ureche! Ei bine, nu-i aşa! E vacanţă! Nu se întâmplă foarte multe lucruri! Televiziunile de ştiri nu au ce transmite! Noroc că natura e generoasă şi mai provoacă un cutremur! Oricât ar fi de mic este un prilej perfect pentru a crea o înşiruire de discuţii interminabile, care nu duc nicăieri, depre eternul „dar dacă”. Nu vreau să mă duc înspre politică pentru că o fac alţii, mulţi! Bine sau rău, habar n-am! Ştiu doar că, atunci când pământul se aşază mai bine, politicienii nu apar la tv, le e frică de replici! Ceea ce e bine!
De fapt, mimăm că ne pasă! Mimăm că ne interesează că un număr impresionant de clădiri ar cădea la un cutremur serios în Bucureşti, la fel cum mimăm că trăim în ultima vreme!
Spiritul de turmă îşi spune cuvântul şi ne lăsăm luaţi de val, într-o derivă imprevizibilă care ne face să eşuăm în locuri care mai de care mai nepotrivite cu ceea ce se potriveşte forului nostru interior! Şi atunci, când ne trezim şi descoperim că întrebarea firească ar fi „ ce caut eu aici?” spiritul de turmă îşi spune cuvântul şi, pentru a nu face notă discordantă, mimăm ce vedem la ceilalţi!
Sinistru e că la ora actuală se mimează cel mai mult distracţia! La fiecare sfârşit de săptămână, cohorte de oameni iau drumurile cluburilor în căutare de distracţie! Teoretic este locul potrivit! Ai acolo posibilitatea să dansezi, eventual să socializezi, să bei ceva! Numai că nu se întâmplă chiar aşa!
Nu sunt primul care spun asta şi probabil că nu voi fi nici ultimul. 95 % dintre cei care trec pragurile acestor temple ale destinderii, nu au nicio treabă cu ceea ce înseamnă distracţie în accepţiunea mea! Sunt atăt de preocupaţi să se exhibeze în atitudini „cool”, încât uită de ce au venit acolo!
Că băieţii se uită după fete, că fetele se plimbă ca şi cum ar căuta pe cineva, doar din dorinţa de a se arăta, e firesc, este ritualul modern al împerecherii, dar până la final, uită de ce au venit acolo!
Se crează un manej uman, o perindare în cerc a aceloraşi tipuri de haine, pantofi, buze colagen, maieuri cu paiete, genţi şi telefoane mobile! Şi? Dansul, distracţia când încep? După mine, niciodată!
Se abordează o atitudine cât mai indiferentă, care maschează mici răutăţi spuse pe un ton „şoptit” la adresa altor personaje, toate ascunse sub masca unui zâmbet tâmp, de parcă toţi fotografii din lume ar fi pregătiţi să imortalizeze momentul pentru eternitate. Se stă, mişcând uşor în ritmul muzicii şi aşa minimale, se soarbe cu paiul dintr-un pahar şi…cam atât! De socializat nici nu poate fi vorba! Se vorbeşte prin propoziţii scurte, cel mai adesea strigate! Nu se mai dansează slow-uri!! Păi! Ritualul există, dar apropierea?!
Am fost la foarte multe „petreceri” organizate în diverse cluburi bucureştene şi în multe dintre situaţii, nu am găsit nimic din ceea ce ştiu eu că sunt datele unei petreceri! Lume înţepată, care vine doar pentru show-off! Nu tu dans, nu distracţie, nu tu…petrecere în ultimă instanţă!
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut şi am parte de prieteni, de o gaşcă de oameni care găsesc motive de râs de fiecare dată când se întâlnesc, care se amuză când văd un film prost, care dansează pe o muzică pe care o iubesc, care-şi crează micul lor univers oriunde s-ar afla şi nu lasă snobismul şi superficialitatea celor din jur să-i agreseze. Probabil că părem pentru unii fiţoşi sau aroganţi, pentru alţii poate părem ţărani. Nu mă interesează! Îmi pare rău doar pentru cei care prinşi în propria neputinţă au uitat să se relaxeze!
Eu nu beau niciun fel de băutură alcoolică de zece ani de zile şi nici înainte nu făceam parte din categoria celor fruntaşi pe ramură! Dar asta nu mă opreşte să mă simt foarte bine! Nu am nevoie de alcool ca să mă relaxez, nu am nevoie de alte adjuvante decât de o companie plăcută şi incitantă! De nenumărate ori am fost întrebat ce am luat sau cât am băut de mă simt aşa de bine! Nu iau şi nu beau nimic! NU sunt un client bun al cluburilor din punct de vedere al consumaţiei, dar ştiţi care e marele meu avantaj? Că nu sunt nevoit să mă duc acolo pentru a mima distracţia! Mă pot distra oriunde!
Şi pentru că vorbeam despre ipocrizie aseară cu Mişu, atunci când nu era încă dat în urmărire generală, am să dau şi eu din casă! Nimic nu e mai frumos decât o seară în care te pierzi în ochii unei femei frumoase şi simţi că eşti în stare să reinventezi toate poeziile de dragoste! Vă imaginaţi ce însemnă în acel moment Bryan Adams şi „Have You Ever Loved A Woman”, de exemplu? Mrrrrr!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Incep prin a va multumi pentru comentariile la postul anterior! Cel putin i-au arata Ioanei ca exista oameni carora le pasa! Nu conteaza ca unii sunt neincrezatori in faptele exprimate! Uneori ne vine greu sa credem lucruri pe care nu le putem accepta! Celor care s-au indoit pana acolo încât au acuzat-o de prefacatorie, le doresc sa nu ajunga vreodata in starea sa nu le fie crezuta suferinta! Sa vada ce a simtit Ioana cand a citit comentariile lor! Da r asa e lumea! Voi cu totii insa sunteti chiar incredibili! Va multumesc. Am sa va tin la curent cu evolutia situatiei

Azi, pentru ca subiectul anterior a fost mult prea emotional, si pentru ca azi e sambata m-am gandit sa va aduc in atentie primul articol gen blog pe care l-am scris vreodata. L-am mai ajustat pe ici pe colo, dar el ramane stupefiant de veridic.

Triumful mireselor

Se furã mirese pe capete! La fiecare nuntã! Indiferent de mediul social al mirilor, de focuri de artificii, de limuzine si alte farafaslâcuri, … se furã!
Obiceiul e vechi şi vrea sã-i arate mirelui cã, de acum înainte trebuie sã fie cu ochii pe nevastã pentru cã, dacã nu e, plãteşte! Corect!
Dacã şi dupã aceea ar putea sã se “scoatã” doar prin îndeplinirea unor porunci stupide ( strip tease pe muzica lui Joe Cocker!!) sau sticle de whisky, ar fi bine, dar… asta e altã poveste! Dar pânã plãteşte mirele, ce face mireasa?
Presupunem de la bun început cã nu e furatã de cel care o iubeşte încã din grãdiniţã şi se gândeste cã asta e ultima lui şansã de a o mai seduce (încă o dată ??), pentru cã atunci, chiar ar fi o problemã! Nu, e furatã de prietenii şi prietenele ei de-o viaţă, care o duc sã facã ceva special, o nebunie, ceva ce s-ar putea sã nu mai facã vreodatã!
Şi uite aşa, vezi creaturi feminine, îmbrãcate în alb, (mai mult sau mai puţin cu gust), în cele mai “neaşteptate” locuri: la concerte (dacã se poate, chiar pe scenã!) , prin cluburi “tematice”, discoteci, chiar şi pe stadioane la meciuri, fãcând notã discordantã şi degajând o stare de stânjenealã, de abandon definitiv, ca-n filmele ruseşti! ( Ţin minte că şi noi am folosit simbolistica miresei singure într-o gară, în videoclipul piesei “Mai stai”!)
Oare presimt ele ceva? Faptul cã odatã mãritate, asemenea plãceri le vor fi interzise? Ce rost ar mai avea atunci însã suprema aventurã: poza la Arcul de Triumf!?
În fiecare sâmbãtã, cãtre miezul noptii, când se furã fata, zeci de tinere îmbrăcate în rochii albe, se înghesuie, uitând de superstiţia de a nu se vedea una cu alta, din dorinţa de a-şi adjuca trofeul suprem: poza cu Arcul de triumf pe fundal!
Se dansează vârtos pe muzica dată la maximum din maşinile parcate în sensul giratoriu! Hora, sârba sau maneaua sunt susţinerea jocului îndrăcit, de parcă ar fi ultima dată!
Ce vor sã dovedeascã, oare? Cã au învins? Cine e dusmanul? Cã au câstigat un trofeu important? Ce vor sã spunã?
“Am renuntat noi la concerte si cluburi, dar suntem victorioase, ne-am căsătorit, suntem mirese!”
“L-am păcălit pe fraier?”
Au ajuns bãrbaţii sã reprezinte o asemenea mizã ? Hmm! Asta m-ar face sã-mi reconsider toatã atitudinea pe care o aveam faţã de masculul tranziţiei! Câtã vanitate!
Şi ştiţi ceva? Nici dacã şi-ar face fotografia împreunã, cei doi miri nu ar avea vreun drept s-o facă acolo! La Arcul de Triumf ar avea, poate, meritul sã-si facã poze cei care îşi sãrbãtoresc nunta de argint sau de aur şi se iubesc la fel ca-n prima zi! Ei au o victorie importantã la activ! Au rãmas unul lângã altul atâta vreme şi nu e aşa uşor!
Altfel, ce poate fi mai trist decât sã ai o pozã la Arcul de Triumf în noaptea nunţii si dupã doi, trei ani, o alta, la tribunal sau, şi mai rău, să te îmbolnăveşti de singurătatea în doi! Halal victorie!
În secolul XXI, în Bucureşti, asistãm la triumful de o noapte al mireselor! Unde sunt soldaţii de altã datã?

VSDNVV
Gabriel Cotabiţă

Să nu vă aşteptaţi să vă mai scriu şi eu despre Harry Potter! A făcut-o Mişu şi nu are rost să dezvolt la rândul meu!
Mie îmi plac poveştile, iar cele care conţin elemete SF sunt marile favorite. Dar din experienţa, pe care mulţi dintre voi mi-o admiră, cele mai frumoase sunt poveştile adevărate. Unele dintre ele par desprinse din cea mai halucinantă fantezie, dar, din păcate sunt reale. Ceea ce am să vă povestec în continuare nu e la extremă, e doar povestea unei fete din România secolului 21!
O cheamă Ioana şi are 21 de ani. E născută în zodia racului, în Bucureşti. Nu am cunoscut-o personal. I-am văzut doar câteva fotografii pe net, unde de fapt am şi întâlnit-o. E o fată cât se poate de normală, fără defecte, fără niciun handicap fizic! După părerea mea, drăguţă. După spusele ei, are 1,77 m înălţime, cu o greutate de 52 kg, fără să fie anorexică. Dimensiunile fiind 88-60-93. Asta e ce a dat Dumnezeu şi, zic eu, e ok. Na! Dimensiunile ideale sunt asa, ca să avem la ce visa!
Este în anul al 2-lea la facultate pe locuri bugetare, în anul I a avut şi bursă. A terminat un liceu cu renume în Bucureşti, ştie engleză, latină şi greacă, nu face greşeli gramaticale! A citit tot ce are în bibliotecă, pentru că îi place evident şi…NU IESE DIN CASĂ!!! De loc! Vorbesc despre momentul de faţă, pentru că e în vacanţă! Se consideră proastă, nu are prieteni, e o sălbatică! Repet! Este ceea ce susţine ea!
Istoria s-ar scrie cam aşa:
Tatăl a fost pe-acolo cât să o conceapă şi „să-i dea numele” după care a plecat şi, având el o revelaţie, are de gând să o dea în judecată pentru a-şi recupera banii pe care i-a cheltuit cu ea în până ce a devenit majoră!
Mama, femeie cu istorie în divertisment, suferă acum 8 ani o depresie profundă, nu mai poate să iasă din criză, se pensionează şi devine dependentă de Ioana. Pe care nu o mai lasă să iasă din casă! Orice încercare de a cere „voie” se soldează inevitabil cu crize de isterie paroxistică din partea mamei, ceea a dus la o resemnare firească. Mai bine nu zice!
Sora ei suferă de schizofrenie gradul al 2-lea, stă pe ajutor social pentru handicap şi este ţinută sub tratament sever, după ce a avut antecedente de agresivitate. Din cauza problemelor surorii ei, Ioana a fost nevoită să-şi întrerupă şcoala pentru un an de zile.
După cum spuneam, Ioana se consideră, o proastă, o inutilă, un 0%, un nimeni, o tâmpită, varză şi aş putea să continuu la nesfârşit! Se consideră o tradiţionalistă pentru că nu concepe să aibă vreun contact sexual înainte de căsătorie, deşi în starea pe care o are nu prea are de unde să aleagă. Cum poate ea întreţine ea o prietenie, dacă nu iese?
Şi aşa, stau 4 femei într-o casă(există şi o bunică), împreună cu două pisici şi un papagal, nimeni nu munceşte, singura ei fereastră spre lumea exterioară este internetul, se trăieşte din pensii. Nu are o cameră a ei.
Oameni buni, se întâmplă în Bucureşti, în anul de graţie 2009, într-o familie cu bibliotecă în casă, if you know what I mean!
„De ce nu pleci?”
„Şi ce să fac? Să stau şi să cerşesc pe străzi? Cine bagă în seamă pe cineva care nu e bun la nimic!”
Este evident, chiar şi pentru un ageamiu ca mine în psihologie, că ea prin tot comportamentul ei suferă din cauza asumării greşelilor celor din jur . Mama ei nu s-a măritat şi a conceput-o, motiv pentru care ea îşi neagă sexualitatea şi nu vrea să facă sex decât atunci când se va căsători. (Ceea ce poate fi în regulă, nu vreau să judec esenţa opţiunii.)
Din cauza unei experienţe, aşa-zis amoroase, care s-a terminat înainte de a începe, a început să îşi urască corpul pentru că i-a trădat principiile morale.
Nu mai are pic de spirit volitiv, este anihilată ca individ. Îi este frică să stea şi să discute faţă în faţă cu o altă persoană chiar dacă aceea ar fi un psihoterapeut.
Am scris despre Ioana, smulgându-i acceptul, împotriva părerii, că nimeni nu va comenta şi că pe nimeni nu va interesa povestea ei! Vă rog să mă credeţi, chiar şi mie mi se părea uneori, ascultându-i istoria, că sunt victima unei glume gigantice. Mă uit la pozele ei şi citesc ce spune despre ea însăşi şi am senzaţia că e un alint sau o minciună grosolană, dar…nu e! Aşa se vede ea! Proastă, lipsită de importanţă!
„Asta e!” este expresia favorită! E un caz care mie mi se pare definitoriu pentru ceea ce se numeste fatalism mioritic! Problema e că, după colţ, în ritmul acesta, aşteaptă ceva cu mult mai rău! Poate să piardă firul!
Mai mult ca niciodată, comentariile voastre contează. Este o dramă uriaşă să vezi cum un copil se anihilează şi acceptă o izolare care poate pe undeva îi este deja comodă.
Nu pot să schimb lumea, deşi aş vrea uneori, şi nici nu pot să salvez orice om năpăstuit!
Asta e una din poveştile secolului XXI. Ne uităm la ea ca la un film şi eventual derulăm pe repede înainte pentru că ne plictiseşte? Cum ajutăm un asemenea suflet schilodit? Are cineva o baghetă magică?
Nu adunăm fonduri! Încercăm să dăm soluţii şi să trezim încrederea într-o fatã! Atât!
VSDNVV
Gabriel Cotabiţă